Cam pe când sfârşitul lumii noastre? Partea a II-a: Bios - Lumea vitală

VASILE  GAJA

CAM PE CÂND SFÂRŞITUL LUMII NOASTRE?

PARTEA A II-A: BIOS - Lumea vitală

                                          ?     !    ?    !    ?     !      ?      !     ?               

!    ??     !

                   ?   !   ?    !   ?    !     ?     !     ?     !     ?                                                                                                                

       

  

Tehnoredactare şi corectură: Anca Gaja

Toate drepturile sunt rezervate autorului.

§        E-mail: vasile.gaja@gmail.com

Introducere

           În virtutea dreptului de a avea altă părere, mărturisită în „Fizis”, primul volum al lucrării, continuu să-mi prezint părerea diferită şi în această a doua parte. Am spus acolo că există interese politice care tind să subordoneze activităţi nepolitice, cum ar fi ştiinţele, ca să nu mai spun de literatură sau istorie, deja devenite ideologii. Nu revin asupra fenomenului, aduc însă în atenţie un aspect mai puţin “vinovat”, adică nişte inerţii oarecum inevitabile în procesul cunoaşterii şi mă refer la “conservatorismul celor care ştiu”. Deci pe lângă ezoterismul antichităţii (n.a. Ezoteric, gr., secret, ceva ce trebuie ascuns mulţimii, destinat numai iniţiaţilor) şi al modernelor “raţiuni de stat” - poziţii reacţionare, desigur - există un conservatorism relativ normal al indivizilor saturaţi de ştiinţă - al specialiştilor, vreau să spun – care, în transmiterea “ştafetei ştiinţifice”, menţin o inerţie lungă şi păguboasă.

Viciului, căci viciu este, i s-a spus scolastică (n.a. Scolastica e modul de a învăţa exclusiv din cărţi, fără a se mai privi şi la realitate; astfel, în Evul Mediu se învăţa după Aristotel, ignorând că la o mie şi ceva de ani de la magistru realităţile erau altele.) şi au pus-o pe seama Evului Mediu, dar respectiva inerţie se manifestă nestingherită şi în zilele noastre şi e considerată normală. De exemplu, ca să devii specialist într-o ramură, trebuie să fii certificat ca atare de specialiştii din generaţia precedentă a specialităţii; aceştia la rândul lor au fost certificaţi de magiştrii lor şi tot aşa până la Aristotel & Co. Astfel, încă de la grădiniţă, viitorii specialişti sunt procesaţi, adică laminaţi/forjaţi/trefilaţi, după chipul şi asemănarea educatoarei, al învăţătoarei şi al celorlalţi magiştri/formatori; adică încurajaţi/forţaţi să semene cu educatoarea, cu învăţătoarea şi toţi ceilalţi până la doctorate, căci dacă nu erau aşa nu-i lăudau, nu-i promovau şi n-ar fi fost declaraţi niciodată specialişti.

“E normal”, se poate spune, “evaluarea trebuie făcută de cineva care se pricepe”. Aşa o fi, doar că aici s-a cuibărit şi viciul cu pricina: specialiştii vor semăna prea mult între ei, căci dacă nu seamănă, adică nu şi-au însuşit perfect ştiinţa lor; dacă gândesc altfel, dacă au alte păreri, adică nu sunt aidoma lor, vor fi taxaţi ca amuzanţi, năbădăioşi, teribilişti, mărginiţi sau altfel, însă categoric vor fi marginalizaţi.

Or unii din “năbădăioşi” sigur au dreptate! Fiind mai tineri, sunt mai noi, mai compatibili cu Noul impus de dinamica ideilor, a uneltelor; ei sunt Giordano, Galileo, Edison, Ford, Marconi şi foarte, foarte, foarte mulţi alţii neştiuţi, nicidecum înţepeniţii urmaşi ai lui Aristotel rămaşi în urma timpului. Necazul e că fiind marginalizaţi, „Giordano” şi ceilalţi ca el nu ajung la butoanele hotărârilor (spun doar atât), nu participă la proiectarea viitorului, iar societatea rămâne în urma dinamicilor respective. Consecinţa? Generaţiile rămân “contemporane cu trecutul”, regulile sociale rămân înţepenite, iar aşa-zisul conflict dintre generaţii nu e altceva decât protestul bunului simţ - proaspăt în tineri - împotriva celui anchilozat din magiştri.

Dovezi sunt destule, dar cea mai dramatică este marea asemănare a societăţii prezente cu cea din trecut: dacă n-am avea alte unelte şi alte veşminte, am vedea că suntem aceiaşi, cu aceleaşi năravuri de secole.

În sfârşit, vreau să spun că Specialismul conţine o doză periculoasă de Clonism, care dăunează tuturor. Şi acum să venim la lucrarea de faţă.

Tema lucrării “Bios” este viaţa, evoluţia şi desigur originea ei; având însă în vedere că există două variante care încearcă să-i explice originea, una terestră şi alta extraterestră, oarecum contrarii, propun să le investigam pe amândouă, ca să ne lămurim “CINE SUNTEM, DE UNDE VENIM ŞI UNDE MERGEM” şi propun să începem cu prima. Dar pentru a şti cine suntem va trebui să aflăm întâi din ce suntem făcuţi şi abia pe baza acestora să abordăm restul.

Aşadar, ne aflăm pe Pământ şi evident că materialul din care suntem făcuţi este furnizat de pământ şi, ca să înţelegem mai uşor ce urmează, să facem o scurtă recapitulare a primei părţi a lucrării „Fizis”, unde am vorbit despre materialul pământ. 

Legat de aceasta, menţionez că am fost şi sunt obligat să folosesc multe denumiri noi, deoarece atât în prima parte, cât şi în aceasta, dezvolt concepte noi care nu pot fi explicate prin denumiri uzuale. Teoria “vibraţiilor generalizate”, a “triplei realităţi”, a “angrenajelor spaţiale asamblate”; noile concepţii despre „spaţiu” şi „timp” ş.a. nu pot fi explicate astfel. De aceea, voi folosi denumiri mai sugestive şi, pentru a nu fi confundate, le voi scrie cu caractere italice şi le voi pune în ghilimele.

scurtă recapitulare.

                                     

În prima parte a lucrării, am considerat că procesul cunoaşterii trebuie să pornească de la o bază certă, o Unitate Absolută, un fel de Cărămidă a Universului şi am propus una verosimilă, spunându-i “Entitate Material Dinamică” (“emd”). (n.a. Nu sunt primul care o consider necesară, eu doar revin la ea; necesitatea a fost formulată încă de gânditori antici: Leucip, Democrit, modernul Leibnitz dar şi alţii, care au considerat că trebuie să existe o unitate fundamentală indivizibilă din care este alcătuit totul; anticii au numit-o chiar atom, care în limba lor înseamnă tocmai indivizibil. Fizicianul englez Ernest Rutherford (1871-1937), care s-a preocupat de atom, a intuit foarte bine că el este o manifestare materială spaţială, numai că nu l-a considerat Unitate Indivizibilă; l-a umplut cu electroni, protoni şi altele, alterându-i astfel numele. Altfel spus, structura pe care Rutherford o avea în vedere se putea numi oricum altfel, dar nu atom.)

Deci am propus “entitatea md” nu pentru că ar fi mai exactă, ambele fiind nedefinite, dar, aşa cum este descris, atomul este o structură imposibilă, pe de o parte, iar pe de altă parte, structura atomică nu poate/nu ştie absorbi materia şi energia „Torentului Solar”, altfel „Evoluţia Terestră” n-ar exista.

Despre toate acestea am vorbit în „Fizis”, dar pentru că am folosit multe denumiri noi şi am vorbit despre fenomene încă neenunţate, cred că e mai comod pentru cititor să le aivă pe toate şi aici, mai la îndemână. De aceea, am considerat că e bine să fac o scurtă recapitulare şi o succintă prezentare a acestora, începând chiar cu “entitatea md”.

- “entitatea md” este unitatea fundamentală de materie;

- “entitatea md” este unitatea fundamentală de energie;

- “entitatea md” este unitatea fundamentală de mişcare;

- “entitatea md” este indivizibilă şi indestructibilă;

- “entităţile md” sunt eterne;

- “entitatea md” este un “angrenaj spaţial concentric” format din propriile traiectorii care evoluează concentric prin rotaţie, pendulare, precesie şi poate altele, toate ciclice.

Fiind dinamică, se subînţelege că “entitatea md” are energie, care o transportă pe traiectoriile prin care se creează. Însă energia unei “entităţi md” se manifestă prin două forme: una care asigură coeziunea sau traiectoriile concentrice - pe care am numit-o “energia de structură” (“Es”) şi a doua, energia care loveşte, ciocneşte mediul, creându-i şi meţinându-i alveola existenţei, pe care am numit-o “energia de relaţie” (“Er”). Drept urmare, energia unei “emd” este un fel de sumă dinamică între “Es” şi “Er”.

volumul “entităţii md”.

“Entitatea md” este un “angrenaj spaţial concentric” creat de propriile traiectorii şi care ocupă o alveolă - un volum - în mediu. Având în vedere că presiunea mediului este permanent variabilă şi raportul energiei va fi variabil; în consecinţă, între nişte limite asupra cărora vom reveni, “entitatea md” poate avea volumul mai mare decât zero şi atât cât îi permite mediul.

spaţiul “entităţii md”.

“Entitatea md” îşi creează propriul “angrenaj spaţial concentric” într-un loc şi moment oarecare, care reprezintă propriul volum. Dar atenţie: de vreme ce propriile traiectorii creează propriul volum, evident că spaţiul - care înseamnă şi volum - este tot propria creaţie. Aşadar, cuvântul spaţiu nu exprimă un loc gol în care s-a instalat o “entitate md”, ci un loc pe care “entitatea md” şi l-a creat prin dinamica proprie.  Prim urmare, “entitatea md” îşi creează propriul spaţiu.

O consecinţă foarte importantă a acestui fapt e că mulţimea spaţiilor “entităţilor md” reprezintă Spaţiul Universului, nu invers cum credem. Aşadar, mulţimea “entităţilor md” creează Universul.

O precizare: în vorbirea obişnuită cuvântul spaţiu defineşte un volum în care simţurile nu conştientizează o existenţă materială. Noi ştim însă că acolo se află aer, vapori de apă, radiaţii şi altele, adică “entităţi md” şi structurile lor pe care simţurile noastre nu le percep sau nu le conştientizează. Deci cuvântul spaţiu nu defineşte un loc gol, ci unul cu materie neconştientizată. Aceasta înseamnă că aşa cum cuvântul masă nu înseamnă materie, ci o anume stare a ei, şi cuvântul spaţiu defineşte tot o anume stare a materiei. În fapt, ambele cuvinte arată limitele în care simţurile noastre percep materia. Aşadar, prin cuvântul spaţiu trebuie să înţelegem partea imperceptibilă a materiei, adică “materia/spaţiu”, iar prin cuvântul masă trebuie să înţelegem partea perceptibilă a materiei, adică “materia/masă”.

„tripla realitate”.  

În “Fizis” am imaginat un experiment prin care am demonstrat limitele noastre în cunoaşterea realităţii; astfel, am observat că datorită lentoarei simţurilor noastre, percepem şi conştientizăm doar o parte din realitate - anume acea cunoscută prin senzaţiile date de cele cinci simţuri - motiv pentru care am numit-o chiar “Realitatea Senzorială”.

Ştim însă că există procese pe care simţurile nu le percep, dar cu ajutorul imaginaţiei şi raţiunii ştim că se petrec, prin urmare neîndoielnica lor existenţă am considerat-o “Realitatea Raţională”.  

Există însă procese pe care capacităţile noastre nu le percep şi nici nu le raţionează, aceasta datorită limitelor noastre de percepţie şi raţiune actuale, datorate limitelor noastre biologice actuale. Ştim însă că noi înşine suntem procese în permanentă evoluţie, aşa încât limitele noastre actuale vor fi depăşite indubitabil: am fost brontozauri, suntem oameni, vom fi... Drept urmare, intuim că există procese materiale pe care le vom conştientiza treptat, pe măsură ce perfecţionăm mijloacele de investigare şi implicit pe măsură ce organismele noastre îşi vor extinde capacităţile de investigare şi conştientizare, le vom conştientiza asimptotic, să zicem. Aşadar, intuim că există procese în afara capacităţii noastre de conştientizare, procese pe care le-am situat în „Realitatea Materială”.

          timpul identităţii „entităţii md”.

Am spus că “entitatea md” îşi creează propriul “angrenaj spaţial concentric” într-un loc şi moment oarecare, deci îşi construieşte singură spaţiul în care există; despre loc/spaţiu am vorbit, acum despre „moment/timp”.

Aşadar, “entitatea md” îşi construieşte „spaţiul” în care există; dar creaţia spaţiului are o durată, care este timpul ciclic în care traiectoriile îi creează spaţiul specific, volumul, adică identitatea. Durata ciclului respectiv am numit-o “timpul identităţii entităţi md” pentru că în acest timp ea se construieşte pe sine.   

Din nou atenţie! Precum în cazul spaţiului, în care părea că “entitatea md” şi-a luat spaţiul din cel al Universului, şi în cazul timpului e la fel: simultan cu spaţiul, “entitatea md” îşi construieşte şi timpul propriu. Drept urmare, “entitatea md” nu şi-a luat „timpul de identitate” din  “Timpul Universului”, ci şi l-a construit singură.

