Fizis_corecţie ro 2

 

ATENŢIE !

Credeţi că spaţiul este o gelatină care se înmoaie şi se îndoaie?!

Credeţi că timpul este un elastic care se întinde şi se chirceşte?!

               

     E = mc²?!

 ŞI  ÎNCĂ  CEVA:

Ştim că materia există sub cele patru stări de agregare: solidă, lichidă, gazoasă şi plasmă. 

Ştim că în Soare materia este sub formă de plasmă, adică - datorită enormei temperaturi solare - este materie “vaporizată”.

Mai ştim că de vreo 6 miliarde de ani Soarele explodează/expulzează radial plasmă şi radiaţii, adică materie vaporizată şi care, desigur, ajung şi pe Pământ (le simţim); ei bine, v-aţi întrebat – şi dacă v-aţi întrebat, aţi perseverat să vă răspundeţi - ce devin plasma şi radiaţiile ajunse pe Pământ?

Acum vă rog să mă urmăriţi: ca un veritabil izvor, Soarele expulzează continuu de miliarde de ani plasmă, ceea ce implacabil va crea o presiune asupra Pământului, “presiune plasmatică” să-i spunem. Asta o dată; numai că venind mereu, ar trebui să avem aici o cantitate imensă de plasmă depusă în straturi, straturi; ori nu vedem aşa ceva, vedem straturi, straturi de piatră. Asta înseamnă că straturile de piatră - adică ceea ce numim pământ – sunt tocmai mulţimea straturilor de plasmă răcită/condensată/solidificată. 

Şi să facem o comparaţie: ştim că prin încălzire un centimetru cub de apă devine aproximativ un metru cub de vapori (la presiunea atmosferică), iar prin răcire/condensare metrul cub de vapori redevine centimetrul cub de apă primară; adică vedem că prin încălzire/vaporizare materia îşi măreşte volumul, iar prin răcire/condensare şi-l micşorează. Revenind la ce ne interesează,  conchidem că imensul volum al plasmei care bombardează Pământul, îşi micşorează drastic volumul redevenind piatră (nu ştim raportul exact, dar ni-l sugerează exploziile nucleare: câţiva cm cubi de uraniu fac la explozie câteva zeci de mii de km cubi de plasmă). 

Şi acum surpriza: dacă prin condensare/răcire/solidificare plasma îşi micşorează volumul, neîndoielnic aceasta va micşora “presiunea plasmatică” asupra Pământului; numai că depresiunea va fi compensată imediat de “Torentul plasmatic Solar” şi-n consecinţă chiar Pământul va atrage plasma, adică va absorbi plasmă. Aşadar, procesul continuu de răcire/condensare/pietrificare/depresionare practic este o absorbţie continuă de plasmă. Ori asta face ca “presiunea plasmatică” să nu fie doar o presiune statică (precum aceea dintr-un recipient), ci dinamică; să fie un torent continuu care presează asupra tuturor moleculelor Pământului şi a celorlalte existenţe terestre; nu apasă asupra corpurilor - ca apa sau vântul -, ci antrenează elementele structurilor. Fenomenul e cunoscut, îl numim Atracţie Gravitaţională, numai că în loc să-l considerăm efectul presiunii “Torentelor plasmatice solare/stelare” EVIDENTE, îl punem pe seama unei închipuite “unde gravitaţionale”. Şi nu spun poveşti: “presiunea plasmatică” poate fi probată practic - printr-un procedeu descris în lucrare – în timp ce “misterioasa undă gravitaţională”, nu. Dacă vreţi să vă convingeţi, citiţi lucrarea, în care veţi găsi şi alte „minunăţii” la fel de adevărate.

VASILE  GAJA

CAM PE CÂND SFÂRŞITUL LUMII NOASTRE?

Partea I: FIZIS – Lumea materială

PUBLICAT PRIN A.F.  GAJA  VASILE, BUCUREŞTI, 2008

Tehnoredactare şi corectură: Anca Gaja

ISBN 978-973-0-05782-9

Toate drepturile sunt rezervate A.F. Gaja Vasile.

A.F. GAJA VASILE

§        Str. Drumul Taberei nr. 91 bl. R2 ap. 24 Sector 6 Bucureşti

§        Tel.  +4021.745.10.75.

§        E-mail: vasile.gaja@gmail.com

INTRODUCERE

Stimaţi cititori, legătura între conţinutul lucrării şi titlul ei - “Sfârşitul Lumii Noastre” - e cam ca între strănut şi moarte; e un fel de „nici deloc, dar nici de tot”, adică „e ceva, dar nici chiar aşa”. Iniţial, proiectasem să intitulez lucrarea „Să Facem Lumină” - în fapt acesta îi este scopul - totuşi nu l-am adoptat sperând ca panicardul titlu să atragă mai mult atenţia. Pornind însă de la el trebuie să comentăm puţin cam ce înţelegem prin sfârşitul lumii.

Bineînţeles că fiecare înţelege ce vrea, unii înţeleg dispariţia vieţii, alţii distrugerea planetei noastre, prin cine ştie ce cataclisme, alţii se gândesc chiar la dispariţia Universului, un fel de Mare Volatilizare - complement al Big Bang-ului şamd. De fapt, ideea s-a desprins din mitologii, care spun că - infailibila divinitate care ne-a creat după chipul şi asemănarea sa -  supărată că suntem nesupuşi, neascultători şi mai ales curioşi - vicii/virtuţi moştenite de la sfinţia sa, de altfel - ar fi hotărât să ne distrugă, mai corect spus, să-şi distrugă greşeala.

Nu comentez, amintesc doar că în lucrarea „Unde s-au scurs apele potopului?” mi-am spus părerea despre prezumtivul sfârşit. Am spus acolo că nişte perturbaţii magnetice cosmice pot perturba axa magnetică şi axa de rotaţie a Pământului, cu consecinţe tragice desigur, dar nu fatale: viaţa şi civilizaţia s-ar fii restrâns, chiar drastic prin unele locuri, dar ar fii continuat să existe. În treacăt fie spus, respectivele perturbaţii nici nu trebuie privite ca accidente, ele sunt elemente normale în dinamica Universală, etape ale unui „sistem-cosmos”, adică un proces continuu de interschimbări cauză-efect-cauză-efect şi tot aşa.

În sfârşit, m-am hotărât să scriu prezenta lucrare şi pentru că o consider nu doar importantă, necesară ci şi extrem de oportună; asta deoarece nişte domni cu dragul vorbirii, folosind limbajul deşteptăţimii, ne tot îndeasă în ochi şi urechi fel de fel de chestii despre nişte inevitabile cataclisme. Năravul e vechii de mii de ani şi nu poţi reproşa mass-mediei – din totdeauna - că zămisleşte catastrofe ca să ţină prostimea cu gura căscată; asta e misiunea ei, căci zicala „soldatul fără şmotru se gândeşte la alte alea” e valabilă pentru civilii”, iar mas media tocmai de „alte alea” vrea să ne ferească. Aceasta ar fi motivaţia oarecum generală; aici însă voi particulariza un aspect şi încep cu nişte realităţi mai corozive.

De exemplu, înţelegem toţi şi repede că cinci creioane plus un creion fac şase creioane; dar înţelegem mai greu când spunem că mulţimea “a” - (cinci creioane) - plus mulţimea “b” - (un creion) - fac mulţimea “c” (şase creioane) - chestieii i se spune ecuaţie - şi nu înţelegem de loc de ce să-i spunem unui creion mulţime. Pe urmă înţelegem greu de tot, când chestia devine  pur şi simplu a + b = c, aşa, fără creioane. Ştim desigur că “chestia” e algebră - un „mister” al matematicii - şi că dacă n-ar exista ea am fii mult mai mărginiţi.

 Aşa o fii, numai că nu toţi vrem să ne facem matematicieni; unii vrem să fim supraveghetori, inspectori, specialişti în consiliere, sau pur şi simplu susţinători de teorii generoase, aşa că  n-avem nevoie de această  criptologie matematică şi ne ferim de ea.

Ne ferim dar ne lovim de altele: acum „a”; „b” şi “c” sunt “chisă”, “tignafes”, “piar” sau alte cuvinte la fel de mute pentru neiniţiaţi (n.a. chisa este o masă fluidă din nisip îmbibat cu apă, tignafes este o boală de animale, iar piar sunt iniţialele (PR) în limba engleză de la Public Relations.), ceea ce înseamnă că criptologia s-a extins; acum fiecare specialitate şi-a creat “algebra” ei.

