Republică sau Monarhie
Având în vedere faptul că se pregăteşte o nouă constituţie care va fi supusă aprobării populaţiei, îmi permit o părere; dacă o consideraţi interesantă comentaţi-o, difuzaţi-o în public, iar dacă nu, pace bună.
În ultima vreme s-au înmulţit susţinătorii monarhiei care îi evidenţiază virtuţile, în contrapartidă cu susţinătorii republicii care, desigur, laudă virtuţile acesteia. Şi având în vedere că idealul social este democraţia, e foarte bine că electoratul cunoaşte şi comentează valabilitatea variantelor şi că se poate pronunţa pentru una din ele; dar nu cumva greşim punându-le în opoziţie, adică făcându-le exclusive? De ce “ori una, ori cealaltă” şi nu un sistem care să reţină virtuţile ambelor, eliminându-le viciile? Să încercăm. Republicanii au trâmbiţat pe la toate colţurile viciile Monarhiei şi la fel, virtuţile Republicii; dar trebuie să recunoaştem că şi Monarhia are virtuţi, aşa cum şi Republica are vicii. Şi pentru că ne interesează soluţia de mijloc, să încercăm să revelăm pe scurt principalele virtuţi şi vicii ale ambelor.
Principalul viciu al Monarhiei este faptul că, oricât de incompatibil ar fi regele pentru această funcţie/ datorie, el este rege toată viaţa (fapt ce derivă din perenitatea obligatorie); nu este validat sau respins de populaţie, adică nu e democratică. Paradoxal, principala virtute a Monarhiei are aceeaşi origine cu viciul ei şi este continuitatea/perenitatea; nu se vorbeşte deloc de ea, dar e foarte importantă, deoarece existenţa ei se confundă cu existenţa statului. Astfel, perenitatea dinastiei este şi perenitatea statului, drept urmare instinctul de conservare al dinastiei va conserva automat şi statul. Or experienţele ei interne şi externe, datorate existenţei ei, cel puţin seculare, sunt marile avantaje.
Principala virtute a Republicii este că preşedinţii sunt aleşi de populaţie, au mandate relativ scurte, astfel că o eventuală incompatibilitate se elimină automat şi relativ repede. Aşadar, Republica constituie un pas mare spre idealul social, democraţia, dar înainte de a vorbi despre viciile Republicii să vorbim de un inevitabil viciu al ambelor sisteme. Organele de putere ale Statelor, monarhii sau republici, sunt formate din mulţimea funcţionarilor care îi asigură funcţionarea, căreia îi spunem corpul funcţionarilor. Or funcţionarii - începând cu cei mai mărunţi din primăriile săteşti şi sfârşind cu cei mai importanţi conducători din departamentele satului - au familii, slăbiciuni şi, inevitabil, vor încerca să-şi ajute/favorizeze cumva apropiaţii, chiar dacă încarcă schema. Fenomenul se numeşte nepotism, dar protejaţii nu sunt doar nepoţi; ei pot fi prieteni-prietene, amanţi-amante şi alte categorii de persoane din păienjenişul relaţiilor de orice tip. Răul e că, cel mai adesea, aptitudinile protejaţilor sunt insuficient cultivate pentru post şi astfel sunt incluşi în dinamica statului indivizii care îi gripează fluenţa.
Aşadar, nepotismul, tară originară şi comună oricărui sistem statal, provoacă printre altele două vicii fundamentale: tendinţa continuă a corpului funcţionarilor de se dezvolta fără necesitate şi promovarea nemeritorie. Şi de aici încep deosebirile: ambele vicii sunt tare organice statelor şi relativ inevitabile; dar dacă Monarhia, prin convieţuirea îndelungată cu ele, le poate cunoaşte, supraveghea şi chiar ajusta, organelor “efemere” ale Republcii le scapă de sub control şi ambele vicii pot lua chiar proporţii periculoase. De ex., corpul funcţionarilor este compus din tehnicieni şi vârfuri intelectuale, adică specialiştii care conduc profesional departamentele; ei nu se schimbă în ciclu electoral şi răspund profesional doar în faţa miniştrilor. Numai că miniştrii sunt adesea de altă specialitate, şi chiar când sunt din specialitate, efemeritatea mandatelor electorale îi împiedică să pătrundă în toate hachiţele ministerului. Astfel, sub astfel de miniştri, corpul funcţionarilor din “subordine” dobândeşte o însemnată autonomie de grup, originar vicioasă. Sigur că perenitatea departamentelor constituie perenitatea statului, dar viciile precum dezvoltarea fără necesitate, promovarea nemeritorie - la care se adaugă acum şi autonomia necontrolată - fac din corpul funcţionarilor un organism relativ ereditar, independent, instinctiv solidar, în consecinţă şi conservator.