Astfel, aşa cum mulţimea spaţiilor „entităţilor” creează spaţiul Universului, tot aşa timpii “Entităţilor” creează timpul Universului.

Concluzia e că timpul Universal este integrarea “timpilor” tuturor “emd” şi a structurilor sale.

În cazul “Timpului”, concluzia e relativ şocantă: cum toate existenţele se construiesc simultan, evident că tot simultan construiesc şi Universul. Drept urmare, deşi e cea mai voluminoasă structură, „Timpul Identităţii Universului” nu va fi mai mare decât al unei “entităţi md”. Despre aceasta vom mai vorbi. (n.a. Atenţie deci la modul superficial în care privim noţiunile de Spaţiu şi Timp. Acum se poate preciza că nici timpul şi nici spaţiul nu sunt existenţe materiale. Ele sunt concepte cu care măsurăm dimensiunile existenţelor materiale. Cum  nu există o „bucată de viteză”, nu există nici “o bucată de spaţiu” şi nici “o bucată de timp”. Aşadar, timpul  nu este un fel de fluid care curge de la minus infinit la plus infinit, ci este durata unui proces şi există doar atât cât există procesul pe care îl măsoară.).

 

“Timpul Perenităţii emd”.

“entitatea md” este eternă, adică materia şi energia ei sunt eterne şi sunt angajate continuu în constituirea ciclică a spaţiului şi timpului propriu. Dar dacă ea este eternă, “timpii ei de identitate” sunt infimi faţă de eternitatea ei, prin urmare  „perenitatea” ei este înşiruirea tuturor “timpilor ei de identitate”. Cum nu ştim ceva despre un început şi sfârşit al materiei şi energiei, vom spune că “perenitatea” „entităţii md” este eternitatea.

 

“Vibraţiile” şi Frecvenţele “entităţilor md”

          “Traiectoriile” unei “entităţi md” vor ciocni “traiectoriile” altora din mediu, aşa încât spunem că ea se va ciocni de mediu de un număr oarecare de ori pe unitatea de timp; şi, cum sunt cele mai mici, se vor ciocni de cele mai multe ori într-o secundă. Prin ciocniri însă ele vor ceda o parte din energia de relaţie care se va propaga în mediu ca o vibraţie. (n.a. În loc de vibraţie aş putea spune oscilaţie, cuvânt aparent mai ştiinţific, dar având în vedere caracterul lor special, le voi spune totuşi vibraţii, deşi cuvântul pare scos din arsenalul preocupărilor paranormale). Dar datorită presiunii diferite a mediului, “entităţile md” vor avea volume diferite, aşa încât şi numărul de ciocniri pe unitatea de timp va fi diferit. Prin urmare, numărul de ciocniri pe unitatea de timp, sau frecvenţa viberaţiilor, este “identitatea vibratilă momentană” pe care o va transmite mediului.

Rezultatul va fi că mediul va fi ca o ceaţă compusă din materia traiectoriilor “entităţilor  md”, care „zumzăie” potrivit cu “vibraţiile” lor.   

Trebuie subliniat un fapt foarte important: întregul mediu fiind plin cu “entităţi md” care se ciocnesc, energia lor nu se epuizează, deoarece atât cât dau, atât şi primesc, soldul rămânând acelaşi.

Aşadar, trebuie subliniat foarte apăsat că toate existenţele se fac cunoscute numai prin vibraţiile lor; calităţile acestora fiind frecvenţa, forma de undă şi altele, care vor fi funcţie de cantitatea de materie pe care o deţin, de raportul momentan între „Es” şi „Er” ş.a.; drept urmare, cumulul lor le este identitatea. (n.a. Frecvenţa poate lua orice valori între zero exclusiv şi un maxim nedeterminat, iar forma de undă poate lua orice formă între o dreaptă verticală şi una orizontală, exclusiv, trecând şi prin toate variantele curbe). Prin urmare, aparatura de investigare şi organele de simţ percep, identifică mediul/existenţele materiale doar prin vibraţiile pe care le emit, doar prin ele le cunoaştem.

O concluzie foarte importantă: “entităţile md” se deplasează doar o dată cu mediul, rămân în locul în care se află, în care există, doar „vibraţiile” lor se propagă prin mediu, doar ele le transmit identitatea, doar prin ele se fac cunoscute.

          Subliniez aceasta deoarece se crede că lumina ar fi transportată de nişte particule infime, cum ar fi fotonii, adică nişte bucăţele infime de lumină. Dacă ar fi aşa, Universul ar trebui să fie luminat „a giorno” de bucăţelele de lumină; or nu e aşa. Nu e aşa, deoarece lumina e o radiaţie ca oricare alta, iar radiaţiile nu sunt corpuri, ci ciocniri care se propagă prin corpuri.

Dacă radiaţiile ar fi şi corpuri, ar trebui să existe nişte “X-oni” pentru radiaţiile X; “termoni” pentru radiaţiile termice şi alţi „oni” pentru celelalte radiaţii. Or  evident nu e aşa, căci nu becul ne intră în ochi; nici clopoţelul în urechi; nici trandafirul în nas. Şi desigur nu ele circulă prin sistemul nervos până la creier, toate stau pe loc, doar energia “vibraţiilor” le duce „identitatea” la simţurile noastre,  propagându-se prin aer - din moleculă în moleculă -  şi apoi până la creier, prin căile nervoase - din celulă nervoasă în celulă nervoasă.

O dovadă o oferă câinii poliţiştilor: drogurile sunt ascunse în recipiente cu pereţi metalici şi sigur că nu moleculele drogului penetrează pereţii cutiilor. Or dacă  mirosul penetrează totuşi pereţii metalici, înseamnă că vibraţiile lor „trec”, ele provoacă vibraţia pereţilor recipientelor, ele se propagă apoi prin mediu până la câini.

Şi în legătură cu vibraţiile gustului trebuie adăugat ceva: se crede că unele reptile, cum sunt şerpii, şopârlele, miros cu limba, deşi au nările organului olfactiv. Adică se presupune că li s-ar fi atrofiat organele olfactive din nas şi s-ar fi situat pe limbă - poate în dauna simţului gust.

Presupunerea îmi pare absurdă, căci nu există animale la care să se fi atrofiat simţuri folositoare, vitale; dacă ar fi fost aşa, ar fi pierit, competiţia le-ar fi eliminat. E adevărat că râma nu are ochi, iar cârtiţa nu vede cu ei deşi îi mai are, dar asta pentru că nici nu le sunt necesari; fiindu-le inutili, optimizarea organismelor nu le-a mai întreţinut funcţia.

Adevărul este altul: din motive de supravieţuire, celulele senzitive gustative la aceste reptile sunt mult mai sensibile decât la alte organisme, aşa încât ele pot recepta „vibraţiile gustative” chiar şi în aer, nu doar prin contact direct cu limba, cum e la noi; de aceea scot limba/antena, ca să recepţioneze „vibraţiile mirositoare” încă din mediu. Şi, dacă s-ar verifica mai atent, s-ar observa că au şi mirosul intact.

De altfel, nu doar reptilele umblă cu limba după gust: multe animale respiră cu gura deschisă sau chiar cu limba afară. 

  În sfârşit, în aceste realităţi se confirmă concluzia generală că “energiile vibratile” se propagă numai prin medii materiale; că vedem lumina stelelor deoarece între stele şi noi există mediu material prin care ea să se propage. Asta impune altă concluzie, anume că nu există vid, că Universul trebuie privit ca o incintă/corp plină cu „materie spaţiu” şi „materie masă”. (n.a. Răspund astfel şi celor care mi-au reproşat că am afirmat în “Fizis” că nu există vid, fără să demonstrez. Am să încerc acum, folosind nişte exemple, poate mai accesibile. 

Să ne imaginăm un vas plin cu nuci; sigur că nucile fiind aproximativ sferice lasă spaţii între ele. Şi dacă în loc de nuci ar fi boabe de mac, tot ar fi nişte spaţii între ele, dar dacă în loc de nuci sau mac ar fi apă sau mercur, între moleculele lor ar mai exista spaţii? Nu cred, căci “entităţile md” nu au contururi rigide – ca nucile -, ci sunt “angrenaje” formate din traiectorii concentrice care îşi contruiesc volumul de milioane de ori într-o secundă. Adică se vor mula între ele tot de milioane de ori într-o secundă, aşa încât vor fi permanent în contact. La fel vor face şi structurile lor.

E adevărat că la presiuni de mediu mai mici, “traiectoriile” pot fi mai ample,  mai răsfirate să zicem, ceea ce ar presupune nişte spaţii între „traiectorii”, dar acestea nu sunt spaţii, ci urmele traiectoriilor - dacă acceptaţi pleonasmul. Să facem un raţionament, pornind de la “entitatea md”: materia ei se află în circumvoluţie pe o traiectorie. Nu ştim cât loc ocupă traiectoriile ei, dar să presupunem că ocupă doar 1%;  numai că restul de 99% nu rămâne liber, el este ocupat imediat de traiectoriile celorlalte entităţi în care este asamblată, integrată.).

         

“Planetarea”

Să precizăm cuvântul planetare: să ne gândim că volumul unei substanţe oarecare este format dintr-un număr oarecare de “entităţi md” integrate într-un „angrenaj spaţial”, aşa încât putem spune că volumul acestuia este format din „angrenajele entităţilor md” componente. Fiind însă nişte „angrenaje” integrate, nu putem spune că volumul „angrenajului” rezultat este suma aritmetică a volumelor componentelor, deoarece “angrenajele” lor nu s-au suprapus, juxtapus sau altfel; „traiectoriile” lor s-au integrat unele în altele, aşa încât noul “angrenaj” nu reprezintă nici suma lor şi nici produsul lor. Operaţia matematică prin care se pot calcula parametrii sistemului i-am putea spune tot “planetare”.

        „legea fundamentală a existenţei”.

          Să plecăm de la evidenţe. Există stele, cum e Soarele, care de miliarde de ani explodează, adică expulzează în mediu materie sub formă de “entităţi md” împreună cu măruntele lor structuri, precum şi energie sub forma radiaţiilor. Există planete, cum e Pământul, care tot de miliarde de ani acumulează materia şi energia expulzată de Soare şi le integrează în structura proprie (înţelegem că relaţii identice există în toate sistemele stelare). Prin urmare, Universul „este” - se manifestă/există - printr-o mulţime de sisteme stelare, care sunt într-o relaţie dinamică complementară: stelele-planetele.

Relaţia complementară durează de miliarde de ani şi, având în vedere că una din părţi se dezvoltă în dauna celeilalte, e logic şi inevitabil ca materia şi energia stelei să scadă, iar a planetelor să crească. Finalitatea procesului ar fi ca stelele să dispară, iar planetele să ajungă de mărimea stelelor; acestea să înceapă să explodeze – din motivele lor – şi procesul să se reia la nesfârşit cu actorii inversaţi.

Există însă teoria Big Bangului, care presupune o explozie uriaşă - a ceva, nu ştiu ce - şi care ar fi devenit Universul. Consecinţa exploziei ar fi expansiunea lui, adică un fenomen numit „fuga spre roşu” (n.a. O sursă de lumină aflată la o oarecare distanţă de un observator se vede albă deoarece i se percepe tot spectrul luminos. Dacă se depărtează însă, culorile de frecvenţă mai mare sunt învinse de distanţă şi încep să se estompeze. Urmarea e că n-o mai vede albă, deoarece componenta violet, apoi indigo şamd, încep să nu se mai vadă, în final devenind roşie. Aceasta ar fi dovada expansiunii).

E drept, mulţimea exploziilor stelare ar impune expansiunea, dar asta dacă se ignoră incontestabila complementaritate, planetele, care absorb şi condensează  materia şi energia expulzată. Dacă nu se ignoră această evidenţă, devine clar că Universul este o Eternă Complementaritate între “Distrucţia din stele” şi “Construcţia din planete”, adică un etern proces de distrucţie-construcţie-distrucţie (sau invers). Să ne concentrăm pe complementaritatea manifestată în Sistemul Solar, fiindu-ne mai accesibilă, şi chiar pe particularitatea Soare-Pământ.

E evident că materia Vântului Solar şi energia “Curentului Solar” se integrează în “Construcţia planetei”: prin reacţii chimice directe în regnul mineral; prin fotosinteză şi termosinteză în regnul vital şi regnul fosil; în “centrosferă” şi altele, mărind continuu cantitatea de materie şi energie a Pământului. Astfel, Soarele reprezintă latura distructivă a existenţei, iar planetele latura constructivă.

Dar Vântul Solar şi “Curentul Solar” nu se realcătuiesc în depozite amorfe, ci în structuri armonizate (Acesta e încă un motiv pentru care nu cred că atomul este unitatea materială absolută: structura atomului nu poate absorbi materia şi energia solară), drept urmare putem spune că “latura constructivă a existenţei” este un „Imperativ Material/Temporal De Structurare Armonică”. Şi pentru că îl găsim în toate existenţele, deducem că el se află chiar în “entitatea md” şi că se află la originea tuturor structurilor. (n.a. Derivat din acestea ar mai trebui făcut ceva: căsuţele elementelor din Tabelul Elementelor ar trebui să conţină frecvenţa, forma de undă, numărul de „emd”, de fapt toate particularităţile elementele/„angrenajelor” respective.)