Or aceste criptologii sunt ca nişte „ţarcuri ezoterice” ( n.a. Ezoteric în Limba Greacă înseamnă „pentru iniţiaţi” ), în care respectivii specialişti prosperă cam nestingheriţi, cam  prea misterios, ceea ce nu e tocmai bine; ba e chiar rău şi am să mă explic. Sigur, nu poţi fi constructor, fizician şi multe altele fără să ştii algebră; nu poţi fi nici cofetar, veterinar şi celelalte, fără să le cunoşti „algebrele” lor, prin urmare nu trebuie să ne supărăm că există atâtea „algebre”, totuşi... Dar mai bine vă spun ce am păţit.

Există nişte broşuri prin care cei ce ştiu îşi împărtăşesc ştiinţa şi celor care nu ştiu, broşuri de ştiinţă popularizată, cum îşi spun. Încurajat de ofertă, am deschis o astfel de broşură cu un titlu foarte promiţător pentru „foamea” mea de curios popular: titlul „Lumina pe înţelesul tuturor”, era exact ce-mi trebuia. Şi, într-adevăr, lucrarea a început cu întrebarea fundamentală care mă frământa: fotonul este corpuscul sau undă? Excelent, mi-am zis, uite că am scăpat de stres şi mă lămuresc.

Numai că speranţele mi s-au spulberat rapid: întreaga broşură era atât de încărcată cu formule, atât de impregnată cu „algebra proprie”, că „popularul” care eram şi căruia broşura pretindea că i se adresează, nu înţelegea nimic. Şi m-am întrebat: pentru cine a fost scrisă, căci eu - popularul de destinaţie – nu pricepeam o iotă, iar cei care ştiau nu aveau nevoie de ea?

Mărturisesc, m-am cam ruşinat la început, dar mi-am revenit pe parcurs deoarece, tot prin aceleaşi broşuri, se spunea că nu toţi specialiştii înţeleg „chestiile astea cu lumina”. (n.a. Se zice că la o conferinţă ştiinţifică importantă, pe teme de fizică, un superspecialist prezenta specialiştilor mai mici din sală ceva privitor la teoria relativităţii. La sfârşit, după ce a umplut tabla cu formule, conferenţiarul a întrebat dacă s-a făcut înţeles iar auditoriul a spuns că da. Totuşi unul dintre ei - mai sincer? mai curajos? - a întrebat totuşi: „am înţeles, dar ce-i cu optul ăla culcat la sfârşitul formulei”?). Era o glumă desigur, dar am răsuflat uşurat: mi-am zis că dacă nici specialiştii din domeniu, din algebra lor adică, nu înţeleg toată inflorescenţa aceea de cifre şi litere, juxtapuse, suprapuse, despărţite prin fel de fel de liniuţe şi virguliţe, ci doar geniile pot pătrunde, toate fenomenele ce se petrec sub nasul nostru, înseamnă că “asta e situaţia” şi aproape m-am consolat.  (Din nenorocire genii se nasc cam între 0,7 şi 0,8°/00... pe secol şi doar în anii buni).

Asta înseamnă însă că broşurile cu pricina nu erau destinate ”popularilor” - cum scria pe ele - ci, scrise în beletristica metaforelor cifrice, erau  destinate tot desfătării geniilor întregi, geniilor supra doi, geniilor supra trei şi tot aşa până la cine mai înţelegea ceva.

  Şi stimate cititorule, am ajuns la chestiune: dacă în natură sunt chestii care nu pot fi înţelese corect decât de genii, înseamnă că e rău de noi, negeniile. Rău de tot căci sărăcia de genii, pe de o parte şi „mulţimea algebrelor” pe de alta, face să trăim într-o societate tare oarbă şi proastă. Oarbă şi proastă spun şi nu-mi cer scuze, căci dacă un specialist în „algebra lui” nu pricepe mai nimic din „algebrele celorlalţi”, înseamnă că, paradoxal, trăim într-o societate plină de specialişti şi tot atâţia ignoranţi.

Şi mai dau un exemplu: ştiinţa economiei are “algebra” una din necunoscute, sau X- ul, fiind: „lichiditatea înţepenită a banilor”; dar ştiinţa economiei e foarte ciudată pentru că ea nu analizează direct fenomenele economice ci prin „algebra banilor” adică imagininea lor în oglindă.

Deci iată răul: în adevăr democraţia este cel mai bun mod de conducere a societăţii, cu condiţia însă, ca demosul, adică POPULAŢIA SĂ ŞTIE. Dar dacă populaţia nu înţelege ce e cu ea, iar specialiştii care o conduc înţeleg cam la fel, nu e de mirare că mecanismul social - cel mai complex mecanism din Sistemul Soplar - funcţionează cu randamentul cel mai prost.

Stimate cititorule, acesta este răul despre care doresc să vorbesc: acest amestec de ştiinţă, ignoranţă, prostie, ifose şi altele, amestec în care orice absurditate poate părea necesitate reală şi orice necesitate reală poate părea absurdă. Nu trec în revistă aspectele particulare ale răului, le ştim fiecare, dar să ne gândim la cel mai stupid, cel mai monstruos, de fapt cel fundamental: ne mândrim că am realizat nişte calculatoare care ştiu să numere „până la mai colea”, dar ignorăm cel mai performant calculator, Omul, ale cărui performanţe nici măcar nu le bănuim. Monstruozitatea de care vorbesc e că aproximativ 99% din aceste supercalculatoare umane sunt obligate să scurme pământul ca să se hrănească, sau mai rău, sunt PUSE să se extermine reciproc ca să le ajungă mâncarea.

Or cred că e timpul să luăm în seamă foarte serios acest rău - datorat poate şi neatenţiei - dar să o facem în cuvintele noastre zilnice, aşa ca să înţeleagă tot omul despre ce e vorba, nu numai geniile sau semigeniile; poate aşa răul e evitabil. Ei bine, ca ”popular” ce sunt, chiar asta încerc să fac: propun celorlalţi „populari” o incursiune prin „întunecoasele mistere ale ştiinţei”, în speranţa că vom înţelege cu adevărat lumea în care trăim. Poate aşa ne vom schimba părerea proastă despre noi, despre ceilalţi şi oricum va fi mai bine. Pentru aceasta, propun să o luăm de la început, apelând la o poveste populară simplă, dar sugestivă.

O Poveste cu ciobani.

Cred că aveam vreo zece ani, când într-o zi, nu-mi amintesc bine împrejurarea, tatăl meu mi-a spus următoarea poveste:

„Se zice că demult, undeva la o stână în creierii munţilor, erau şapte ciobani; şi cum pe vremea aceea nu prea erau linguri din metal, foloseau linguri de lemn.  Acestea însă se tot rupeau şi cum nu coborau des să cumpere altele, au ajuns să aivă doar o singură lingură. Când mâncau pe rând treaba era simplă, dar când erau toţi la masă nu mai era la fel: cum mâncau toţi din aceeaşi oală, în care era pregătit talmeş balmeşul - un amestec de mămăligă, lapte, brânză, unt şi poate altele -, fiecare trebuia să aştepte să se servească ceilalţi ca să-i vină rândul. Prin urmare, fiecare lua cu lingura din oală o înghiţitură bună, o băga în gură, punea lingura jos pentru următorul care făcea la fel şi tot aşa. Dar într-o zi, spune povestea, tocmai când erau toţi la masă, a trecut cineva pe lângă ei şi le-a spus bună ziua.

 Ei bine, dragule, mi-a spus tata ridicând un deget a luare aminte, se spune că niciunul nu a putut să răspundă, pentru că toţi erau cu lingura în gură”.

Mi-amintesc că pe moment am râs; imaginea în care nişte indivizi îşi smulg lingura din gură, era amuzantă; încolăceala de braţe, de guri căscate şi o lingură care fugea cu mare viteză de la unul la altul era caraghioasă. La început am crezut că tata voia să-mi sugereze cât erau de flămânzi sau de îndemânatici, numai că atenţia cu care mă privea m-a făcut să cred că voia să sublinieze şi altceva. Simţeam că degetul ridicat voia să-mi atragă atenţia asupra a ceva mai mult decât o simplă poveste amuzantă. Deci m-a intrigat atitudinea deosebită a tatei, dar şi ciudăţenia poveştii şi n-am uitat-o.