Fiind conservator se opune schimbărilor - chiar şi doar prin inerţie - astfel miniştrii, care se cred conducătorii departamentului, faptic o fac în tandem cu corpul funcţionarilor, desigur în interesul lor. Astfel, însuşi corpul funcţionarilor participă la conducere; şi cum acţiunea lor este generalizată în întregul sistem, o numim chiar Birocraţie. Însă Birocraţia nu este doar vicioasă, ci şi în afara ciclului electoral, astfel fireasca ei perenitatea se sustrage democraţiei şi lezează virtuţiile Republicii. Acum, dacă ţinem seama că în departamentele de forţă, cum sunt aramata, poliţia, serviciile speciale, independenţa faţă de electorat poate deveni periculoasă, conchidem că inevitabila birocraţie nu e doar nedemocratică, ea poate fragiliza chiar Republica. Şi ce spun nu sunt doar prezumţii, ci fapte concrete, petrecute în cea mai dezvoltată Republică – Republica Americană.
Se spune că asasinarea preşedintelui Abraham Lincoln ar fi fost acţiunea singulară a unui sclavagist fanatic şi psihopat; că asasinarea preşedintelui John Kennedy ar fi fost fapta singulară a unui comunist fanatic şi psihopat; iar asasinarea lui Robert Kennedy ar fi fost fapta singulară a unui arab fanatic şi psihopat. Aşa o fi, doar că acum ştim că psihopaţii care au asasinat împăraţi, regi şi alţi incomozi de-a lungul istoriei n-au fost suficient de psihopaţi ca să facă treaba şi au fost ajutaţi să se desăvârşească în “psihopatie” de nişte pricepuţi. Aşadar, în spatele asasinilor s-au aflat mereu nişte interesaţi, puternici şi influenţi, care i-au pregătit şi ajutat logistic. Şi cum nimic nu dovedeşte că psihopaţii americani ar fi fost mai geniali decât psihopaţii din istorie, nu poate fi nicio îndoială că şi ei au fost ajutaţi şi îndrumaţi de o echipă pricepută. În cazul asasinării fraţilor Kennedy însă, există o particularitate care chiar dovedeşte existenţa echipei ajutătoare. Robert a fost asasinat când era aproape preşedinte, adică atunci când putea lua în subordine toate pârghiile puterii americane; or nu se îndoia nimeni că o prioritate ar fi fost aflarea adevărului despre asasinarea fratelui său. Asta a înţeles rapid şi echipa care l-a “educat pe “Oswald” şi, ca să nu se ajungă la aşa ceva, l-au “educat” şi l-au pus rapid la treabă şi pe Shirham Shirhan. Ba cred că dacă Edward - al treilea frate Kennedy - nu s-ar fi “astâmpărat”, aceeaşi echipă ar fi “educat” şi un eschimos să devină fanatic şi psihopat şi să-l împiedice să distrugă focile sau urşii albi.
Ori concluzia este limpede: chiar dacă echipa educatoare n-a fost americană, ci rusească sau andorineză, ea n-ar fi izbutit fără ochii închişi ai departamentelor responsabile din Birocraţia Americană. Aşa se revelează şi motivul asasinării orgoliosului John: acesta a crezut că fiind preşedinte poate face ce vrea; Birocraţia n-a fost de acord şi “l-a contrazis”. Şi avem un exemplu mai recent: când electoratul american a votat un preşedinte negru – individ a cărui origine putea ascunde imprevizibilităţi – partea financiară a birocraţiei americane, împreună cu omoloagele din birocraţiile lumii, au iniţiat prin 2008 o criză financiară mondială, ca să-i arate Negrului - cel mai puternic om din lume - cât de puternic e. În sfârşit, acestea ne arată că Republica este o alternativă benefică la Monarhie, dar puterea ei e cam de faţadă, deoarece în spatele ei se află Birocraţia perenă, cu care cade adesea în dezacord.