În sfârşit, închei cam lăbărţata sinteză, cu speranţa că va fi folositoare cititorului. Acum, după ce am aflat din ce suntem făcuţi, să vedem şi cum suntem făcuţi, să vedem adică cum s-a structurat materia minerală în materie vie, să vedem şi cine suntem şi să trecem la „Bios”, subiectul lucrării de faţă.

Capitolul I.

Materia vie .

Am spus că există două variante care încearcă să explice apariţia vieţii pe Pământ: cea terestră, care crede că viaţa s-a format pe Pământ prin autocreare, şi a doua, care crede că viaţa a fost importată cumva din Univers. Ambele sunt nişte ipoteze, căci dovezi concrete nu a coagulat niciuna din părţi. Cum ne-am propus, vom începe cu varianta Terestră, adică vom porni de la certitudini, de la evidenţa că materie vie este compusă din materia minerală terestră. Adică să arătăm că orice ar fi şi de oriunde ar fi venit „minunea vieţii”, baza ei materială este terestră; deci să încercăm să vedem cum s-a întrupat „minunea”.

“Structuri Material Dinamice VOLUNTARE” („Structuri mdv”).

În „Fizis” am vorbit despre fenomenul magnetic, adică de nişte structuri materiale care aveau manifestarea respectivă şi am convenit că sunt structurate din “entităţi md” ale căror „traiectorii” ar avea nişte „strâmbături”. Am mai remarcat că „strâmbăturile” acestor structuri rezonează cu „strâmbăturile” Câmpului Magnetic Terestru care le şi structurează/polarizează. (n.a. Am spus că frecvenţa poate avea orice valori între zero exclusiv şi un maxim nedeterminat, iar forma de undă poate avea orice grafică între o dreaptă verticală şi una orizontală exclusiv, trecând şi prin toate variantele curbe. Bineînţeles că “entităţile md” care provoacă „vibraţia magnetică”, „vibraţia electrică” şi „vibraţia catalitică” au frecvenţele tot în aceste limite, dar pentru că au aceste manifestări mai deosebite, am admis că formele lor de undă ar avea strâmbăturile de care vorbeam. Astfel, nişte „strâmbături” ar genera manifestarea magnetică, altele manifestarea electrică şi altele manifestarea catalitică. Particularităţile (strâmbăturile) trebuie să fie foarte apropiate, deoarece manifestările par a avea aceeaşi origine, adică se manifestă aproape simultan.

În sfârşit, am să spun că manifestarea magnetică este provocată de o “entitate md magnetică”, iar celelalte de o „entitate md electrică”, respectiv o „entitate md catalitică”.).

Am întâlnit manifestarea magnetică la fier, la nichel (şi poate la altele), de unde am dedus că nişte “entităţi md magnetice” au intrat în componenţa structurii fier, nichel, provocându-le particularitatea respectivă, care ar rezona cu Câmpul Magnetic Terestru. Ştim însă că structurile magnetice nu sunt stabile, că dacă sunt agitate termic (încâlzite) cu alte radiaţii, agitate chiar mecanic (bătute/forjate), îşi pierd manifestările magnetice şi revin la starea iniţială, neutră.

Fiind aşa, e posibil ca bombardate/agitate continuu de „Torentul Solar”, structurile magnetice să devină neutre - pentru scurt timp - şi apoi, sub influenţa câmpului magnetic terestru/solar, să redevină magnetice. Presupun această dinamică deoarece numai aşa s-ar putea propaga radiaţia magnetică, sau câmpul magnetic. În sfârşit, procesul e subtil, dar pornind de la faptul că radiaţiile există, deducem că ele se propagă prin structuri compatibile, şi că nu pot rezulta decât din schimbul raportului dintre „energia de structură” şi „energia de relaţie”, adică de ieşiri de energie din „Es”, singurul „depozit energetic al materiei”.

Evident e că şi “entităţile md magnetice” sunt supuse „imperativelor structurării”, deoarece se observă că şi ele preferă să se structureze între ele, adică le găsim în structurile magnetice – cum e fierul - nu şi în cele nemagnetice. Adică atracţia magnetică între “entităţile md magnetice” şi a structurii care le conţin, arată această preferinţă, adică au un fel voluntariat la structurare.

E drept, cuvântul „voluntar” se află în aria fiinţelor cu voinţă şi pare nepotrivit la manifestarea unor structuri minerale, dar dacă un magnet nu se lipeşte de aluminiu, n-am putea spune că el nu vrea aluminiu, că preferă fierul? Ba da, de aceea le vom numi chiar “Structuri Material Dinamice VOLUNTARE” („Structuri mdv”).

Înainte de a urmări amestecul „Structuri mdv” în materia vie, să semnalăm apariţia unor conscinţe extrem de importante.

Să vorbim acum despre amestecul „Structuri mdv” în materia vie; dar înainte de aceasta să semnalăm apariţia unor particularităţi extrem de importante.

 “Traiectoriile” „entităţilor md” - fiind mereu aceleaşi - parcurg căi stabilite; se modulează, se integrează, dar se manifestă doar în interiorul „entităţii”, mişcare pe care o putem numi mişcare chimică. Însă preferinţele „structurilor mdv” doar pentru unii parteneri se manifestă printr-o tendinţă de deplasare spre ei, aşa încât putem spune că aceasta este o mişcare fizică. Sintetizând, putem spune că mişcarea „structurilor md” este inerţială, iar mişcările “entităţilor md” „magnetice”, „electrice”, „catalitice” şi a structurilor lor sunt mişcări voluntare, adică nişte mişcări fizice. (n.a. S-ar putea spune că traiectoriile respective ar face un fel de buclă spre partenerul preferat, sugerând polaritatea moleculelor magnetice; dar ele nu sunt permanente, nu sunt polarităţi, ele nu sunt nişte daturi fixe, ci dinamice; se formează spre partener, dar se anulează după asociere).

Extrem de important e un alt fapt; având în vedere că originea fenomenului magnetic este în „Entităţile mdv”, deducem că ele sunt sorgintea Câmpului Magnetic Terestru, Solar, Universal - nu invers cum se crede - că ele sunt cauza; toate manifestările exterioare sunt efectele. 

În sfârşit, explicaţiile mele pot fi nişte “bâlbâieli”; le fac însă pentru sugestie, nu pentru că ar fi exacte. Totuşi - cu sau fără explicaţiile mele – „manifestarea/mişcarea preferenţială/voluntară” există, ea provoacă mişcarea fizică.

Revenind, când rostim voluntarism, suntem înclinaţi să vedem nişte procese biologice derivate din cunoştinţe, educaţie, ereditate, adică procese oarecum premeditate. Din manifestări însă, descoperim că procesul voluntarismului începe în „entităţile mdv” şi că sunt simple compatibilităţi/incompatibilităţi vibratile, adică sunt nişte simple obligaţii materiale primare.

Iată că oricât de extraordinar şi laborios ne pare voluntarismul fiinţelor, vedem că totuşi el se naşte într-o „banală” „entitate mdv”, fapt ce ne face să  o asimilăm  cu celula vie.

“unitatea de viaţă” (“udv”).

Să ne imaginăm acum că o „entitate mdv” care preferă fierul, o alta care preferă nichelul, alta care are înclinaţii catalitice şi încă vreo câteva cu preferinţele lor, se întâlnesc într-un loc din mediu potrivit structurării. Bineînţeles că „Imperativele” din fiecare le vor obliga să se integreze într-un nou “angrenaj”, iar „Torentul Solar”, prin oferta de materie şi energie cu care le bombardează, chiar le obligă la structurare. Noua structură va fi unitară, desigur, dar datorită diverselor „preferinţe” ale  componentelor va fi ea însăşi un mănunchi de preferinţe; adică va fi o structură cu mai multe capacităţi de a accepta şi a respinge. Ea va executa în continuare „Imperativele” interne, acestea fiind imboldul fundamental al existenţei, dar o va face potrivit mai multor criterii, adică îşi va mări şi aria voluntarismului.

Acest voluntarism poate fi considerat independenţă, căci o face să semene cu o celulă vie: nu mai este doar materia rutinieră a „entităţii md”, ci deţine şi voluntarism; nu se mai mişcă doar chimic, acum se poate deplasa după voie. Adică este o structură/proces în care cele două calităţi ale materiei – calitatea minerală şi calitatea de vie - se intersectează.

Şi iată răspunsul la întrebarea de la început: iată locul material/temporal unde materia moartă/minerală se manifestă şi ca materie vie: iată cum nişte “emd nesaturate”, nişte “structuri insaţe” şi nişte „entităţi mdv”, sub “imperativele” interne şi „Torentul Solar”, s-au constituit într-o “unitate de viaţă”.

Ei bine, s-ar putea să contrarieze simplitatea cu care am transformat  nişte “pilitură de materie moartă” şi magnetism în “materie vie”. Dar, la urma urmei, n-ar trebui să ne mire, căci, după cum am văzut, Dinamica Universului produce permanent şi obligatoriu infinite calităţi de madiu, adică infinite cauze-efecte-cauze-efecte.

Or aceste infinite şi implacabile variaţii obligatoriu produc infinite calităţi de ”entităţi md”, infinite ”structuri mdp”, infinite “structuri insaţe”, infinite „structuri mdv” şi tot obligatoriu vor ajunge şi la ”Unitatea dV”. Aşadar, în acest proces infinit şi implacabil, producerea „Unităţii dV” nu este doar posibilă, ci chiar obligatorie (la implacabilitatea acestor procese trebuie să reflecteze serios materialiştii, dar mai ales idealiştii).

În fapt, nu inventez nimic, mă ghidez chiar după celula vie: incontestabil e făcută din elemente chimice materiale şi - la fel de incontestabil - rezonează cu manifestările electro-magnetice externe; dovezi?

De ex., aparatura medicală care ne investighează şi ne tratează (electrocardiogramul (EKG), electroencefalogramul (EEG) şi altele)  funcţionează pe bază de “vibraţii electromagnetice”. Or faptul că dialoghează cu organismele noastre dovedeşte că radiaţiile magnetice, electrice sunt factorii dinamici comuni ai aparaturii şi ai organismelor noastre, respectiv ai „Unităţilor dV”.

Dar nu numai aparatura medicală demonstrează faptul; ne putem dovedi şi singuri făcând următoarele experimente simple: dacă ne învârtim în jurul axei înălţimii de câteva ori vom observa că vom ameţi. Asta înseamnă că în organismul nostru există un ansamblu de circuite magnetice, că sunt orientate funcţional necesităţilor interne, dar sunt şi în dialog – la propriu – şi cu Câmpul Magnetic Terestru, Solar, Universal, căci în fluxul lui s-a născut şi dezvoltat. Ei bine, rotirea perturbă bunul dialog, de unde ameţeala.

O altă experienţă şi mai concludentă: luăm un ou proaspăt de găină - adică viu – îl punem pe masă şi îi dăm o mişcare de rotaţie ca la un titirez: vom observa că se roteşte cu o oarecare viteză. Fierbem apoi oul – adică îl omorâm – şi vom repeta experienţa şi vom observa că se roteşte mult mai repede. Asta înseamnă că fiind viu, el se afla în dialog cu Câmpul Magnetic Terestru, iar circuitele magnetice vii din el se opuneau perturbării (se opuneau ameţelii), de aceea se rotea mai încet. O dată cu moartea, circuitele magnetice vii din ou şi-au încetat funcţiile, iar oul a devenit un titirez oarecare. 

Aşadar, acestea sunt dovezi că viaţa este materie dinamizată de fenomenele magnetice, electrice, catalitice.   

Foarte important e că prin voinţa proprie ”Unitatea dV” îşi poate controla - în nişte limite – existenţa, adică schimbul voluntar cu mediul, iar această acţiune o putem asimila cu hrănirea organismului viu. Aşadar, schimbul voluntar cu mediul, adică hrănirea, ne arată că ”Unitatea de Viaţă ” (”UdV”) este un proces viu. (n.a. Aici putem preciza că nu există materie moartă şi materie vie, toată materia e la fel, doar structurările ei pot fii moarte/minerale sau vii.).

Din acestea se mai desprinde o concluzie importantă: cum ”entităţile md”, cu „imperativele” lor inseparabile, constituie substanţa şi legea de bază a Universului, infinitatea variantelor de structurare impune apariţia „unităţilor dV” oriunde există “momente material temporale” potrivite. Asta înseamnă că, aşa cum apa ocupă toate cotloanele unui vas, la fel viaţa va umple toate cotloanele Universului.

“bioimperativele”. 

          „Imperativul Material/Temporal De Structurare Armonică” este imboldul materiei de a exista şi de a se structura armonios, imbold pe care l-am descoperit chiar în ”entităţile md”. Bineînţeles că o dată cu “entităţile md“ s-au integrat în „Unităţile dV” şi „imperativele” lor; de acum însă, datorită componentei voluntare, obligaţia de structurare devine “autodeterminare”, iar prin acumulări, experimentări, memorări şamd, devine chiar autooptimizare.

 Deci prin “autodeterminare”/autooptimizare, structurarea vietăţilor se face tot mai complex, mai divers - pe „orizontală”, dar mai ales pe „verticală” – aşa cum o arată însăşi realitatea. Din acest motiv, „Imperativului Material/Temporal de Structurare Armonică” îi vom spune de acum “Bioimperativ Material/Temporal de Autooptimizare”, pentru că este viu, voluntar şi tinde catre perfecţionare.