 În sfârşit, timpul a trecut, dar povestea mi-a rămas fixată definitiv în minte; mulţi ani după aceea, degetul ridicat al tatei nu-mi dădea pace, în momentele de repaus, îmi venea în minte încolăceala aceea de braţe, de linguri şi guri căscate. Ce a vrut să-mi sugereze n-am înţeles atunci, dar faptul că mi-a spus-o, subliniindu-i ciudăţenia, m-a făcut să cred că şi el era frământat de ea.

CAPITOLUL I

Să discutăm acum despre ciudăţenia poveştii, să încercăm să-i înţelegem mesajul ei misterios şi, pentru a fii mai uşor, să simplificăm povestea imaginând următorul experiment.

Înainte de a „face” experimentul vă cer nişte îngăduinţe: în prezenta lucrare încerc să aduc în atenţie o nouă viziune asupra realităţii, una foarte diferită de cea obişnuită şi, ca să ne putem înţelege, trebuie să folosim şi denumiri potrivite. De exemplu, dacă vorbeşti de structura materiei, nu poţi evita cuvântul atom, moleculă sau altele asemănătoare, cuvinte ce ţin de esenţa chestiunii; dar având în vedere modul foarte diferit de a aborda structura materiei, nu mă pot folosi de ele, căci nu corespund noii viziuni şi ar crea confuzii. Astfel, sunt obligat să introduc denumiri diferite, dar adecvate şi, ca să le deosebeasc de similarele lor clasice, le voi pune în ghilimele şi le voi scrie cu caractere italice. Ştiu că vor fi stresante, că vor îndepărta pe cititor - căci cer un surplus de efort - dar necesitatea lor este inevitabilă. Acum, cu speranţa că mi-aţi acordat îngăduinţa, vă invit să facem împreună experimentul promis.

sfoara şi discul.

Să ne imaginăm că am o sfoară, că leg de ea o piatră şi, luând-o de capătul celălalt,  încep să o rotesc deasupra capului. Pentru ca experimentul să-şi atingă scopul, să convenim că am forţă nelimitată şi că sfoara are rezistenţa tot nelimitată.

Deci încep să o rotesc: la început se va observa doar o sfoară care se roteşte. O rotesc mai repede şi după un timp nu se mai distinge sfoara, ci un fel de disc semitransparent, precum elicele în rotaţie ale avioanelor. Rotind-o şi mai repede, discul semitransparent va deveni din ce în ce mai puţin transparent şi până la urmă ar ajunge total opac. De ce? Pentru că sfoara, rotindu-se suficient de repede (de acum este vorba de viteze luminice), vederea noastră leneşă ar vedea sfoara „instantaneu” pe toate pe toate razele discului, adică n-am mai vedea lumina de dincolo, de aceea discul ar deveni opac.

Şi iată intersecţia experimentului cu povestea ciobanilor: lingura lor este sfoara din experiment: lingura se afla „instantaneu” în gurile tuturor ciobanilor, precum sfoara se află intantaneu pe toate razele discului.

În sfârşit, dacă sfoara ar avea energie internă şi s-ar roti singură, am vedea plutind în aer un disc - cu dimensiunile sforii – pe care l-am putea ţine chiar în mână fără supărări.

Deci acestea ar fi faptele, acum să încercăm să ne explicăm fenomenele.

Datorită inerţiei senzitive a ochiului (n.a. Din momentul în care pe retină apare o imagine şi până când intelectul o prelucrează şi o conştientizează, trece aproximativ o zecime de secundă. Astfel, deşi ochiul vede în continuare derularea imaginilor, intelectul conştientizează doar şase într-o secundă. Prin urmare, ar fi de ajuns ca într-o încăpere lumina să fie aprinsă doar de şase ori într-o secundă, ca un observator să creadă că lumina este aprinsă permanent - în iluminatul cu tuburi cu gaze, neon cum se spune, chiar aşa se petrece. Falsul ne permite totuşi, printre altele, să avem cinematografie, televiziune dar şi altele.), nu vom vedea o sfoară în mişcare, ci o mulţime de sfori; în fapt ochiul vede „instantaneu” sfoara pe toate razele cercului cu impresia că toate stau pe loc. La fel s-ar întâmpla dacă am ţine discul în mână: simţul pipăitului, simţul tactil, e şi mai lent decât al văzului; pielea nu va simţi o mulţime de sfori ci o masă de cânepă care stă pe loc, adică discul.

Iată o situaţie cel puţin interesantă: o sfoară - cu dimensiuni precise - dacă e rotită suficient de repede poate devenii masă; oare am creat masă !?

„Tripla realitate”.

Chiar aşa, am creat cumva masă?

Da! simţurile mele aşa spun, şi la fel ar spune şi ale celorlalte şase miliarde de oameni cât are Pământul - dacă ar fii asistat la experiment - deoarece atât simţurile mele cât şi ale lor percep la fel. Şi cum simţurile sunt singurele sunt capacităţi de legătură  cu mediul, nu avem nici o îndoială că discul pe care îl ţinem în mână este o masă reală. Dar în acelaşi timp toţi am putea jura că nu e decât o sfoară care se roteşte, situaţia nu mai e doar interesantă, ci chiar stridentă cumva, căci contrazice logica: un obiect nu poate fi simultan în două ipostaze diferite; adică sfoara nu poate fii simultan şi disc. Şi totuşi ambele sunt la fel de reale căci şase miliarde de oameni nu se pot îndoii nici de simţurile şi nici de raţiunea lor.

În acest caz nu e decât o concluzie: ambele realităţi sunt la fel de adevărate, numai că le evaluăm cu capacităţi diferite: una e o realitate pe care o simţim - o evaluăm prin simţuri - iar cealaltă o raţionăm, adică o evaluăm prin raţiune.

Ei bine experimentul chiar asta demonstrează, trăim într-o dublă realitate: una simţită, adică furnizeată de simţuri, să-i spunem „realitate senzorială”, şi cealaltă  raţionată, adică furnizată de raţiune, şi-i spunem „realitate raţională”.

Dar nu e tot; trebuie să admitem că atât simţurile cât şi înţelegerea noastră îşi au limitele „momentului”: adică am fost cândva protozoare, acum suntem oameni iar în viitor vom fi..., tot oameni desigur, dar ceva mai altfel, căci inplacabilele acumulări, inevitabil ne vor schimba: azi înţelegem mai mult decât iari dar mai puţin decât mâine.  

Asta impune inplacabila concluzie: atât „realitatea senzorială” cât şi „realitatea raţională” sunt „realităţi momentane” căci sunt conştientizate cu capacităţile „Omului momentan” de acum; ori find „momentani” şi realitatea conştientizată e „momentană”; asta înseamnă că trebuie să existe o realitate eternă, pe care o cunoaştem continu prin capacităţile noastre evolutive, adică o „realitate materială” cognoscibilă asimptotic. (n.a. Aş putea folosi cuvintele realitate subiectivă şi realitate obiectivă, dar sintagmele subiectiv şi obiectiv au deja înţelesuri consacrate (Mic Dicţionar Filosofic, Editura Politică Bucureşti, 1973; pag. 473 şi 544), şi nu se potrivesc cu ceea ce vorbim aici, de aceea voi opta pentru: „realitate senzorială”, „realitate raţională” şi „realitate materială”.)

Iată că imaginatul „experiment disc” impune o constatare extrem de importantă: în fapt trăim într-o „triplă realitate”, una a simţurilor, a doua a raţiunii şi a treia materială, permanent virtuală. Aşa fiind va trebuii să ne revizuim certitudinile; şi ca să înţelegem exact relaţiile noastre cu mediul va trebuie să o privim din aceste trei perspective.

Să încercăm pas cu pas.

Masa discului.

Deci ne-am lămurit: masa discul este creată de mişcarea sforii; în repaus sfoara este sfoară iar discul nu există (trecem peste faptul că şi sfoara este o mulţime de fibre, eventual din cânepă); experimentul disc ne-a arătat că sfoare este materia care a creat discul, iar masa discului este sfoara/materia în mişcare. Cu alte cuvinte experimentul disc ne-a demonstrat că materia şi masa  sunt două calităţi deosebite, adică ne-a ajutat să eliminăm confuzia curentă dintre materie şi masă.