Cele câteva exemple arată vulnerabilitatea Republicii Electorale în faţa Birocraţiei Ereditare şi totodată stringenta necesitate de a o pune sub control electoral. Şi iată propunerea care poate combina perenitatea Monarhiei cu alternanţa Republicii, respectând totuşi alegerile, principiul de bază al democraţiei. Evident, camera Senatului este o dublare inutilă a Camerei Deputaţilor; chiar se numeşte senat (adunare de bătrâni), deoarece făuritorii anticii au proiectat-o ca pe un sfat al bătrânilor ţării, nu ca pe o adunătură de imberbi. Deci poate fi desfiinţată fără niciun pericol pentru statul de drept, dându-i chiar destinaţia iniţială: putem aduna în Senat chiar “bătrânii” cu cea mai multă experienţă în treburile statului. Aceştia sunt foştii conducători ai statului care au lucrat cu Birocraţia proprie şi Birocraţiile lumii, ei sunt tezaure de experienţă internă şi externă; şi tocmai când au înţeles dinamica, sunt “trecuţi în debara”, adică îi trimitem la pescuit pe banii noştri (din motive de securitate naţională, ei rămân totuşi sub paza statului). Ori valoroasa lor experienţă nu trebuie risipită; ei trebuie să fie senatori de drept, pe viaţă, să fie mediu de armonizare socială; şi scopul principal să fie interfaţa între ciclica putere republicană şi perena putere birocratică. Puterile politice ale Senatului trebuie bine gândite desigur, dar n-ar trebui să aivă nici o putere executivă, legislativă sau judecătorească. Datorită experienţiei, el trebuie să reprezinte Strategia Statului, funcţiile de bază fiind supravegherea Perenităţii şi Calităţii Statului. Să colaboreze cu celelalte puteri, adică să le ofere permanent consultanţă; la început de mandat, chiar să iniţieze Premierul şi Preşedintele în realităţile mai puţin vizibile ale statului, lumii şi ale relaţiilor între ele. Să aivă însă drept de control/supraveghere asupra tuturor serviciilor speciale, a tuturor organizaţiile particulare, secrete sau discrete (Masoneria, Cavalerii de Malta şamd, trebuie să-şi declare obiectul ocupaţiilor), şi mai ales asupra Băncii Naţionale. BNR precum şi tezaurele ei aparţin Statului Român, dar nu şi banii: fluiditatea acestora este un fenomen determinat de Finanţa Mondială şi trebuie supravegheat de oameni cu mare experienţă.
Sigur că supravegherea/controlul se fac împreună cu Premierul şi Preşedintele – când aceştia doresc – dar supravegherea serviciilor de forţă şi a băncilor trebuie să fie o sarcină permanentă a Senatului. Poate ar trebui să aivă şi drept de veto, pentru cazuri excepţionale, dar în general nu trebuie să se amestece în treaba celorlalte puteri; Puterea legislativă, Purterea Judecătorească şi Puterea executivă trebuie să-şi exercite liber atribuţile, doar că va mai fi una care se ocupă cu continuitatea, căreia să-i spunem: Puterea Strategică. În sfârşit, datorită împrejurărilor, primul Senat Peren din România nu poate fi perfect democratic, deoarece unii membri nu au fost votaţi, precum preşedinţii, dar fiind la început se pot face nişte concesii (numai pentru primul). Astfel, actualii membri ai Senatului trebuie să fie Regele Mihai* în tandem cu principesa Margareta, ca reprezentanţi ai regimului monarhic; o persoană de vârf din preajma lui Nicolae Ceauşescu ca reprezentat al regimul comunist; apoi preşedinţii: Ion Iliescu**, Emil Constantinescu şi după exirarea mandatelor, Traian Băsescu, ca reprezentanţi ai regimului postcomunist. Cred că pe lângă necesitatea strategică, Senatul Peren va aduce şi un început de conciliere în România, cumplit infectată de experimentul mondial care a fost comunismul. Implicit, prin reducere, Camera Deputaţilor se poate întoarce în Dealul Mitropoliei, unde s-a născut, iar pentru Senat se va găsi un birou mai spaţios în Palatul Cotroceni.
*Regele Mihai în tandem cu Principesa Margareta, pentru a nu pierde experienţa monarhică, odată cu eventuala dispariţie a Regelui; îndelungata convieţuire în familie a făcut şi din principesă un element important al experienţei monarhice.
**Ion Iliescu este: pentru unii trădător, în slujba unor puteri externe; pentru alţii, doar o persoană controversată; iar pentru alţii (FSN, PDSR, PSD, USL): un om politic de mare valoare şi probitate. Cum instanţele îndreptăţite nu s-au pronunţat încă, domnul Ion Iliescu are toate drepturile unui fost Preşedinte al României.