În concluzie, integrarea precursorilor pentru constituirea “Unităţilor dV” se face prin „imperativul rezonanţei” - prin alegere, la propria evaluare – şi prin permanentul imperativ, „Torentul Solar”. Iar dezvoltarea Unităţilor dV”, de acum evoluţia, va fi şi adaptabilă la mediul permanent variabil. (Mai târziu vom vedea că, între nişte limite, îşi poate modifica chiar relaţiile cu mediul: se va separa de el prin blană, pene şi altele).

“torentul material/energetic solar”.

Deci “Torentul solar” are efecte mai complexe şi să facem nişte precizări. În “Fizis”, prima parte a lucrării, am vorbit despre “imperativul material/temporal de structurare armonică” din fiecare ”entitate md”, şi apoi de “torentul material/ energetic” expulzat de Soare. Am spus că imboldul “imperativului” din „entităţi” face ca materia să se structureze cât mai complex şi că “Torentul Solar” îi oferea necesarul de materie şi energie de care avea nevoie; astfel, „torentul” apărea ca o coincidenţă fericită.

Dar nu e doar atât: “structurare” înseamnă îndesirea „traiectoriilor materiei spaţiu” în „traiectoriile materiei masă”, adică transformarea “energiei de relaţie” în „energia de structură”. Acest proces provoacă “vidul volumic”, adică măreşte absorbţia “Torentul Solar”, care provoacă scăderea agitaţiei termice, adică scade temperatura în mediu.

Or o temperatură moderată înseamnă condiţii mai bune de existenţă pentru  “Unităţile dV”, permite înmulţirea şi dezvoltarea. Mai multe “Unităţi” vor domoli/neutraliza mai mult “torent solar”, care va permite naşterea altor “Unităţi”, care rândul lor vor micşora... şi tot aşa într-un proces avalanşă.

Aşadar, “Torentul Solar” nu e doar o sursă de materie şi energie, nu e doar o coincidenţă fericită, ci prin permanentul lui aport de materie şi energie devine el însuşi un „imperativ de structurare”. Adică oferea materie şi energie, dar o oferea  în exces, ceea ce chiar obliga “Unităţile dV” să se structureze, cel puţin pentru domolirea termică necesară propriei existenţe. (n.a. Prin urmare, încălzirea planetară, de care ne tot plângem în zilele noastre, nu e provocată doar de arderile fosilelor, ci şi de dispariţia vegetaţiei. Vegetalizarea deşerturilor ar coborî temperatura locului, ar fixa în respectiva vegetaţie o mare cantitate de apă din oceanul planetar, ceea ce ar duce nu doar la “avansarea ţărmurilor”, ci şi la ameliorarea climei.).

Asta  impune şi alte concluzii: primitiva aglomerare - Pământul de mai târziu - nu a fost un glob de foc, cum se crede, ci un corp având aproximativ temperatura deşerturilor din zilele noastre. Apoi, e de crezut că în acele condiţii s-au structurat elementele chimice dar şi apa, ceea ce nu-l arată că pe un corp dur, ci mai degrabă relativ gelatinos.

Având însă în vedere temperatura ridicată a locului-momentului, e de presupus că apa era vaporizată în atmosfera primară. Devenea lichidă când ajungea la altitudinea frigului cosmic, revenea la sol unde iar se evapora, până când s-a putut acumula în cantitatea necesară care să o menţină lichidă.  

Totuşi, temperatura locului-momentului nu era tocmai ideală pentru viaţă, dar acumulându-se apă în mari cantităţi, s-au format lacuri, mări. Şi cum însăşi apa era un moderator termic, e de presupus că primele “Unităţi dV” s-au structurat în apă (cum şi arată primele vieţuitoare).

Oricum, e de presupus că apa şi viaţa au apărut relativ simultan şi mult mai devreme decât se crede.

O altă concluzie importantă e că procesele intercondiţionate între  “Unităţi dV” şi „vidul volumic” - procese ce se multiplicau/multiplică la infinit - măreau/măresc absorbţia de „Torent Solar” ceea ce măreau/măresc şi Gravitaţia Terestră. (În „Fizis”, am spus că procesul gravitaţiei este efectul conjugat al presiunii „Torentului Solar” şi al absorbţiei structurilor minerale. Acum vedem că viaţa însăşi adaugă absorbţiei, iar acelaşi experiment pe care îl recomandam acolo poate proba şi contribuţia ei.).

Capitolul II.

organele.

“Centrul de  Evaluare  şi Coordonare”. 

“Unităţile dV” ştiu şi pot să-şi evalueze propriile structuri şi să evalueze mediul, pentru a se adapta la el. Aşa fiind, „ele”  nu mai sunt nişte structuri oarecare: în relaţia-confrutarea cu mediul, suma independenţelor le arată ca pe nişte organisme minime. Mai mult: „bioimperativele” şi „Torentul Solar” le obligă permanent la noi structurări; şi - având capacitatea de a-şi evalua necesităţile şi a evalua mediul – au capacitatea de a-şi asocia chiar grupuri de “entităţi md voluntare” cu preferinţe potrivite, necesare. Faptic, au capacitatea de a-şi particulariza abilităţile, dezvoltându-le specializat, adică să-şi creeze din “entităţile md voluntare” asociate chiar organe.

Pentru acestea însă trebuie să-şi dezvolte organul care să stocheze şi să analizeze informaţiile/agresiunile mediului, şi cu care - potrivit intereselor proprii - să-şi construiască strategia existenţei.

Deja au un astfel de miniorgan, în care se află minima coordonare a experienţelor şi necesităţilor, precum şi minima acţiune unitară a „imperativelor” şi „bioimperativelor”. Dar sub presiunea acestora şi a „Torentului Solar” trebuie să-şi asocieze noi “entităţi mdv” şi-n consecinţă, să-şi dezvolte „miniorganul ordonator” cu care să centralizeze şi administreze mai multe relaţii cu mediul mereu schimbător.

Acesta va fi un “Centru de  Evaluare  şi Coordonare”, de acum prin el îşi vor proiecta şi viitorul.

Acesta ar fi primul organ care memorează şi analizează; dar el se dezvoltă simultan cu celelalte organe, căci se dezvoltă odată cu necesităţile; adică se dezvoltă cu acele grupuri de “entităţi mdv” care simt mediul şi care execută comenzile date de „centru”. Aşadar, simultan cu „centrul” se vor dezvolta continuu alte organe, până la cele mai complexe vietăţi.

Asupra lor vom reveni mai amărunţit, acum să ne lămurim asupra comunicaţiilor între organe.

“Biovibraţiile” organelor.

Nu ştim exact ce este materia, dar am convenit să o considerăm mulţimea “entităţlor md”. Pornind de la dinamica prin care ciocneşte mediul, ştim că emite „vibraţii” şi că „vibraţiile” sunt singurele ei manifestări exterioare. Aşadar, prin “vibraţii” - frecvenţă şi celelalte - percepem materia şi doar prin ele îi evaluăm calităţile.

Materia vie însă e făcută tot din “materie moartă”, asta înseamnă că aceleaşi “entităţi md” sunt substanţă de bază şi pentru “unităţile dV”; asta înseamnă că   “vibraţiile” tuturor precursorilor sunt integrate/modulate armonios în “angrenajul spaţial viu” al “unităţilor dV”, modulare care este chiar „vibraţia” ei.  Fiind emisă însă de un “angrenaj spaţial viu”, adică de materia vie, nu le mai spunem “vibraţii”, ci “biovibraţii”.

Sigur că “vibraţiile” vor transmite conturul organului, duritatea, culoarea, gustul, mirosul şamd; dar, ca parte a “unităţilor dV”, îi vor transmite  “biovibraţia” ei. De exemplu, un organ scos din funcţiune, adică mort - o bucată de carne să zicem - emite „vibraţii specifice”, adică o recunoaştem ca muşchi, rinichi, os sau altceva, dar nu mai emite „biovibraţii”, pentru că nu mai e vie. Să ne amintim experienţa cu oul; şi mort oul emitea „vibraţii”, îi percepem duritatea coajei, culorile albuşului, gălbenuşului, mirosul, gustul şamd, dar nu-şi mai emitea „biovibraţia”, nu mai reacţionează voluntar la câmpul magnetic terestru.

Aşadar, vedem că organele emit în continuare „vibraţiile” identitare, dar „biovibraţiile” le emit doar cât sunt vii.

 „Biovibraţiile” însă nu radiază doar în spaţiu, ci şi prin legături directe între organe şi „centrii coordonatori”; legăturile sunt căile nervoase, un fel de “sârme organice” prin care “Biovibraţiile” circulă în întregul sistem nervos aşa cum circulă curentul electric prin instalaţiile electrice. „Semnalele biovibratile” le numim senzaţii, adică efectele pe care „energiile vibratile” le produc asupra simţurilor noastre; mai precis, sunt ceea ce conştientizăm din respectivele efecte.

Aşadar, senzaţiile sunt corespondentele organice ale „vibraţiilor magnetice”, având diverse calităţi (frecvenţe ş.a.) şi pe care le conştientizăm ca fiind dur, rece, zgomotos, mirositor sau amar.

În concluzie, prin sistemul nervos - un organ format din mulţime de “entităţ  mdv” potrivite - nu circulă senzaţii, ci „energii vibratile electro-magnetice”; ele ajung la creier, acolo capătă nume, acolo devin cuvinte cum sunt: roşu, acru, fierbinte, Ion, Maria, foc şamd.

În fapt, înseşi cuvintele sunt „energii vibratile electro-magnetice”; şi ele circulă prin sistemul nervos tot ca „energii vibratile”. La fel sentimentele: foamea, setea, interesant, groază, dragoste, ură, primordiala frică şi chiar profundele concepte filosofice sunt tot „energii vibratile”. Şi cum pe creier nu se scrie cu pixul, păstrarea/memorarea informaţiilor/”vibraţiilor” se face tot în nişte structuri de tipul “entităţi mdv” specializate pe asemenea funcţii.  

Sigur că transformarea/identificarea „energilor vibratile” în sentimente, în cuvinte, apoi în idei şi alte asemenea a fost un proces foarte îndelungat - despre care vom discuta mai amărunţit în paginile următoare - dar ce trebuie înţeles e că toate informaţiile sunt „energii vibratile” compatibile cu psihicul nostru.

instinctele.  

Există şi senzaţii neconştientizate, cum sunt chiar acţiunile „imperativelor” şi „bioimperativelor” pe care le numim instincte, ele coordonează organismele fără participarea conştientului; ele preiau o parte însemnată din complexul proces al existenţei, comandă mecanisme cu funcţii specifice. Există şi senzaţii neconştientizate, nedefinite prin cuvinte, cum ar fi intuiţiile, presimţirile, sau pur şi simplu stările psihice. De ex., ascultăm muzică şi avem trăiri pe care nu le putem exprima în cuvinte căci nu le avem, dar le trăim, căci au efecte asupra noastră. La fel visele; dormim şi suntem asaltaţi de diverse vibraţii externe cum sunt: zgomotele, mirosurile ş.a., şi care combinate cu stările interne cum sunt foamea, setea, indigestiile şi altele, ne fac să visăm „bazaconii”, adică amestecuri de senzaţii necenzurate de conştienţă şi ca atare iau forme imposibile.

metabolsmul.

Ştim că înseşi procesele de structurare erau energofage. Apoi voluntarismul “Unităţii dV” – cu aspectele lui statice şi dinamice – era un proces ce ieşea din  automatismul inerţial şi care consuma mai multă materie şi energie, decât îi oferea suprafaţa expusă “torentului solar”. Prin urmare, şi-a organizat grupuri de “entităţi mdv” care să se ocupe de alte surse, precum şi de asimilarea lor deosebită. Şi iată organul hrănirii.

Dar nu numai hrănirea şi digestia, ci şi respiraţia erau legate de menţinerea “Unităţii dV” şi achiziţionarea şi asimilarea de „hrană” însemnau noi organe. În final, asta însemna mărirea volumului, impunea crearea de noi organe prin care să se controleze pe sine în raport cu noul mediu cucerit/ocupat şamd. Acestea erau organe de investigare, de achiziţionare, motrice şi altele devenite necesare.

Din aceste procese, vedem că “Unitatea dV” şi-a creat organele vitale simultan, iar pe celelalte le-a creat pe rând, pe măsură ce se dezvolta, devenind un organism tot mai complex, pe măsură ce necesităţile se multiplicau.  

Concluzia este importantă atât pentru evoluţionişti, cât şi pentru ceilalţi: organele vitale s-au creat simultan, nu consecutiv, căci necesităţile care le impuneau erau simultane şi funcţiile lor se intercondiţionau, dar “Unitatea  dV” s-a dezvoltat şi consecutiv, deoarece “bioimperativul” impunea evoluţia şi-n consecinţă adaptarea. Din acestea. vedem că însuşi “bioimperativul” este evolutiv.

Evident că e şi puţină literatură în ce spun aici, totuşi procesul devenirii/transformării “Unităţii mdV” în organism trebuie să se fi petrecut cam aşa cum îl descriu. Forţate de “bioimperativ”, care le împingeau către optimizare/perfecţionare, dar mai ales de surplusul de materie/energie a “Torentului Solar” care trebuia nu doar moderat, ci şi integrat, căci surplusurile “Torentului” nu puteau rămâne, aşa, pe afară. Astfel, “Unitatea  dV” a devenit energofagă şi „materifagă”, să spunem aşa, pentru a tempera nocivitatea temperaturii şi totodată pentru a integra materia Vântului Solar.