   Se revenim însă la întrebarea şocantă de mai sus: rotind sfoara am creat masă? Răspunsul este da, căci viteza de rotaţia a sforii a oferit simţurilor noastre „leneşe” senzaţia de masă. Aşa dar am creat masă nu materie căci materia/sfoara e una, iar discul/masa e alta şi acum putem înţelege şi gravitatea confuziei între masă şi materie. Acum putem spune că masa este o iluzie, că ea este fantoma materiei, că mai multă mişcare face mai multă masă/iluzie, nu mai multă materie. ( n.a. O viteză chiar cu viteza luminii la pătrat (!?) ar putea face, cel mult mai multă „fantomă de materie” nu mai multă materie.). Aşa dar putem spune că dinamica sforii a creat masa discului, iar generalizând, putem spune că dinamica materiei crează masă, face materia  perceptibiliă. Deci sublininiem: dinamica materiei crează masă.

În concluzie am putea spune că discul şi-a creat masa proprie.

Spaţiul discului.

Dinamica sforii nu a creat doar masa discului ci şi spaţiul, adică locul în care discul era văzut şi pipăit; căci aşa cum masa lui nu exista până la rotaţia sforii, nu exista nici spaţiul lui.  Aşadar dacă la întrebarea de mai sus am răspuns „da! am creat masă”, acum putem răspunde că am creeat şi spaţiu. şi mă mă explic:

Şi mă mă explic: având în vedere că experimentul l-am imaginat în atmosfera terestră, e sigur că acolo unde s-a întrupat discul, a existat aer, praf, vapori de apă şi altele, pe care sfoara le-a îndepărtat. Odată cu ele însă, sfoara a îndepărtat şi spaţiul lor căci granulele de praf, de ex. îşi aveau acolo spaţiul în care existau, deci aşa cum discul nu le-a capturat materia, nu le-a capturat nici spaţiile. Atunci putem spune că dinamica sforii a creat masa şi spaţiul discului; şi generalizând putem spune că dinamica materiei crează Masa şi Spaţiu.

materia masă şi materia spaţiu.

Iată o observaţie importantă: discul n-a luat nici masa nici timpul granulelor de praf, căci toate au continuat să existe; le-a împins puţin mai în colo, cu spaţiu lor cu tot, căci era loc cât vezi cu ochii. 

Aşa pare dar nu e aşa; după cum ştim atmosfera e plină cu cele enumerate, toate cu masele şi spaţiile lor îndesate bine în atmosferă. Drept urmare ceea ce numim aer, spaţiu atmosferic, este de fapt materia costitutivă a prafului, a vaporilor şi a celorlalte, cu spaţiul deţinut de ele. Vede cineva alt spaţiu decât cel ocupat de ele? exista între ele un spaţiu liber pe care să-l fii ocupat discul? Nu, nu exista.

În concluzie deducem, că cel puţin în atmosferă, nu există ceea ce noi numim spaţiu, adică un loc al nimănui; ceea ce numim spaţiu în fapt este locul ocupat de forme de existenţă ale materiei pe care simţurile noastre nu le percep, sau nu le conştientizează existenţa. Adică numim spaţiu, materia dintr-un volum în care simţurile noastre nu simt nimic; aşa cum numim masă, materia dintr-un volum în care simţurile noastre simt ceva. Şi cum noi investigatorii, raportăm toate existenţele la capacităţile noastre de percepţie, ele, capacităţile noastre sunt şi etaloanele.

Asta înseamnă că ceea ce numim spaţiu este tot materie - doar că n-o conştientizăm prin simţuri – de aceea îi vom spune „materie spaţiu”; iar masa - pe care o conştientizăm prin simţuri - îi vom spune „materie masă”. Aşa vom armoniza „realitatea senzorială” cu „realitatea raţională”, eliminând erorile cauzate de mărginitele noastre capacităţi de investigaţie.

 Timpul discului.

Dinamica sforii a creat masa şi spaţiul discului, dar discul s-a întrupat doar de la un anumit număr de rotaţii pe secundă; numai atunci simţurile noastre au perceput sfoara ca pe o masă compactă şi netedă. Deci, pentru ca sfoara să devină disc, trebuia să se rotească de un anumit număr de ori pe secundă, adică o rotaţie trebuia să aivă o minimă durată; şi cum „duratei” îi spunem şi timp, vom spune acelei durate chiar „timpul discului”, deorece în acest timp sfoara a devenit disc/masă.

Deci iată alt fapt important: experimentul ne-a arătat că sfoara şi-a creat masa,  spaţiul şi, după cum vedem, şi-a creat timpul.

Prin urmare experimentul a arătat că aşa cum n-au existat masă şi spaţiu libere – pe care să le captureze - n-a existat nici un timp liber – pe care să le captureze -; a arătat că timpul este pur şi simplu durata unui proces; că faptic ceea ce numim timp este măsura temporală a procesului de creere a masei. Astfel înţelegem că nu există timp în afara procesului/fenomenului fizic, un „ceva care curge de la minus infinit la plus infinit”, ci însuşi procesul fizic îşi crează timpul necesar.

 Fiind aşa nu mai putem rosti cuvântul timp fără ai specifica apartenenţa, fără a specifica fenomenului fizic căruia îi aparţine;  astfel timpul în care rotaţia sforii s-a transformat în masă/disc este „timpul discului”.

În concluzie dinamica sforii a creat masa discului, spaţiul discului şi timpul discului. Generalizând putem spune că dinamica materiei creează masă, spaţiu şi timp, adică dinamica materiei îşi crează „spaţiul material temporal”. Şi mai generalitat putem spune că pentru noi investigatori senzoriali şi raţionali, orice existenţă este o dinamică într-un „spaţiu material temporal”.

 

vibraţiile/identităţile discului.

Ştim că vântul şuieră când trece printre crengi, sârme şi altele, şuierat care e produs de acestea când sunt lovite/ciocnite de moleculele de aer ale vîntului. Dacă am fi făcut cu adevărat experimentul, de la un oarecare moment s-ar fii auzit un zgomot, o şuierătură pe care sfoara ar fi produs-o lovind aerul. Despre acestea însă vom discuta în capitolele următoare, acum spun doar că asamblul sfoară-disc ar fii produs nişte sunete.

În sfârşit, în cazul experimentului, la început s-ar fi auzit sunetele joase, deoarece sfoara ar fi ciocnit mai rar moleculele de aer; apoi ciocnind din ce în ce mai multe şi mai repede, ar fii devenit un şuierat din ce în ce mai înalt până nu s-ar mai fi auzit deloc, depăşind pragul audio. (n.a. De exemplu, struna unei viori produce un sunet mai înalt decât a unui contrabas, deoarece, fiind mai subţire, are mai puţină materia şi vibrează mai repede, adică loveşte aerul de mai multe ori într-o secundă; struna unui contrabas fiind mai groasă, vibrează mai rar şi produce un sunet mai grav. Prin urmare, numărul de ciocniri într-o secundă îl numim frecvenţă, efectul ciocnirilor îl numim vibraţie, iar senzaţia pe care auzim o numim sunet. Nu ştim exact ce frecvenţe percepe urechea, dar conştientizăm sunetele cuprinse aproximativ între 18-20 şi 18-20.000 de ciocniri pe secundă. Vibraţiile cu frecvenţa între aceste limite le numim audio; sub acest minim le numim infrasunete iar cele peste maxim le numim ultrasunete.).

Ieşind din spectrul audio sfoara ar fii intrat în spectrul vizibil căci, de la o anumit număr de  rotaţie - frecvenţa - discul ar fii căpătat şi un vag contur, semn că începea să devină masă; ar fii devenint întâi roşu şi, trecând trecut prin toate nuanţele spectrului, ar fii ar fii devenit alb, adică ar fii reflectat toate  frecvenţe specturului vizibil. Asta înseamnă că „Vibraţiile discului” ar fii lovit mediul şi ar fii ajuns la simţurilor noastre declinându-şi identitatea. Prin ele, şi doar prin ele, i-am fii conştientizat existenţa; prin vibraţii i-am fii stabilit duritatea, culoarea, sunetul, mirosul, gustul căci toate acestea sunt vibraţii care se propagă prin aer până la celule senzitive şi apoi prin celulele nervoase până la creier, căci doar ele se pot propaga prin căile nervoase. (asupra acestora vom reveni în capitolele următoare).

Volumul discului

În sfârşit, acum putem spune că de la o oarecare viteză de rotaţie, sfoara ar fii devenit- pentru simţurile noastre – masă/disc, adică şi-ar fii creat un „volum  material temporal” cu parametrii derivaţi din parametrii sfori.

CAPITOLUL II

„Entitate Material Dinamică” („EMD”).