Mai mult, având în vedere interdependenţele dintre “Unitatea  dV” şi „Torentul Solar”, am putea spune că “Unitatea  dV” era chiar dependentă de “Torent”, că era “termofilă” şi „materifilă”.

În sfârşit, după organele evaluării, memorării, hrănirii şi celelalte, şi-a creat organele deplasării, devenind cunoscutul protozoar. Acum vedem că protozoarele nu sunt deloc vietăţi unicelulare; sunt desigur o singură  “Unitate  dV”, dar asta e cu totul altceva.

CAPITOLUL III

ORGANISMELE

înmulţirea I.

După cum am spus, “Unitatea  dV” şi-a creat organele, aproximativ în ordinea prezentată, dar sub presiunea imperativelor - mai ales a „Torentului Solar” - undeva, la începutul acestui lanţ, şi-a creat şi organul înmulţirii. După cum vom vedea, însuşi organul este evolutiv, până atunci însă să spunem că toate organele sunt vitale, dar organul înmulţirii are o importantă deosebită. Şi asta pentru că el nu funcţionează doar repetativ, precum celelalte, ci şi anticipativ: datorită “bioimperativului optimizator” el nu doar perpetuează specia, ci o şi ameliorează.

Altfel spus, prin înmulţire nu doar se “clonează” nişte urmaşi; experienţele acumulate îmbogăţesc ereditatea, urmaşii devin tot mai sofisticaţi, mai capabili să se adapteze mediilor tot mai “dificile”, aşa încât înmulţirea este ea însăşi optimizatoare. Să urmărim optimizările.

„înmulţirea spontană”.

Credem că vietăţile se înmulţesc doar prin diviziune şi sexuat, ori nu este doar atât; condiţiile care au creat prima “unitate dv” au continuat se existe, să se impună, motiv pentru care vietăţile primare apăreau în continuare şi continuă să apară, dovada o fac mulţimea de microorganisme contemporane cu noi. Spun asta, deoarece actualele microorganisme nu pot fi urmaşele clonate ale celor de acum miliarde de ani; “Imperativele” prezente şi în ele, precum şi “Torentul Solar”, le-ar fi modificat şi pe ele; urmaşii celor de atunci sunt chiar vietăţile evoluate de azi, suntem şi noi. 

Aşadar, “unităţile dv” continuau să se creeze sub presiunea „imperativelor”, a „bioimperativelor” şi a „Torentului Solar”; la început nu aveau multe eredităţi, se înmulţeau exclusiv datorită Soarelui şi Pământului. Numai că şi aceasta este tot înmulţire, aşa încât o vom numi “Înmulţire spontană” (Teoria ”generaţiei spontanee” e valabilă: “udv” se naşte din mulţimea precursorilor materiali şi a Imperativelor Materiale.).

înmulţirea prin diviziune.

Sub impulsul “imperativilor” şi a “Torentului Solar”,  prin lanţul precursorilor   materia şi energia “Torentului” era integrată în “unităţile dv”, obiectivul fiind moderarea termică şi implicit şi “autooptimizarea” structurilor. Simultan însă se crea şi apa; şi ea o condiţie de viaţă, şi ea consumatoare de “torent solar”, şi ea creatoare de “vid volumic”, respectiv moderatoare termică, astfel că de la început s-au intercondiţionat, coexistenţa apei cu  “unităţile  dv” fiind vitală.

Şi procesul s-a diversificat: „Imperativele” şi „bioimperativele” au  multiplicat şi diversificat vietăţile, s-au creeat mai mulţi consumatori de materie, mai mulţi moderatori de energie, procesul dezvoltându-se în avalanşă; mai multe vietăţi au creat mai multe condiţii de viaţă; acestea,la rândul lor, au creat mai multe vietăţi şi tot aşa.

Procesul era cam aşa: “Bioimperativul” şi “Torentul Solar” obligau “unităţile dv” să achiziţioneze alte “entităţi md voluntare” (pe care le-am asimilat cu celulele), creându-şi astfel noi organe, tendinţa fiind să se egaleze ofertele solare cu necesităţile “locului material/temporal” în care se aflau.

Dar „Torentul Solar” venea mereu şi putea „sufoca şi arde”, dacă nu era moderat şi integrat continuu ca materie în Pământ. (n.a. Menţinerea unui echilibru între ofertele solare şi ameliorarea lor este un proces foarte împortant; nu-l pot dezvolta acum, dar aşa cum apa poate fi lichidă/vitală doar patru grade Celsius (între 0 şi +4) şi temperatura terestră vitală poate exista doar între întregul “Torent Solar” şi un anumit grad de ameliorare a lui. Trebuie gândit cu foarte multă responsabilitate la aceste vulnerabilităţi.). Sigur că “unităţile dv” îşi executau partea de sarcină: moderau şi îşi creau noi organe, totuşi pentru acel loc şi în acel timp “unităţile dv” îşi erau suficiente, “locul material/temporal” nu impunea alte organe.

Totuşi, „Torentul” venea continuu, materia şi energia lui trebuia transformată şi integrată continuu în materia terestră. Numai că “unităţile dv” nu-l puteau integra în propriile “angrenaje”, deoarece nu aveau legături fireşti pentru ele, aşa că au mai făcut un “angrenaj” - după chipul şi asemănarea lor. Adică, ghidate de propria ereditate, au făcut un fel de “rezervă” alăturată – legată organic, totuşi - cu care convieţuiau în tandem: s-au “hrănit” în tandem, „au moderat” în tandem, până când  “angrenajul embrion” a ajuns identic cu „mama”; cum îşi era suficient, s-a desprins de ele şi a devenit independent.

Şi iată că dintr-o “unitate dv” s-a desprins încă una şi au devenit două, proces ce s-a generalizat şi astfel s-a creat înmulţirea prin diviziune.

Prin urmare, înmulţirea prin diviziune e în fapt o înmulţire prin acumulare, copiere şi desprindere, căci altfel nu se poate: “udv” nu mânca şi se îngrăşa mai mult decât îi trebuia şi apoi se tăia în două părţi egale şi identice. Prin „diviziune”, jumătăţile rezultate nu erau doar egale, ci şi identice, ele aveau unitatea întregului; drept urmare, viitoarea vietate nu se dezvoltase în “angrenajul“ mamei, ci într-o simbioză alăturată.

Consecinţa e că, prin acest tip de înmulţire, numărul vietăţilor a crescut într-o progresie mai rapidă. Cum din radiaţiile solare “unităţile  dv“ anihilează mai ales energie din spectrul termic, am putea spune că sunt „termofage”, înseamnă că prin acest tip de înmulţire a crescut numărul “unităţilor  dv termofage“.  

Acum putem trage şi altă concluzie; apariţia vieţii este încă un proces de construcţie a planetei: mai multe vietăţi, mai mult “vid volumic”, mai multe condiţii vitale; mai multă “materie/spaţiu”,  mai multă “materie/masă” şi tot aşa. 

În sfârşit, deocamdată “unitatea dv“ este o bacterie termofagă, se află în apă, dar procesul avalanşă, o dată declanşat, nu mai poate fi oprit; viaţa va prospera în continuare, dar şi prin alte moduri de înmulţire.

înmulţirea sexuată hermafrodită.

Trebuie făcute şi aici nişte pecizări: cuvântul sex defineşte doar partea exterioară a organului genital (genital-geneză-naştere), însă el este mai complex. De ex., sexul masculin al porumbului este spicul, iar cel feminin este mătasea, iar la salcâm corespondentele sunt staminele şi pistilul din flori. Iată că spicul şi mătasea porumbului – adică sexele lor - nu se unesc niciodată, de aceea înmulţirea sexuată nu prea e reală. Gametul feminin şi gametul masculin se unesc, desigur, dar prin polen, aşa încât ar trebui să i se spună “înmulţire genală”.

“Bioimperativele” şi “Torentul Solar” impun în continuare moderarea şi înmulţirea, iar unele “unităţi dv” şi-au diversificat modul de a consuma “Torent Solar”: acum nu se hrănesc doar cu radiaţia termică, ci şi cu radiaţii luminoase. Astfel, pe lângă bacteriile termofage, au apărut şi bacteriile fotofage, şi în ape încep să apară bacteriile fotofile – clorofile -, viitoarele vegetale.

Marea lor înmulţire umple mediul acvatic şi sunt obligate să-l părăsească. La început, doar pe ţărmurile inundabile de maree, unde de două ori pe zi sunt răcorite de apă; dar după ce şi-au creeat stomate - prin care s-au răcorit singure - au devenit plante terestre şi au inundat Pământul. Devenite fotofage, au preferat mediul atmosferic mai transparent şi s-au înmulţit până la inimaginabil neutralizând pe măsură  “Torent Solar”. (n.a. Stomatele sunt orificii pe spatele frunzelor prin care plantele elimină apă/transpiră, proces de evaporare prin care planta îşi reglează temperatura proprie.)

Plantele însă, au dezvoltat un alt fel înmulţire, care a constituit un salt; ele nu se mai înmulţeau prin diviziune, ci şi-au creat un organ specializat, organul genital, compus din două părţi complementare, gametul feminin şi gametul masculin. Dar pentru că ambii gameţi se dezvoltau pe acelaşi individ – mătasea-feminin şi spicul- masculin, cum am spus mai sus despre porumb - plantele au devenit ambigene sau hermafrodite.

Sigur că diferenţa de înmulţire între plante şi bacterii este foarte mare: plantele nu se mai înmulţeau binar ca protozoarele: două din una, patru din două, opt din patru şamd; o singură plantă se putea/poate multiplica în zeci, sute şi chiar în mai multe. A fost un mare salt: mulţimea seminţelor fertile a umplut Pământul cu vegetale, fiecare plantă fiind un absorbant/moderator de radiaţii. Apa – ea însăşi un moderator - şi-a generalizat prezenţa odată cu plantele, aşa încât temperatura a scăzut şi chiar mediul atmosferic a devenit din ce în ce mai propice vieţii.

Numai că procesul absobţie/vid produce şi efectul simetric; „Torentul Solar” umple imediat vidul creat, aşa încât necesitatea de a-l domoli rămâne tot presantă. (n.a. Observăm că marja de timp favorabilă vieţii – „Marja Vitală” este foarte mică: am putea spune că ea se datorează doar inerţiei „Torentului Solar”, că este doar timpul dintre „vidul” produs de absorbţie şi a umplerii lui de „Torent”. În fapt, este un proces continuu, o întrecere între absorbţie şi neutralizarea ei. E de crezut că deşi disponibilităţile solare sunt nemăsurabil de mari, totuşi o foarte mare „absorbţie” înseamnă o foarte bogată vegetalizare, care poate menţine o permanentă „Marjă Vitală”. Sintetizând, am putea spune că „Dinamica Solară” trebuie să fie egală cu „Dinamica Vegetală”.  

Amintindu-ne că în „Fizis” am vorbit de o altă „Marjă Vitală” - a apei - care poate fi lichidă/vitală doar între zero şi plus patru grade Celsius, vedem cât de fragilă este existenţa vieţii.

În paralel, saltul a produs şi alte efecte: datorită absorbţiei sporite creşte “Torentul Solar”, implicit presiunea exercitată de el şi-n consecinţă creşte şi  gravitaţia. Prin urmare deducem că viaţa, vegetalizarea măreşte gravitaţia.).

Dar nici „Bioimperativele” nu aveau limite, aşa încât au produs un nou mod de înmulţire, mai eficient, unul în care cele două genuri sunt despărţite pe indivizi deosebiţi, numită înmulţirea hheterosexuată.

Vom vorbi despre ea, dar pentru a înţelege mai bine fenomemul evolutiv, trebuie să deschid iar o paranteză ca să aducem în discuţie nişte elemente importante pentru procesul înmulţirii.

incestul şi adulterul.

Naturaliştii au observat că plantele sunt mai bine dezvoltate dacă se fecundează cu un alt polen decât cel propriu. Mai mult chiar: Darwin (Charles Darwin; 1809-1882; biolog englez, fondatorul teoriei evoluţiei speciilor) a izolat de mediu o plantă: lobelia fulgens, care a fost fecundată doar de propriul polen: rezultatul a fost că  nu a făcut seminţe chiar deloc. Asta înseamnă că, deşi fiecare plantă îşi are ambii gameţi, dacă se autofecundează, va face seminţe puţine, firave sau chiar deloc.

Concluzia foarte importantă e că dacă eredităţile mamei şi tatălui sunt comune, urmaşii vor fi mai slab dotaţi pentru existenţă.

Potrivit aceastei observaţii, naturaliştii au introdus noţiunea de Variabilitate; ea defineşte ereditatea dublă, rezultată din mame şi taţi cu eredităţi diferite, care la rândul lor....şamd.

Aşadar, prin “înmulţirea sexuată hermafrodită” viaţa a proliferat mai bine decât prin “înmulţirea prin diviziune”, mulţimea vegetalelor o demonstrează, dar prezenţa celor doi gameţi pe acelaşi individ avea neajunsul biologic al monoeredităţii.

Şi iată noutăţile numite incest, adulter şi adulterin. În dicţionare, cuvântul incest defineşte o interdicţie socială, adică interdicţia legăturilor sexuale între rude de gradul întâi. Tot în dicţionare există cuvântul adulter, care defineşte tot o interdicţie, socială de această dată, adică încălcarea fidelităţii convenite, de unul din soţi, în cazul căsătoriilor monogame. Şi, în sfârşit, cuvântul adulterin, care defineşte pe copilul rezultat dintr-o legătură sexuală extraconjugală.

După cum vedeţi, cuvintele se referă la relaţiile umane, dar până la introducerea unora specializate şi în biologia generală le putem folosi pe acestea, sensurile fiind acceptabile. Acum, cu ajutorul acestor cuvinte, am să încerc să explic mai bine neajunsul înmulţirilor prin diviziune şi a celui hermafrodit: deci vom numi urmaşii rezultaţi din “înmulţirea prin diviziune” şi “înmulţirea sexuată hermafrodită” incestuoşi, iar pe cei rezultaţi din eredităţi diferite adulterini.

Închizând paranteza, să revenim la subiectul curent.

înmulţirea heterosexuată.

Deci plantele şi-au creat „înmulţirea sexuată hermafrodită” şi aşa au rămas, cu tot neajunsul incestului, deoarece mulţimea lor are cel mai mare aport în moderarea temperaturii. Totuşi, “Bioimperativele” au înregistrat efectul malefic al incestului şi efectul benefic al adulterului şi au impus încă un pas constructiv şi armonic, anume înmulţirea heterosexuată. A despărţit adică cele două genuri pe indivizi serparaţi, promovând înmulţirea heterosexuată; aşa incestul nu mai era inevitabil, devenea doar întâmplător.

Actul a fost un alt salt în evoluţie, un mare beneficiu pentru ameliorarea prosperităţii vieţii, dar despărţirea, promovarea nu s-a făcut prin plante. Fiind o treaptă în evoluţie, ele îşi executau menirea şi îşi erau suficiente, pasul următor necesita altceva. 

Desigur a fost un proces îndelungat şi s-a produs tot în apă, unde condiţiile termice erau mai stabile. Aici “bătrânele” “unităţi dv bacterii vegetale” - plante/alge să le spunem de acum - care se hrăneau exclusiv din “Torentul Solar”, cum e euglena verde, trăiau şi se înmulţeau fiecare cum îi era datul, iar când mureau, cădeau pe fundul apelor. Şi fiind din ce în ce mai multe, cadavrele lor se acumulau formând primele depozite de materie organică.

Depozitele creşteau şi, la urma urmei, fiind tot materie şi energie, puteau deveni surse de hrană pentru sisteme digestive potrivite. Şi chiar aşa s-a întâmplat: cu timpul oferta lor a depăşit oferta Solară – oricum mai slabă pe fundul apelor - şi din infinitatea de “unităţi dv bacterii” cu alimentaţie solară, s-au format unele care au rezonat şi cu respectiva ofertă. S-au adaptat adică şi la alimentaţia organică şi au devenit “udv bacterii animale”. Şi cum depozitele creşteau - de acum contribuiau şi ele la acumulări - lacurile, mările s-au umplut şi cu animale.

Cum depozitele au devenit totuşi insuficiente, a apărut şi lupta pentru hrană, pentru existenţă: “bacteriile animale” atacau “bacteriile vegetale” încă vii, în fapt organisme parazite, din ele s-a dezvoltat lanţul ierbivore, carnivore, omnivore. Sigur  e că şi în aceste competiţii învingeau tot cei mai dotaţi care, în mod sigur, nu erau incestuoşii, ci adulterinii; ei s-au impus, ei au prosperat, ei au câştigat întrecerea pe care o numim selecţie naturală. A câştigat adică înmulţirea heterosexuată.

Aşadar, apele s-au umplut cu plante, cu animale şi de la o vreme au fost nevoite să invadeze şi ţărmurile. Întâi plantele; pe ţărmurile inundabile de maree s-au adaptat la viaţa atmosferică - mai străvezie -, şi-au dezvoltat stomete, s-au extins şi au umplut Pământul cu vegetaţie, coborându-i corespunzător temparatura. Datorită scăderii temperaturii şi formării de depozite organice şi pe uscat, au putut părăsi mediul acvatic şi animalele, astfel că Pământul s-a umplut şi cu viaţă animală, pe lângă cea vegetală.

Ei bine, prin animale s-a promovat noul mod de înmulţire, la ele s-a impus înmulţirea heterosexuată; întâi oviparelor, apoi mamiferelor, din care au ieşit cele mai dotate vietăţi.

E drept, înmulţirea heterosexuată are avantajele adulterului, dar are şi neajunsuri specifice; şi ca să le înţelegem trebuie lămurite legăturile între indivizi, aşa că va trebui să discutăm despre comunităţile de indivizi.

 

                                               

Capitolul IV.

specia.

Iată un şir de existenţe: “emd”, “emd-insaţă”, “emdv-celulă”, apoi “unităţile dv bacterie vegetală” şi “unităţile dv bacterie animală”, toate microorganisme; şi, în sfârşit, „Unităţile dV”, organisme superioare vegetale şi animalele. Important e că tot acest şir derivă din o “Unitate dV”, că ea este matricea tuturor vietăţilor, de la bacterii până la Om.

Repet însă: crearea precursorilor nu a fost premeditată de nimeni şi de nimic; “imperativele” şi “bioimperativele” materiei, precum şi ofertele/impunerile “Torentului Solar” au concurat la crearea lor. Toţi aceşti precursori au fost verigi obligatorii şi inevitabile în lanţul cauze-efecte, care este nesfârşita existenţă. Aşadar, crearea lor n-a fost nici întâmplătoare, dar nici premeditată de cineva. (O generalizare a acestei concluzii ar impune încă un parametru, anume timpul de existenţă al vieţii înseşi, adică “timpul perenităţii lanţului trofic”.).

“bioidentitatea vibratilă” a organismelor.

“Biovibraţia identitară” a organelor este modularea “vibraţiilor” precursorilor, a organelor, iar „biovibraţia identitară a organismelor” va fi modularea “vibraţiilor” tuturor acestora. Că “biovibraţia identitară” a organismelor/indivizilor există, nu mai e nicio îndoială: prin ele le percepem culoarea ochilor, înălţimea, deosebim pe individul X de individul Y, ele le transportă identitatea. Sigur că identificarea se datorează şi luminii reflectate de ei, dar tocmai faptul că indivizii reflectă diferit lumina dovedeşte că ei “vibrează” diferit.

Asupra acestor aspecte cred că ne-am lămurit; toate existenţele îşi emit “vibraţiile identitare”, iar noi, investigatorii, le-am dat nume celor pe le-am conştientizat. Există însă nişte “biovibraţii” pe care le percepem, dar nu le-am conştientizat (încă) şi nu le-am dat nume; iată un exemplu concret, oferit de Darwin, Lamark (Jean Baptist de Monet; 1744-1829; naturalist francez, a elaborat prima terorie evoluţionistă) şi alţii, în “Originea Speciilor”.

S-a observat la o familie de furnici că o antenă începuse să se atrofieze, de unde s-a dedus că devenise inutilă. Că individele furnici nu o mai foloseau, era de înţeles;   pentru ele devenise inutilă. Dar nedumerirea era că începuseră să iasă din ouă pui cu antena deja atrofiată.

Ori chestiunea se punea aşa: dacă ar fi ieşit din ouăle lucrătoarelor - cele care în fapt îi observaseră inutilitatea - ar fi fost firesc; dar lucrătoarele erau sterile, ele nu făceau ouă, adică pui, ouă/pui făcea numai regina. Dar ea nu ieşea niciodată din muşuroi, nu lucra, aşa încât nu avea cum să înregistreze inutilitatea organului. Deci întrebarea e: de unde “ştia” organismul reginei de inutilitatea antenei?

Se poate crede că lucrătoarele “i-au spus” reginei constatările lor, faptul fiind perfect posibil, căci toate vieţuitoarele au un limbaj specific. Numai că asta nu înseamnă mai nimic: nu cu un simplu nu mai vreau îţi atrofiezi coada, să zicem aşa!

Asta înseamnă că între furnici mai exista o “biovibraţie” prin care comunicau, mult mai importantă decât un simplu grai, ceva organic, căci numai aşa se putea explica fenomenul. Şi mai sunt exemple.

“bioidentitatea vibratilă” a speciei.

Deci sunt cazuri care arată – cazul furnicilor - că în afara “biovibraţiilor”  conştientizate, indivizii emit şi unele “biovibraţii” neconştientizate de ceilalţi sau mai puţin explicate. Voi menţiona câteva într-o ordine aleatorie; şi chiar dacă unele sunt îndoielnice, până vor deveni certitudini, într-un sens sau invers, sunt interesante.

Căscatul. E o manifestare pe care am văzut-o la mamifere, la păsări şi de vreme ce se manifestă, înseamnă că este o necesitate internă/organică. Pare a exprima oboseală, dar curiozitatea e că la oameni “se ia”, cum se spune; adică dacă cineva cască şi ceilalţi îl văd sau îl aud, sunt tentaţi să caşte şi ei. Aşadar, deşi este şi o necesitate internă, pare a mai fi şi altceva.

Sigur, căscatul e un fenomen complex, se induce de la unul la altul prin văz, auz şi poate prin imitaţie, dar nu poate fi explicat atât de simplu, căci şi scărpinatul e o necesitate organică dar nu “se ia”; îi vedem pe alţii scărpinându-se, dar nu simţim nevoia să-i imităm. Aşadar, pe lângă necesitate şi poate imitaţie, mai contribuie o “biovibraţie” încă neidentificată. (n.a. Cum căscăm şi după ce ne sculăm din somn, am putea spune că nu e chiar oboseală, ci mai degrabă exprimă momente de neorânduială psihică, de neorientare, adică încă nu ştim ce să facem, cum să începem. Cascăm şi când nu înţelegem ceva, când ne plictiseşte ceva, adică ne bombardează nişte informaţii pe care nu le înţelegem, nu le putem ordona sau nu ne interesează. Aşadar, e o necesitate izvorâtă din oboseală, dar şi un fel de replică la dezordinea informaţională care te asaltează.).

Înţelegerea din priviri. Persoanele care au convieţuit timp îndelungat ajung la o oarecare cunoaştere reciprocă, încât o singură privire e de ajuns ca să se înţeleagă şi să acţioneze la fel. Se poate explica prin îndelungata convieţuire, dar se observă şi în altfel de cazuri în care ar putea fi implicate nişte “biovibraţii neidentificate”.

Dragostea. Fără să intrăm în amărunte, ştim că ceea ce numim dreagoste este impulsul speciei la perpetuare, la procreare şi se manifestă la ambii parteneri deopotrivă. Bineînţeles că partenerii îşi recunosc disponibilitatea - se crede că ar fi din  registrul olfactiv – dar nu prea e de ajuns. De ex., femeilor le plac bărbaţii solizii, bogaţi, deoarece ei le dau sentimentul securităţii; aceste condiţii există, ele acţionează, dar nu acestea creează “dragostea la prima vedere” şi nici garanţii pentru convieţuirea îndelungată. Alta e compatibilitatea care dă durabilitate parteneriatului şi pe care o numim dragoste, or ea nu poate fi altceva decât tot o “biovibraţie” comună.

Simpatia şi antipatia le considerăm sentimente spontane, pentru că nu au cauze perceptibile, dar ele sunt tot manifestări “biovibratile” prin care indivizii care le emit/recepţionează rezonează mai mult sau mai puţin.

Încrederea sau neîncrederea spontană între indivizii necunoscuţi este generată de fizionomie (fizionomiştii au greşit doar prin exagerare), de trăsături necizelate care trădează moravuri necizelate, fonduri brute, remarcabile prin vedere. Există însă şi nişte influenţe fără cauze aparente, cum ar fi persuasiunea (Napoleon, Hitler, Stalin, Heidrich), care nu poate fi explicată decât prin “biovibraţii” emise şi receptate. Sunt şi altele, cum ar fi sincronismul gemenilor (dacă există); isteria în masă; hipnoza (cu persuasiune verbală, desigur), telepatia, jena vinovatului de a privi în ochi; bioterapeuţii care simt chiar “biovibraţiile organelor” (n.a. examenul la medicină ar trebui să fie precedat de un examen de aptitudini – ca în muzică, pictură, şamd; medicul trebuie să aivă vocaţie - precum Maica Tereza - nu să fie meseriaş, precum sunt mecanicii auto.).

Nu includ pe previzionişti şi nici pe ghicitori; fenomenele prevederii şi  ghicitului sunt imposibile, de vreme ce faptele, aşa-zis prevăzute, încă nu s-au manifestat; de vreme ce energia care le-ar fi dat existanţă nu s-a manifestat, nici previziunea lor nu există, căci n-are cine o semnala, drept urmare nu e nimic de perceput.

Există însă fapte care demonstrează concret existenţa şi manifestarea “biovibraţiilor”; mă refer la comenzi mentale date calculatoarelor, la maşinile cu comenzi mentale, şi să ne amintim de aparatura medicală. Există chiar un fel de „dialog” între indivizi şi substanţele nevii, “dialog” ce nu poate fi explicat decât prin “biovibraţiile neidentificate”, şi mă refer la fântânari. Fântânarii există, rezultatele lor de asemenea şi nu ne rămâne decât să conchidem că ceea ce simt ei sunt incontestabilele “vibraţii” ale apelor, pe care ei sunt capabili să le recepteze. Faptul că îi ajută o simplă creangă – ansă, cum îi spun ei (bagheta lui Moise !?) - asta ar putea fi doar o rudimentară antenă.