Acum, după sugestiile oferite de imaginatul experiment, să raţionăm dacă există o „unitate material temporală absolută” care - similară sforii – ar putea creea toate existenţele, aşa cum unitatea „1” construieşte toate numerele.

Ce ştim e că toate corpurile sunt create din atomi, că el deţine materia, energia şi dinamica originară şi că el ar fii originea tuturor existenţelor. Aşa ştim, numai că diferit de sfoară - convenită a fii unitatea absolută - atomul nu poate fii „unitatea material temporal absolută”, deoarece el însuşi este o structură şi - aşa cum este explicat  - şi structura lui este imposibilă.

atomul.

Din câte credem, atomul este unitatea materială şi unitatea energetică a tuturor structurilor. Aşa credem dar nu se poate deoarece - chiar dacă reprezintă modelul general - sunt diferiţi ca număr de neutroni, protoni şi electroni, ceea ce exclude calitatea de Unitate Absolută. Pe urmă şi electronii sunt deosebiţi de protonii, toţi de  neutronii, adică toţi se deosebesc între ei, de aceea şi au nume diferite.

Un alt aspect care îi neagă atomului - nu doar calitatea de Unitate Absolută - ci chiar posibilitatea de  existenţa, structura lui fiind împosibilă.

Nu-l mai descriu, toţi ştim structura atomului; spun doar că în nucleu se află un pol al dualitatăţii energetice; protonii, iar în jurul lui gravitează celălalt pol, electronii. Adică în nucleu se află nişte protonii, toţi cu sarcini electrice pozitive – care se resping organic între ei - iar în jurul nucleului gravitează un număr egal de electronii – toţi cu sarcini electrice negative - care se resping tot organic între ei. 

Ei bine tocmai asta e problema: ideea că atracţia dintre contrariile  pozitron-negatron ar naşte mişcarea e atrăgătoare, dar aşezarea acestora în atom îmi pare imposibilă. Asta deoatrece trebuie să mai existe o forţă, în afara atracţiei şi respingeri electrice, care să ţină protonii în nucleu, deşii se resping organic şi încă una care să împiedice electronii să se unească cu protonii de care sunt atraşi tot organic. Adică ce alte forţe - în afara atracţiei şi respingeri electrice - impiedică nucleul să explodeze din pricina protonilor înghesuiţi; şi de asemenea, ce altă forţă împiedică nucleul să fie invadat de electroni, să implodeze? Deci ce alte forţe – decât „minus şi plus” - acţionează simultan şi contrar în atom? (n.a. Ca să nu mai spun că fiind variabil - primeşte şi cedează electroni - nu-şi merită nici numele de atom: numele de atom înseamnă  indivizibil în limba greacă şi i-a fost dat de Leucip şi Democrit, gânditori greci de acum aproximativ 3000 de ani.).

 Se crede că ar rotaţia electronilor ar echilibra atracţia-respingerea, rotaţie sugerată de sistemul Solar; dar dacă în cazul Sistemului Solar există cauze materiale care rotesc planetele, în cazul electronilor ele nu există (când vom discuta despre planete vom preciza şi cauzelor rotaţiei planetelor din sistemele stelare).

În sfârşit, nu critic neapărat modelul atomic a lui Rutherford (n.a. Ernest Rutherford, 1871-1937,  fizician englez,  a conceput modelul planetar al atomului.), el a intuit foarte bine modelul spaţial al structurii originare, dar totul e perfectibil şi, după 100 de ani, cam asta încerc să fac. Aşadar nu atomul este „Unitatea Material Ttemporală Absolută”; şi pentru că cu el nu se pot explica nişte fenomene primare, propun să folosim conceptul de Unitate Absolută, mai simplu şi mai sugestiv, pe care, la urma urmei, îl putem părăsi imediat ce avem cu ce să-l înlocuim.

În fapt conceptul de Unitate Absolută nu e o fantezie a mea; el a fost propus încă de gânditorii antici, de Leucip (Leukippros, filosof materialist grec 500-400 î.e.n.), de Democrit (discipol al lui Leucip 460-370 î.e.n.), dar şi de cei moderni cum e filosoful german Leibnitz (Gottfried Wilelm  1646-1716) care a propus mai vechiul concept al monadelor, adică tocmai Unitatea Primară Absolută.

 „entitatea material dinamică” , („entitatea md”).

Aşa dar propun ca în locul atomului – mai mult bănuială decât certitidune şi imposibil pe deasupra - o Unitate Absolută, un fel de Cărămidă a Universului; sigur că nici despre ea nu ştim nimic - deocamdată – dar să încercăm să o „construim” poptrivit logicii.  

Întâi materia nu este statică, unitatea de materie nu poate fii separată de energia care o dinamizează, aşa dar Unitatea trebuie să deţină simultan şi energia necesară. Dar pentru că este totuşi o dualitate; şi că „deocamdată” îi  cunoaştem doar manifestarile; n-are rost să mai pisăm apa; să convenim că este o entitate materială - altfel nu se poate – că are energie - căci este dinamică – şi să-i spunem „Entitate Material Dinamică” („emd”). Şi pentru că e permanent dinamică, cel mai atrăgător model ar fi un ansamblu spaţial creat de însăşi unitatea materială: prin rotaţie, pendulaţie, precesie (poate şi altfel). Adică unitatea materială îşi crează prin propriile traiectorii concentrice spaţiul, timpul şi volumul în care există.  Cum nu avem nici un indiciu că materia şi dinamica ei sunt vremelnice, deducem că ea însăşi este relaţia dinamică dintre materie şi energie şi că faptic, este un proces permanent/infinit.

În sfârşit, nu spun că „entitatea md” ar fii mai exactă decât atomul, dar fiind mai apropiată de „modelul sfoară” e mai sugestivă şi, oricum, nu ne împiedică să căutăm Unitatea reală. Aşa dar să convenim că orice structură este alcătuită, din „entităţi  md” aşa cum toate numerele sunt alcătuite din unitatea „1”.   

*

Înainte de a merge mai departe să precizăm un aspect oarecum derivat, dar foarte important în legătură cu unitatea. Matematicienii spun că nu există cel mai mare număr, deoarece, dacă îi mai adăugăm o unitate, acesta devine şi mai mare. Să extindem raţionamentul şi să spunem că nu există nici cel mai mic număr, căci şi pe acesta dacă-l mai dividem o dată obţinem unul şi mai mic.

Drept urmare, cifra “1” este unitatea tuturor numerelor, numai că în matematici ea este o convenţie care poate fi divizată oricât, că e doar aparent echivalentul numeral al „entităţii md” deoarece ea nu este divizibilă. ( n.a. De aceea în matematică se ajunge la numere iraţionale, imaginare şi alte alea, căci se studiază oarecum pe sine. Ne amintim că teorema lui Pitagora - referitoare la relaţiile matematice din triunghiul dreptunghic - spune că suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei: 1²+1²=2.  Teorema este desigur valabilă dar numai pentru unităţi matematice convenţionale, divizibile, nu şi pentru ;entităţi md”;  cu ele se poate construii doar un triunghi echilateral nu şi dreptunchic. Un discipol al lui Pitagora, Hippasios, chiar i-a atras atenţia maestrului asupra acestei excepţii şi acesta a fost de acord. (Pitagora, om politic şi filosof din insula Samos 560-500 î.e.n.). ).

                                                                        *

Să revenim la procesul „entitate md”; este cel mai mic proces posibil, desigur se află în „realitatea materială”, dar pentru că îi intuim/raţionăm existenţa traiectoriilor care-i formează volumul/existenţa, îl situăm în „realitatea raţională; adică „entitate md” este unitatea de „materia spaţiu”. Să încercăm totuşi să-i stabilim nişte parametri deşii doar îi intuim existenţa; nu ştim cum arată, dar fiind similară sfori din imaginatul experiment, să ne ghidăm după experiment.

Cantitatea  de  materie  a  „entităţii md”.

Nu prea ştim ce este materia în sine adică în stare de repaus - dacă aşa ceva ar fii posibil – pentru că noi o percepem doar în mişcare, drept urmare îi gândim doar dimensiunile dinamice; dar pentru că o considerăm „Unitatea de Materie”, înseamn că  toate „entităţile md” trebuie să aivă aceeaşi cantitate de materie.

Cantitatea  de  Energie  „entităţii md”.

Nu ştim nici ce este energia în stare de repaus, şi despre ea ştim doar că asigură dinamismul materiei, dar misterul ei este mai complex decât al materiei; astfel pornind de la realitatea că totul în Univers e dinamic şi că singura deţinătoare de energie este „entitatea md” deducem totuşi că „entitatea md” este nu doar „Unitatea de Materie” ci şi „Unitatea de Energie”; drept urmare toate „entităţile  md” au aceiaşi cantitate de energie.

Fiind însă permanent dinamică, s-ar putea înţelege că „entitatea md” are energie în cantitate nelimitată.  Ori aşa ceva ar fii imposibil de conceput: cea mai mică cantitate de materie, nu poate să deţină o cantitate nelimitată de energie. Şi în fapt nici nu e aşa: traiectoriile „entităţilor md” se ciocnesc continuu cu traiectoriile altora şi  prin ciocniri cedează desigur energie; numai că simultan şi primesc la fel, aşa încât energiile lor nu se consumă, „soldul lor energetic” va rămâne mereu acelaşi.

De altfel nici n-ar avea unde să se piardă: Legea Conservăţii Masei şi Energiei a lui Lavoisier (n.a. Antoine Laurent Lavoisier chimist francez; 1743-1794), spune că „nimic nu se pierde nimic nu se câştigă, iar ea este valabilă nu doar în retortele laboratoarelor ci şi în „retorta Univers”.  Marele gânditor şi practician francez se referea la materie (atenţie la confuzia dintre materie şi masă); dar Legea poate fii extinsă şi la energie: „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul rămâne în proces” a spus el, iar procesul este mediul adică Universul, aşadar totul rămâne în Univers. În consecinţă energia unei „entitate md” nu trebuie să fie infinită ca să se manifeste permanent; schimbul permanent de energie le face să existe permanent.

Şi în fapt „schimbului natural de energie” - cât dai atât primeşti - nici nu e consum, el este efervescenţa existenţei Universului, adică însăşi „Procesul Univers”; este efervescent de vreo şase miliarde de ani şi va rămâne tot aşa încă pe atât. Că afirm eu  aşa ceva nu e desigur un argument, dar existăm în această realitate, aşa că până lămurim misterele, trebuie să ţinem seama şi de ea.

În concluzie „Procesul entitate md” este un “volumul material temporal” creat de propriile traiectorii, dinamizate de propria energie.

Făcând însă continu schimb de energie cu mediul, remarcat că energia se manifestă în două feluri: o parte îi asigură coeziunea, adică circumcicilitatea traiectoriilor şi a doua îi asigură volumul existenţei; aşadar energia „entităţii md” are două funcţii: una este “energie de structură” („energie s”), iar a doua: “energie de relaţie” („energie r”), ambele  fiind parte a „Procesului entitate md”.

În sfârşit, putem spune că „etitatea md” este un dualism indivizibil, indestructibil şi etern între „Unitatea de Materie” şi „Unitatea de Energie”, ceea ce o face să fie şi „Unitatea Dinamicii Materiale”.

vidul.

Acum, pornind de la faptul că „entitatea md” există, deducem că cele două feluri de energie, care îi întreţin existenţa, nu pot avea niciodată valoarea zero sau  infinit, deoarece n-ar mai exista. Şi atunci concluzia: în Universului nostru material, în care există  „etitatăţi md” nu poate „exista vid”! Dacă ar exista un „spaţiu vid”, ar trebuii să existe un zid de separare între el şi Universul nostru material, dar zidul ar trebuii făcut din ceva care să nu reacţioneze nici cu cel material şi nici cu cel imaterial, adică să fie un fel de „apă uscată” amestecată cu „foc îngheţat”. Şi cum aşa ceva e imposibil, deducem că nu poate exista alături de Universul nostru şi unul imaterial; în concluzie  în Univers nu „există vid” (am pus în ghilimele  „exista vid”, deoarece cuvintele: există şi vid, sunt reciproc exclusive, aşa încât asocierea lor este fără sens).

Dar ni se propune altceva: se presupune că a fost cândva un Bulgăre în care era concentrată toată materia din Univeres şi, dintr-un motiv oarecare (accident!?) „bulgărele” a explodat. „A explodat” e doar un fel de a spune căci de atunci tot explodează, tot expandează aşa că expansiunea ţine de câteva miliarde de ani. Şi cum nu i se întrevede un sfârşit va continua să se desintegreze până când se va desintegra şi motivaţia exploziei; atunci se va oprii căci nu va mai vrea să explodeze, nu va mai fii ce să se desintegreze. Cum va arăta atunci materia e greu de imaginat; se va dezintegra până la atomii? dar şi ei sunt structuri; se vor desintegra şi neutronii dar în ce se vor dezintegra? Electroni şi protonii nu se pot dezintegra căci ei n-au materie; din ei poate ieşii decât minusul şi plusul, după caz; oricum ar rebuii să fie repaosul absolut. În sfârşit, conform „Teoriei Bulgărelui Exploziv”, explozia este Big Bangul, expansiunea este  Fuga spre Roşu, iar realitatea noastră ar fii un moment al acestui proces.

În ce mă priveşte cred că modelul propus este superficial, căci nu ţine seama de evidentele planete, de transferul de materie şi energie de la Soare la ele. Despre acestea însă, vom discuta la „formarea planetelor”; acum spun doar că însuşi Universul este un proces material şi că materia procesată este „matrie spaţiu” şi „materie masă”. Acum  mă opresc şi vom relua discuţia într-un capitol următor, după nişte precizări preliminare.

Volumul  „entităţilor md” .

Toate „entităţile md” au aceeaşi cantitate de materie şi energie, dar sunt diferte deoarece se află în medii cu presiuni diferite: în medii cu presiuni mici traiectoriile vor fii mai lungi şi rare, drept urmare volumele vor fii mari; iar în medii cu presiuni mari, traiectoriile vor fii mai scurte, mai dense, iar volumele mai mici. Şi cum mediul este în continuă schimbare şi volumele „entităţilor md” sunt în continuă schimbare; drept urmare „entităţile md” au volume dferite, adică momentane. Folosim totuşi noţiunea de volum pentru a înţelege că orice existenţă are dimensiuni, chiar dacă  este „materie spaţiu” insesizabilă; totuşi le le intuim/raţionăm existenţa deci sunt în „realitatea raţională”.

Relaţia  dintre  materie  şi energie.

Revenim la teoria potrivit căreia la viteze mari (ale cui?) energia s-ar transforma în masă, sau - conform confuziei curente – în materie. Am spus că în volume mici, traiectoriile „entităţilor md” sunt mai mici şi mai dese, iar în volume mari traiectoriile sunt mai lungi şi mai rare. Dar asta nu înseamnă că dacă o „entitate md”, are volumul mai mic are mai puţină materie şi energie, sau invers; oricât de mari sau mici le-ar fii volumele, cantităţile de materie şi energie sunt aceleaşi. Totuşi din celebra formulă a lui Einstein  E= mc² (Albert Einstein fizician German 1879-1955) ar trebuii să înţelegem că masa ia naştere din „Energie (a cui?) împărţită la viteza Lumini ridicată la pătrat”.  

Întâi e evident că formula nu are nimic a face cu matematica, care operează cu cantităţi nu cu calităţi, aşa dar formula e doar sugestivă. Totuşi pentru ca nişte particule materiale să devină perceptibile (masă), n-au nevoie să se mişte cu pătratul vitezei lumini, simţurile noastre sunt mai puţin „pretenţioase”: de la apariţia luminii pe celula senzitivă şi până la conştientizarea ei de către creier durează aproximativ o zecime de secundă; aşa dar ca să devină masă nu trebuie să se mişte mai repede decât viteza luminii, ci mai încet.

E adevărat că în „experiment” sfoara devenea masă doar la viteze mari, dar nu peste viteza lumini ci sub inerţia vizuală, adică acea fracţiune de secundă cât durează procesul senzaţie-conştientizare.  Şi oricum sfoara nu a creeat materie ci masă adică iluzie de materie, adică fantomă de materie; în „realitatea materială” sfoara era tot o sfoară care se rotea.

Mă opresc deocamdată aici, dar discuţia o vom relua în capitolul structurărilor, când nu va mai fii vorba de o „entitate md” ci de structurile  lor.

Timpul identităţii „entităţilor md”.