Există şi alte manifestări mai subtile: mă refer la spaima creată tuturor de Sfârşitul Lumii. O isterie în masă, desigur, dar aria spaţială şi temporală în care se manifestă e mult prea mare ca să fie doar o simplă imitaţie. Apoi spaima de Judecata de Apoi, de pedepsele cu foc, smoală şi toate celelalte care ne-au fost induse prin educaţie; ce pot fi acestea altceva decât nişte „biovibraţii neidentificate”.

Şi trecem acum de la spaimă la complementara speranăa, şi ea fiind o manifestare a “biovibraţiilor neidentificate”.

Se credea că la anul 1000 va fi Sfârşitul Lumii, la fel cum până mai ieri se credea că va fi la anul 2000 şi cum încă se crede că va fi în 2012. Aşadar, în preajma anului 1000, spaima i-a cuprins pe toţi: bogaţii şi-au împărţit averile, păcătoşii s-au pocăit, oamenii s-au refugiat în biserici, în speranţa unei iertări divine.

Cum era şi normal, “Sfârşitul Lumi” n-a venit nici atunci şi nici acum, iar omenirea a răsuflat uşurată şi atunci ca şi acum.  

Atunci - ca şi acum de altfel - oamenii au considerat că au fost iertaţi şi că un mare rol în mântuire l-a avut Isus Cristos cu influenţa Lui prin  Ceruri. Asta a născut o mare recunoştinţă faţă de Divinitate, în general, şi faţă de Isus Cristos în special. Şi cum între timp (anul 636 e.n.) „Sfântul Mormânt” a fost ocupat de “păgânii musulmani”, din recunoştinţă pentru Isus, toţi oamenii (dacă nu chiar toţi, oricum mai mulţi decât am putea bănui), s-au simţit datori să meargă în Palestina să-i extermine pe musulmani şi să-i elibereze Mormântul. Isteria s-a numit Cruciade.

Nu vreau să spun că ideea de a pleca în Cruciade s-a născut spontan în fiecre individ; nu, ea a fost clocită în capetele papilor, popilor, negustorilor, cămătarilor şi a altor categorii de indivizi care profită din astfel de turism; dar fiind difuzată de pe toate amvoanele - pe vremea aceea nu exista radio şi televiziune - ideea a rezonat cu recunoştinţa din fiecare individ şi a prins. Rezultatul a fost că sute de mii de oameni, pe parcursul a aproape 300 de ani, şi-au părăsit certitudinile de acasă - bune sau rele - pentru nişte prezumţii mistice.

Nu încape nicio îndoială că fenomenul a avut şi un fond psiho „misterios”, că a fost o isterie în masă; dovadă e faptul că i-a cuprins şi pe nobili şi chiar pe regi cu credinţe mai sofisticate. De ex., Richard Inimă de Leu, regele Angliei; Ludovic Cel Sfânt, regele Franţei; Frederic Barbarose, Împăratul Germaniei şi alţii au participat direct la Cruciade, unii şi-au lăsat chiar oasele pe acolo. Pare incredibil, nu?

Şi totuşi, închipuiţi-vă că nobilii au permis ţăranilor – adică uneltelor care le lucrau pământurile - să plece în Cruciadă, deşi era limpede că asta îi va ruina. Ei bine, această credinţă, această “biovibraţie” a recunoştinţei a fost atât de puternică, încât a dominat omenirea din aria creştină timp de trei secole.

Analizând acum fenomenul, pare incredibil: câţi fraţi creştini din zilele noastre ar pleca DE BUNĂ VOIE la Ierusalim, să elibereze  Sfântul Mormânt de “păgânii” musulmani sau de “păgânii” evrei?  Dar să meargă de bună voie, să-şi plătească drumul cu averile proprii, suportând tot cortegiul de privaţiuni, doar din recunoştinţă? Aproape nimeni, „biovibraţia” de atunci nu mai bântuie şi acum.

În sfârşit, eliberarea de teroarea Sfârşitului Lumii s-a manifestat şi altfel: de ex., “iertarea divină” a eliberat oamenii şi le-a permis să gândească; şi cum “pedeapsa” s-a amânat până pe la anul 2000, unele minţi au îndrăznit să se “obrăznicească” şi să constate cu voce mai tare că Pământul nu e ca o farfurie, cum spuneau singurii învăţători autorizaţi; că dacă priveşti prin nişte lentile vezi nişte chestii teribil de interesante; că dacă te joci cu nişte mercur în nişte tuburi, poţi afla dacă plouă şi multe altele.

Această ”obrăznicie” morală şi intelectuală este numită Renaştere, poate fi tot o “biovibraţe neidentificată”.

 Se poate obiecta că au fost cazuri conjuncturale, că Limba Latină a fost liantul care a unit forţele - oricum existente, dar disparate; că ceea ce ce-i unea era limba, nu sentimentul eliberării. E drept, limba i-a unit, dar ea se vorbea încă din timpul Imperiului Roman şi n-a provocat o Renaştere; aceasta pentru că atunci nu se practica teroarea Sfârşitului Lumii şi nu apăruse nici speranţa mesianică. Prin urmare, comuna Limbă Latină a avut rolul ei, dar ea fost doar instrumentul aflat la îndemână; energia manifestării a fost explozia de speranţă eliberată de teroarea unui absurd Sfârşit al Lumii, a fost victoria armoniei din „bioimperative”.

De altfel, o manifestare identică o trăim chiar în zilele noastre: protestele din lumea arabă; protestele din lumea creştină, apoi vezi “Ocupaţi Wall Street-ul”, sunt Renaşterea Modernă de după “teroarea Sfârşitului Lumii a anului 2000”. Şi e abia începutul. Acum se dă vina pe Internet; e implicat, desigur, dar ca şi Limba Latină e doar vectorul, energia e eliberarea curajului, a speranţei, este armonia din „bioimperative”.

Iată un alt exemplu şi mai interesant.

Se spune că epidemiile - ciuma de exemplu, “apare din senin”, face ravagii şi dispare tot fără motiv. Se ştie că boala este provocată de nişte viruşi (bacilul lui Koch în cazul ciumei) transportaţi de şobolani, bacili pentru care organismul uman nu are anticorpii specifici, adică e fără apărare în faţa lor. Aşadar, cauza apariţiei ciumei pare limpede, dar de neînţeles rămâne dispariţia bolii. Astfel, epidemiile din anii 1350,  1665 şi după ce aproape au înjumătăţit populaţia Europei, au dispărut. Adică la apogeul virulenţei s-au oprit. De ce!?

La fel de neînţeles e şi altceva: unii oameni nu s-au îmbolnăvit deloc, iar alţii s-au înbolnăvit dar şi-au revenit, devenind chiar imuni la boală; iar, de ce!? Să încercăm să ne explicăm reacţiile diferite.

          Ştim că imunitatea la o boală se dobândeşte prin vaccinare, adică prin introducerea în organism a câtorva viruşi ai bolii, dar anemiaţi, care nu mai pot produce boală. Nu produc boală, dar produc spaimă în organism; acesta intră în alertă, îşi produce anticorpii potriviţi care înving relativ uşor viruşii/corpii agresori (acesta ar fi echivalentul antrenamentului atleţilor care îşi „învaţă” organismul la efort ca să fie obişnuit în competiţii,  pe principiul “cui pe cui se scoate”). Aşa s-ar explica şi de ce unii nu s-au înbolnăvit deloc, sau au scăpat, deşi s-au îmbolnăvit; înseamnă că erau imunizaţi cumva.

Nedumerirea rămâne totuşi: cei mai mulţi au murit şi dintr-o dată epidemia s-a oprit, fără motiv perceptibil. Ei bine, nu înţelegem deoarece privim specia umană ca pe o sumă de indivizi, cu origine comună, cu legături sociale, dar fără legături organice între ei.

În realitate, nu e aşa; este evident că vertebratele descind, prin multiple ramificaţii, din aceeaşi “Unitate dV”, adică evident se înrudesc. Sunt diferite datorită mediilor diferite care le-au impus diversitatea, dar derivă dintr-un model originar comun (n.a. Toate vertebratele au acelaşi număr de oase, acelaşi număr de muşchi şamd; forma lor e diferită pentru că necesităţile mediului le-au impus.). Fiind aşa, e normal ca organismele mai apropiate – cel puţin din aceeaşi specie, dar nu numai - să aivă legături „biovibratile” mai puternice. Deci e normal ca „biovibraţiile” disperării, ale bucuriei indivizilor din aceeaşi specie să fie percepute şi de subconştientul celorlalţi indivizi; exemplele enumerate tocmai asta dovedesc (să ne amintim de colaborarea furnicilor din exemplul  lui Darwin).

Astfel, e normal ca imunizaţii să ofere, inconştient, soluţia solicitată, tot inconştient, de bolnavi; e normal să fie „vaccinaţi” prin  „biovibraţii”, viruşii să fie învinşi, iar epidemia să dispară. Astfel se poate explica dispariţia „fără motiv” a epidemiilor.

Am putea extinde concluzia: fenomenul într-ajutorării fiind real, funcţionează permanent: poate că datorită virulenţei deosebite a bacilului Koch reacţia „biosolidarităţii” a fost oarecum întârziată, dar a funcţionat şi funcţionează permanent. Fiind aşa, putem spune că trăim într-o permanentă „epidemie de sănătate” întreţinută de  „biovibraţiile” speciei.

Şi încă ceva: sunt convins că longevitatea indivizilor este legată intim de convergenţa, de rezonanţa între „biovibraţiile” proprii şi „biovibraţiile” speciei şi cred că nişte statistici înţelepte şi riguroase o vor dovedi-o. 

În sfârşit, manifestările descrise dovedesc că “biovibraţii neidentificate” umplu relaţiile între indivizii speciei - începând cu simplul căscat şi sfârşind cu epidemiile - de aceea le vom numi  “Biomperativele speciei”.

Acum să revenim la înmulţirea heterosexuată.

Înmulţirea  heterosexuată  cu  genurile  separate.

Obiectivul esenţial al vieţii este însăşi menţinerea ei şi este realizat prin cele două imperative: “Bioimperativul de Autooptimizare” şi “Torentul Solar”: primul îi impune înmulţirea şi „optimizarea”, al doilea îi impune înmulţirea ca alternativă la sufocarea cu materie şi energie.

Deci “Torentul Solar” venea/vine în flux continuu, energia lui era/este periculoasă şi trebuia/trebuie moderată, tot continuu dar şi în avalanşă, după modelul bulgărelui de zăpadă. Supunându-se necesităţilor, “Bioimperativele” au creat înmulţirea prin diviziune, înmulţirea heterosexuată hermafrodită şi pe cea heterosexuată cu genuri separate, ca să asigure înmulţirea tot continuă, dar şi în avalanşă, astfel ca împreună să asigure „Moderarea în Avalanşă”.

Am să deschid iar o foarte mică paranteză. Am tot spus că “Biomperativele” au observat, au impus, au făcut şi au dres, ca şi când ele ar fi nişte inteligenţe anticipative, care ar fi prevăzut tot şi ar fi hotărât tot. Faptic chiar aşa s-a petrecut, numai că nu din vreo anticipaţie, din vreo minune, ci doar prin selectarea variantelor de succes. “Biomperativele” produceau continuu indivizi, variabilitatea îi făcea diferiţi, iar mediul îi selecta; cei mai adaptabili prosperau, iar ceilalţi piereau cu întregul lor lanţ de urmaşi. Deci, încă de la Darwin, aceasta este selecţie naturală; nu are nimic premeditat, nimic anticipativ, se bazează doar pe experienţele anterioare însuşite şi folosite. Acum să revenim.

Poate că până la un punct vegetalele ar fi fost suficiente ca să tempereze “Torentul Solar”, dar venirea lui în avalanşă pretindea înmulţire în avalanşă, ori  înmulţirea incestuoasă micşora variabilitatea, cu rezultate opuse. Fiind un balast, înmulţirea incestuoasă n-a mai prosperat, au prosperat însă înmulţirea prin polen străin, prin adulterini.

Or acest beneficiu a fost inclus ca atare în ereditatea epeciei, devenind beneficiul adulterinului. Astfel, neajunsul incestului a fost depăşit, adulterul a creat noi acumulări, noi eredităţii şi cu timpul a dus la formarea celor două genuri pe indivizi separaţi. Astfel s-a format înmulţirea heterosexuală cu genuri separate, nu printr-o minune, ci prin selecţia indivizilor care o practicau.

Întâi la ovipare - oul fiind corespondentul rezervei embrion de la înmulţirea prin diviziune; apoi la mamifere, unde s-au despărţit total în cele două genuri: masculin şi feminin la doi indivizi - mascul şi femelă.

Totuşi nu a fost chiar aşa: părea că s-a eliminat neajunsul incestului, dar nu total, căci a apărut altul, anume dificultatea fecundării. Cele două genuri fiind separate, deveneau şi independente, prea independente: respirau independent, se hrăneau independent, adică deveneau indivizi şi individe de sine stătătoare. Şi nu doar că nu se căutau pentru înmulţire; fiind rivali pe sursele de hrană chiar se evitau.