Am înţeles din „experimentu disc”, că timpul este durată - nicidecum un ceva relativ vâscos, care curge impasibil de la nu ştiu unde până hăt departe - şi că fiecare existenţă îşi creează timpul propriu. Şi cum fiecare „entitate md”  îşi construieşte din  „traiectoriile concentrice” volumul propriu, iar construcţia durează oricât de puţin,  înseamnă că în această durată/timp traiectoriile ei şi-au făcut un ciclu complet. Asta înseamnă că durata/timpul în care şi-a construit identitatea, este „timpul identităţii” respectivei „entităţi md”. A respectivei „entităţi md” nu a oricărei, deoarece, aşa cum am spus, calitatea mediului este momentană, drept urmare şi volumul va fii momentan şi desigur şi „timpul identităţii”. Asta pentru că având aceiaşi cantitate de energie, un mediu mai dens o va forţa să evolueze prin traiectorii mai scurte, mai dese şi desigur mai rapide. Asta înseamnă că „entităţile  md” cu volume mai mici vor avea „timpi identitari” mai mici şi din aceleaşi motive, cele cu traiectorii mai lungi  şi mai rare vor fii mai lente şi-n consecinţă vor avea „timpi identitari” mai mari. Diferenţele însă nu pot fii prea mari deoarece - aşa cum am înţeles când am vorbit despre vid - Universul este plin cu materie, „ spaţiu” sau „masă”, aşa încât între ele există permanent o presiune care, chiar dacă variază,  e departe de zero.

Vibraţiile „entităţilor md”.

Prin „traiectorii” „entităţile md” se lovesc/ciocnesc între ele şi îşi produc unele deformaţii; dar deformaţiile se refac repede deoarece asambul traiectoriilor este eleastic nu rigid; ei bine - ca la înstrumentele muzicale - ciocnirile şi revenirile continue, se vor manifesta ca nişte vibraţii care vor fii  transmise în mediu. Tot ca la instrumentele muzicale strunele mai scurte vor avea frecvenţa vibraţiilor mai mare - şi invers - astfel că „entităţile md” cu „traiectorii” mai mari se vor ciocnii mai rar, drept urmare frecvenţa vibraţiilor lor va fii mai mică, iar cele cu „traiectorii” mai mici se vor ciocnii mai des, drept urmare frecvenţa vibraţiilor lor va fii mai mare.

Însă  „entităţile md” sunt cele mai mici existenţe şi-n consecinţă vibraţiile lor vor avea cele mai mari frecvenţe posibile şi vor transmite mediului cele mai mari vibraţii posibile; ele sunt ceea ce numim radiaţii, iar noi investigatorii doar prin ele le intuim/raţionăm existenţa; adică mulţimea „entităţilor md” produc mulţimea frecvenţelor radiaţiilor, cum sunt cele din spectrul radio, vizibil, caloric şamd.

Aşa dar fiecare „entitate md” îşi creează „existanţa momentană” în „mediul momentan” şi potrivit volumului permis de mediu, îşi are „vibraţia/frecvenţa  momentană”.

„Timpul Perenităţi „entităţilor md”.

În orice existenţă se disting două durate specifice, doi „timpi”: unul în care „entitatea  md” îşi construieşte identitatea şi al doilea în care „ea” îşi perpetuează identitatea; primul este „timpul identităţii” iar al doilea este un şir de „timpi de identitate” puşi cap la cap, pe care îl numim „timpul perenităţii”. Şi cum „entităţile  md” sunt eterne, înseamnă că şi „timpul perenităţii” lor este eternitatea.

procesul  „entitate  md”

Acum trebuie subliniat ceva important: cum am văzut parametrii unei „entităţi md” depind de „momentele mediului” în care se află; cu alte cuvinte ea este eternă dar parametrii ei nu; aceştia nu sunt daturi eterne ci derivă din „dinamica eternă” a mediului. În concluzi denumirea lor corectă ar fii „proces entitate md”, nu „entitate md”; pentru simplitate însă le vom spune în continuare doar „entitate md”.

 „Torentul solar.

Ştim că matertia există sub cele patru stări de agregare: solidă, lichidă, gazoasă şi plasma. Acum precizăm că materia există în cele două stări: „materia masă” şi „materie spaţiu”; „materia masă” prezintă nişte limite a rapoartelor între „energia de sstructură ” şi „energia de relaţie” şi alte limite a rapoartelor, iar „materai spaţiu” prezintă alte limite ale raportului. Asta înseamnă că plasma este „materie masă”  destructurată până la indivizibila „entitate md”.

Nu discutăm aici Fenomenele Solare, spun doar că în stare naturală, materia plasmă există în stele/Soare, că la suprafaţa stelelor este ca un gaz, dar tot mai vâscoasă spre interior. Deci Materia Solară este plasma şi - datorită permnentelor explozii - ea expandează radial şi continu pe vectorii celor 46.656.000 de grade ai sferei. Fiind mulţimea „entităţilor md” şi energiilor tuturor radiaţiilor emise de Soare şi pentru că explodează/expandează cuntinu îi vom spune „Torent Solar”.

Aşa dar „Torentul Solar” este compus din mulţimea „entităţilor md” libere şi din mărunte structuri formate din ele, precum şi din mulţimea energiilor emise de acestea; „entităţilor md” şi măruntele structuri, fiind materie, sunt ceea ce numim  praf cosmic şi Vânt Solar, iar energiile vibratile  sunt ceea ce numim radiaţii. Deci „Torentul Solar” este compus din „materie spaţiu” şi energie în permanentă expansiune.

Vântul Solar.

Se întâmplă însă ceva: având în vedere că Soarele se roteşte circumcentric, aceiaşi rotaţia va fii imprimată şi materiei expandate; drept urmare ea se va depărta de Soare printr-o uriaşă spirală centrifugă. Asta înseamnă că Vântul Solar va expanda în două feluri, pe două direcţii: una este îndepărtarea propriu zisă de Soare, iar cealaltă este depărtarea circulară şi excentrică, dată de rotaţie. Nu ştim nici viteza liniară - de depărtare - şi nici viteza unghiulară - de rotaţie excentrică - dar e sigur că toate elementele materiale se deplasează în front cu aceiaşi viteză prin uriaşa spirală.

Radiaţiile.

Partea energetică a „Torentului Solar”, este compusă din mulţimea tuturor vibraţiilor emise de ciocnirile „entităţilor md”, care îl compun, ele fiind radiaţiile luminoase, termice, X, Roentgen şi toate celelalte. Cum vibraţiile nu se pot propaga decât printr-un mediu material, şi cum aici mediul este reprezentat de mulţimea „entităţilor md” care compun Vântul Solar, mediul este chiar materia fluidă a „materiei spaţiu” a acestora.

Din acest fel de deplasare rezultă în fapt surprinzător: deşii vibraţiile se propagă lectiliniu, totuşi pentru că „materia fluidă” a  „Torentului Solar” se roteşte, în mod sigur şi radiaţiile se vor rotii odată cu ele; se vor rotii mai puţin decât partea materială dar sigur linia de propagare va suferii o curbare. În concluzie radiaţiile Soarelui/stelelor nu ajung la noi prin nişte linii dreapte ci prin unele curbe, chiar  spiralate.

 Consecinţe sunt multe dar iată una foarte importantă: viteza de propagare a luminii (radiaţiilor) este alta decât credem. Mai mult chiar: după cum vedem e funcţie de grosimea mediului rotativ; adică cu cât steaua va fii mai depărtată, cu atât lumina va intersecta mai multe spirale şi va întârzia mai mult. Drept urmare, dacă măsurăm distanţele interstelare cu etalonul stabilit de Mickelson, va rezulta că steaua e mai depărtată decât în realitate. Asta pentru că viteza de propagare a luminii măsurată de Mickelson (Albert Abrham Mihelson 1852-1931, fizician american) pe cei câţiva km între cele patru dealuri, nu a fost înfluienţată de expandarea rotativă a „torentului solar”, aşa încât pe Pământ propagarea lumini este, rectilinie desigur, dar şi mai rapidă decât în Cosmos. Drept urmare distanţa de la Pământ la Lună, măsurată cu un fascicol laser (tot o radiaţie), a fost influienţată de rotaţia Pământului şi a fost mai mică decât în realitate; aşadar Luna e mai aproape.  S-ar putea ca diferenţele să fie foarte mici (în cazul Lunii), totuşi nişte rigori ne obilgă să ţinem seama de fenomen.