Or aşa specia risca să nu se mai înmulţească, ceea ce era contrar cel puţin „bioimperativelor”; aşa s-a impus în ambii indivizi un organ, care să-i facă se să caute în vederea fecundării, organ pe care fiziologii îl numesc libido.

Libidoul.

Foamea, setea şi celelalte necesităţi organice le numim instincte şi în fapt sunt „biovibraţii” cu parametri specifici, care se manifestă în organism ca nişte tensiuni nervoase. Satisfacerea lor, adică a mânca, a bea şi restul, reprezintă anularea respectivelor “tensiuni”, fiind urmate de confortul fizic şi moral al saţietăţii.

Libidoul este tot o necesitate, tot un instinct, tot o „biovibraţie” care se manifestă tot printr-o tensiune nervoasă, în egală măsură la femele şi masculi, să-i spunem „tensiune sexuală”.

Evident că eliberarea de „tensiunea sexuală” nu e la fel de simplă, precum tensiunea foamei sau a setei, care se anulează prin acţiuni individuale; ea se anulează prin contact sexual între indivizii cu genuri diferite, adică printr-o relaţie bilaterală. Fiind aşa, atât femelele cât şi masculii trebuie să se caute în vederea anulării „tensiunii sexuale” prin actul sexual, iar asta se face doar dacă ambii sunt în libidou. Astfel s-a realizat fecundarea, înmulţirea, adică tocmai scopul speciei.

Pasul a fost benefic, după ce au fost depăşite neajunsurile precedentelor moduri de înmulţire, noul mod dădea indivizilor - în nişte limite - chiar libertatea alegerii partenerilor sexuali. Aceasta aducea ca beneficiu nu doar eredităţi diverse, ci şi componenta mai subtilă, „complementaritatea biovibratilă”, cu valoare sporită la calitatea urmaşilor. Noutatea nu îi aşeza doar pe o treaptă superioară pe scara evoluţiei, ci aducea şi alte virtualităţi.

Aşadar, libidoul a fost un organ necesar, care a rezolvat neajunsul înmulţirii heterosexuate cu genuri separate pe indivizii diferiţi.

Dar el, libidoul, se manifesta doar când organele genitale erau apte de procreare, adică doar atunci când gameţii respectivi erau maturi pentru fecundare şi aici încep să se manifeste diferenţele fiziologice dintre femele şi masculi, cu neajunsurile specifice.

Organul genal feminin produce un singur ovul într-o perioadă oarecare de timp (de la câteva zeci de ore la păsări, până la câteva zeci sau sute de zile la mamiferele mari), iar organul genal masculin produce spermatozoizi permanent şi în număr foarte mare.

Şi cum e firesc ca libidoul să se manifeste doar când partenerii sunt apţi de procreare - adică atunci când ovulul se află în uter, la femele, şi spermatozoizii în testicule, la masculi - tot firesc e ca acţiunea libidoului să înceteze când ovulul este fecundat sau eliminat, apărea un prim dezechilibru, generat de această diferenţă. La femele, pe lângă perioadele ciclice, se adăugau lungile perioade de gestaţie, maternitate, lactaţie şamd, perioade nu doar fără libidou, ci chiar “refractare“ la avansurile masculilor; în timp ce la masculi perioada fără libidou era doar scurtul timp de după ejaculare.

Şi iată concret neajunsurile: în timp ce femelele se aflau sub „tensiunea sexuală” doar scurte perioade de timp, masculii trebuia să o suporte zi de zi şi oră de oră. Or aceasta stare, firească în fond, crea un dezechilibru pe “piaţa sexului”, cu urmări dramatice.

Dramatice deoarece libidoul - atât la femele cât şi la masculi - nu este un capriciu, un moft; sunt necesităţi organice la fel de imperioase precum respiratul, hrănitul şi celelate instincte, iar indivizii vor face orice ca să hrănească, respectiv să se înmulţească. Astfel, masculii - sub puternica “tensiune sexuală” - deveneau/devin agresivi şi ca să scurteze maternitatea-lactaţia, să aducă femelele în libidou, chiar omorau/omoară puii, ceea ce era un mare neajuns.

Replica speciei a fost următoarea: a creat la Femelă un adevărat al şaselea simţ, pe care îl numim instinctul maternităţii, care impuneau femelelor mame nu doar hrănirea puilor, ci şi apărarea. Şi cum lupta cu mai vânjoşii masculi era inegală, surorile, fiicele, nepoatele şamd devenite mame, s-au solidarizat, s-au adunat în jurul mamei – matriarha – alcătuind turma din care puii deveniţi adulţi/agresivi erau excluşi. Aşadar, replica speciei a fost bună, însă doar pe jumătate: turma salva puii, dar problema masculilor rămânea nerezolvată, ceea ce constituia în prim neajuns al  “înmulţirii heterosexuate cu genuri separate”.

În sfârşit, turma se mărea, în ea se coagula mulţimea femelelor care îşi creşteau puii, dar masculii rămâneau prin preajmă;  întâi ca fii, dar şi pentru că acolo existau femelele spre care îi împingea libidoul.

Şi iată un alt neajuns: cererea masculilor fiind mareu mai mare decât oferta femelelor, între masculi se declanşa competiţia, lupta pentru întâietate. Şi cum scopul luptei era un singur învingător, ea nu se încheia decât după anihilarea învinsului, care uneori era chiar moartea lui. Oricum, rezultatul era că învingătorul rămânea lângă turmă, şi fiind masculul dominant, devenea tatăl puiilor din întreaga turmă.

 Şi iată neajunsul: femelele din turmă erau surorile, fiicele, nepoatele şi chiar mama lui, astfel incestul revenea - cu toate neajunsurile lui - de data asta nu la plante, ci la animalele superioare.

Mai putea apărea un neajuns: libidoul îndelungat îi putea împinge pe masculi la relaţii homosexuale care - chiar dacă nu deveneau obişnuinţă - puteau intra ca un accident în ereditate, cu pericolul de a apărea şi la eventualii urmaşi.

În sfârşit, iată că „înmulţirea  heterosexuată  cu  genurile  separate” prezintă cel puţin patru neajunsuri chiar grave: omorârea puilor, omorârea prematură a masculilor, incestul şi eventuala homoxexualitate. (n.a. Vedem că mult lăudata luptă pentru existenţă e departe de a fi benefică; învinge cel puternic, desigur, dar acesta nu înseamnă că e şi cel mai bun; cel slab poate fi doar imatur, nu handicapat.). Ori astfel nu se selectau valori; se produceau incestuoşi şi - prin eliminarea puilor şi tineretului - se eliminau particularităţi din fondul genetic, se micşora soldul variabilităţii speciei.

Relaţiile  „Heterosexuale Extraturmă”.

Erau şi “accidente” - inevitabile la urma urmei, turma matriarhală nu era  perfectă; fiind permanent în căutarea hranei, femelele mai ieşeau din aria controlată de patriarhul/mascul şi se puteau fecunda şi cu masculi extra familiali, masculi pentru care precis aveau mai multă simpatie, pentru că prezentau altceva şi poate erau chiar complementari. Sigur că urmaşii rezultaţi din astfel de relaţii dobândeau eredităţi cu perspective mai largi, adică alteritatea/adulterul se înscria benefic în ereditatea speciei.

Empatia.

Să ne amintim că atât simpatia, cât şi antipatia sunt nişte manifestări sentimentale relativ extreme şi e logic ca între cele două maxime tensiuni nervoase să existe o zona de relativă neutralitate, un punct de inflexiune. Or indivizii aflaţi în zona de neutralitate, adică nu prea prea, se investigau fără tensiuni: se observau, îşi dădeau târcoale, se miroseau şamd, cu scopul de a se cunoaşte, de a-şi înţelege reciproc intenţiile. Aşadar, între “biovibraţia” simpatiei şi “biovibraţia” antipatiei există o zona de neutralitate, zonă de calm, în care indivizii caută să-l cunoască/înţeleagă pe celălalt, o zonă a înţelegerii, cu “biovibraţia” empatiei.

Acum să o tăiem mai de-a dreptul. Sigur că explorarea empatică a fost un salt în evoluţia animalelor şi e de crezut că a apărut devreme; independenţa în mişcare i-a adus în contact cu indivizi extra turmă, indivizi care trebuiau cunoscuţi. Cunoaşterea însă necesita şi un centru de analiză/comandă mai larg şi implicit o memorie mai mare pentru păstrarea informaţiilor, experienţelor. Şi cum activitatea centrului de analiză/comandă o numim raţiune, deducem că primele manifestări raţionale au fost provocate de empatie.

Apoi, e sigur că a empatia - ca manifestare raţională - a apărut la adulterini, fiind  rezultată din relaţii extra turmă; şi astfel eredităţile lor au înregistrat şi reţinut necesităţile dialogului. Deci ei au produs urmaşi tot mai dotaţi fizic şi spiritual, ei au  produs şi promovat raţiunea la vieţuitoare şi cu timpul prin ei - s-a admis şi apoi s-a conştientizat - avantajele convieţuirii. Astfel, tot ei au impus regulile organice ale grupării, cutumele şi cu timpul societatea.  

Nu vreau să spun că crearea raţiunii a fost impusă exclusiv de necesităţile de înmulţire; oricum raţiunea era pasul următor - necesar şi inevitabil în evoluţia materiei vii - dar putem fi siguri că neajunsurile modurilor de înmulţire i-au accelerat apariţia.

Pe urmă, spunând raţiune nu trebuie să ne gândim direct la cea evoluată a oamenilor; procesul observaţie/analiză/comandă a început mult mai jos pe scara evoluţiei: o vedem la insecte (orientarea albinelor), la păsări şi celelalte. Acestea având libertatea deplasării au simţit necesitatea înţelegerii partenerilor - de orice fel - le era necesar să se investigheze/înţeleagă/empatizeze reciproc, aşa încât toate şi-au dezvoltat centri de analiză şi comandă, ceea ce înseamnă tot raţiune.

Apoi, vedem că toate au un „limbaj” prin care comunică; nu transmit concepte filosofice, desigur, dar nu sunt nici doar o colecţie de zgomote/onomatopee.

Poate cineva să spună cât de rudimentar e limbajul privighetorilor şi ce anume comunică ele prin complicatele lor triluri? Pot construi albinele complicaţii faguri fără o coordonare printr-un limbaj raţional? (n.a. Spun limbaj deoarece sunetele prin care comunicăm noi, oamenii, sunt modelate şi de organul limbă din gură; dar atât la păsări, cât şi la albine e altfel: sistemul de comunicare al albinelor s-ar putea numi “aripaj”, dacă ele îşi transmit informaţiile prin frecvenţele aripilor; sau poate altfel.)

Concluzia se impune: convieţuirea impune cunoaştere, empatie şi limbaj.

Înmulţirea  „Heterosexuată Conştientizată”.

În sfârşit, la animalele superioare s-a impus empatia, „biovibraţia” sentimental/raţională, concomitent cu dezvoltarea centrilor de analiză/comandă şi cu timpul s-a impus şi raţiunea abstractă. Acum mamiferele superioare puteau conştientizau că libidoul asigura înmulţirea/supravieţuirea/dăinuirea. Că „saţietatea sexuală” - acea plăcută descărcare nervoasă care înlocuieşte tensiunea sexuală - nu e abjectă; nu e ruşinoasă; nu e animalică şi nu e rezultată din proastă creştere... Este recompensa psiho-fiziologică pe care „bioimperativele speciei” au găsit cu cale să o acorde indivizilor, tot aşa cum durerea menstruală este pedeapsa dată femeilor pentru neprocreare.

Aşadar, mamiferele superioare puteau conştientiza importanţa covârşitoare a empatiei în concordia/discordia colectivităţii; puteau conştientiza că libidoul neutralizat face comunitatea agreabilă, armonioasă. Puteau conştientiza că aşa zisa isterie feminină este manifestarea libidoului la femele/femei; că agresivitatea la masculi/bărbaţi este manifestarea libidoului la masculi/bărbaţi şi că libidoul nesatisfăcut este isterie şi agresivitate. Şi, foarte important, puteau conştientiza tarele incestului şi binefacerile adulterului.

Remarcabil e că specia se îngrijeşte şi de echilibrul dintre genuri; având în vedere că în general numărul femeilor “refractare” - maternitate şamd - este mai mare decât al bărbaţilor, echilibrul pe „piaţa sexuală” e asigurat nu de egalitatea numerară, ci de inegalitate: echilibru înseamnă mai multe femei decât bărbaţi. Şi chiar aşa sunt, fapt ce dovedeşte acţiunea „biovibraţiei speciei”.

În sfârşit, iată că empatia/raţiunea neutralizează tensiunile – generate mai ales de „tensiuni sexuale” - armonizează comunitatea şi poate deveni societate, dar acestea le vom dicuta mai pe larg în partea următoare, „Polis”.

Datorită pretenţiilor editorilor, mă opresc; urmează cap. V, unde vorbesc despre varianta extraterestră; despre zei extratereştri, dar şi de varianta zeilor tereştrii; despre religii în general; adică şi despre: „De unde venim”; dar şi despre: ”Unde mergem”. În continuare...

                     

                                                          CAPITOLUL V.

                                      DE UNDE VENIM, ZEI, IPOTEZE

1. zeii  extratereştri.

2. “biovibraţiile  extraterestre”.

          3. zeii  tereştri.

4. religiile.