„Curent Solar” 

Propagarea radiaţiilor îmi aminteşte de curentul electric: remarcăm că energia radiaţiilor se propagă prin praful cosmic, aşa cum curentul electric se propagă prin „atomii” sârmelor: asta înseamnă că aşa cum energia electrică se deplasează prin materia sârmelor - de la plusul electric la minusul electric - la fel energia radiaţiilor se propagă prin  „entităţile md” vântului solar - de la surplusul energetic solar la „deficitul” energetic interstelar. Fiind aşa consider că ar fii benefică introducera noţiunii de „curent solar”,  pentru partea energetică a „torentului solar” (radiaţiile), pe lângă cea de vânt solar, pentru partea materială (praful cosmic).

Precizări în propagarea radiaţiilor şi a „vidului”.

Similitudinea „curentului solar” cu curentul electric oferă material şi pentru alte observaţii. Astfel Vântul Solar expandează în masă, adică un întreg mediu se roteşte excentric, presat din urmă de permanentele explozii solare; pe aceiaşi direcţie şi sens se seplasează şi „curentul solar” (radiaţiile), cu particularităţile respective. Deci „curentul solar” se propagă prin materia vântului solar prin ciocnirile „entităţilor  md”, precum se propagă energia prin bilele din cartea de fizică (n.a. Vă amintiţi experienţa din cartea de fizică care demonstra cum energia se propaga printr-un şir de bile de oţel suspendate, dar în contact direct; prima bilă primea impulsul iar energia lui se propaga prin toate şi doar ultima se mişca.). Or stelele sunt tot nişte structuri precum Soarele, drept urmare şi ele expandează  „vânt stelar” şi „curent stelar”; aşa dar iată încă un argument că nu există vid, că nu există spaţiu interstelar; dacă vedem lumina stelelor, înseamnă că ea ajunge până la noi prin medii materiale adică tocmai „torentele stalare”. În concluzie nu există vid cosmic, nu există spaţiu gol interstelar,  adică Universul nu e un fel de caşcaval cu găuri; „Găurile Universului” sunt pline cu „torentele solare/stelare” adică “materie spaţiu”.

Fotonul.

Aşa dar praful cosmic pe care îl numim şi Vânt Solar este mulţimea entităţilor  md”, iar energia este mulţimea radiaţiilor luminoase, termice şi celelalte pe care le-am numit „curent solar”. Se crede însă că lumina ar fii o „energie luminoasă”  transportată ondulatoriu de un corp numit foton; n-ar fii însă tocmai corp, căci n-ar avea materie. Acum însă ne-am lămurit: nu exista energie separată de materie aşa încât, dacă fotonul există, trebuii să existe şi materia lui. Da, numai că fiind material, nu s-ar mai propaga prin materia prafului cosmic ci s-ar deplasa în front cu ea, adică nu s-ar deplasa cu viteza radiaţiilor (a luminii) ci cu viteza materiei, care este mai mică, ceea ce contrazice realitatea; aşa dar fotonul nu poate fii material.

Pe urmă dacă fotonul ar transporta lumină, ar trebuii să fie luminos ca un licurici; astfel Universul ar trebui să fi luminat “a giorno”; ceea ce iar nu e real.

Şi altceva; dacă fotonul ar fii corp şi s-ar deplasa totuşi cu viteza luminii (!?), ar trebui să penetreze praful cosmic, să-l înlăture. Aşa însă fotonii care vin de la stele, ar trebuii să fie mai obosiţi decât cei ai lămpii de birou; drumul de mii de ani lumină ar trebui să-i marcheze cumva. Nu s-a remarcat aşa ceva.

Şi iar; dacă fotonul ar transporta lumina, ar trebui să fie câte unul pentru fiecare culoare a spectrului luminos.

Dar generalizând; ar trebuii ca fiecare radiaţie să aivă un „radion” propriu, să se numească „termon pentru căldură”; „sonon” pentru sunet; „nason” pentru miros; „limbon” pentru gust; „Roentgenon” pentru... şamd. Ori faptul că astfel de prezumţii nu s-au manifestat, arată că ele nu exisă; dacă a apărut conceptul de foton, a fost doar un artificiu necesar înţelegerii. Admiţând însă că radiaţiile sunt emisiile energetice, rezultate din ciocnirile „entităţilor md”, am avea o altă perspectivă asupra fenomenului; am înţelege că diversitatea radiaţiilor este dată de diversitatea frecvenţelor emise de diversitatea „entităţilor md” aflate în diversitatea mediilor.  

„Infinitul”.

Am vorbit de Univers şi ne-am lămurit că este Unul singur şi că este un corp plin cu “materie spaţiu” şi “materie masă”. Să încercăm acum să ne imaginăm cât de mare ar puta fi Universul, adică să vedem cum e şi cu noţiunea de infinit.

Se spune că „materia este infinită în spaţiu şi timp”; cu alte cuvinte Universul ar deţine o cantitate infinită de materie şi o „infinită cantitate de timp”. Enunţul însă, conţine cuvântul INFINIT care este incomod căci poate intra în contradicţie cu gramatică şi chiar el însuşi: astfel afirmaţia că “infinitul este”, ni-l arată limitat cel puţin calitativ: azi este insinuează ideea unor infinituri diferite - de ieri, de azi, de mâine - contrazicându-se pe sine.

Să privim însă chestiunea altfel: ne amintim că la şcoală ni se spunea că nu există cel mai mare număr, căci oricât de mare ar fi el, dacă îi mai adăugăm o unitate, ar  deveni şi mai mare..., şi tot aşa (am vorbit despre ceva similar şi când am vorbit despre „cel mai mic număr”), prin urmare nu există cel mai mare număr şi argumentele sunt valabile.

Dar nu aceasta e problema; de ex. matematicienii care operează cu abstracţii, pot folosi numerele iraţionale şi imaginare, dar practicienii nu; pentru ei numerele reprezintă cantităţi materiale exacte; ei calculează dinamica calităţilor reale, nu a celor imaginare şi operează cu funcţionalităţi nu cu virtualităţi. Practicienii au nevoie de noţiuni precise pentru cantităţi precise, dar cantităţile precise sunt diferite şi au nevoie de nume diferite; şi iată dimensiunea reală a problemei.

După cum se spune creierul uman ar avea câteva miliarde de neuroni şi - dacă pentru simplificare am spune că un neuron memorează un nume - ar însemna că am  putea memora atâtea nume câţi neuroni avem. Şi oricât de mare ar fii, numărul de neuroni, el este totuşi limitat ceea ce înseamnă că şi numele memorate vor fii limitate. Şi iată problema: pot fii o infinitate de numere dar noi investigatori nu putem memora mai multe decât neuronii pe care îi avem. Aşadar nu vom ştii care e cel mai mare număr, ci doar pe ultimul memorabil, drept urmare „infinitul” – pentru noi investigatorii - însamnă limitele capacităţilor noastre.  

Ca o diversitate adaug: se mai spune că în creierul uman se află tot Universul, folosind metafora că „totul e într-unul şi unul e în toate”. Frumos spus dar acestea sunt metafore filosofice; sigur e că nu putem concepe „infinitul” deoarece capacităţile noastre sunt finite. Putem spune că Universul este un proces material temporal care se desfăşoară continu, dar asta e altceva.

Să ieşim însă din “vârtejul verbal”, să spunem că noţiunea de infinit este o convenţie prin care înţelegem incomensurabilul şi să o vom folosii în continuare, căci o avem în obişnuinţă.

CAPITOLUL III

Structurările „entităţilor md”.

                         

Structurarea „entităţilor md”.

În mod sigur, orice existenţă materială este o „entitate md” sau o alcătuire din ele;   “traiectoriile lor spaţiale” le creează volumul care este “materie spaţiu” - dacă sunt imperceptibile - sau “materie masă” - dacă sunt perceptibile. Că „entităţile md” se integrează între ele este neîndoielnic, realitatea materială în care trăim este dovada.

Totuşi motivul integrării poate părea misterios; în fond ce le obligă să se integreze? Dar dacă ţinem seama că „entităţile md” sunt ca nişte gheme de traiectorii concentrice înghesuite, care se învârt şi se clatină în toate părţile, ne putem imagina că îşi pot încâlcii/înpletii traiectoriile, formând un ghem mai mare. Că sunt înghesuite în permanent contact e sigur - „torentele stelare/solare”facă treaba asta continuu -; iar dacă “vibraţiile lor” - frecvenţele şi formele lor de undă sunt compatibile, adică îşi sunt multipli sau submultipli - atunci e sigur că se se vor interfera armonic, că se se vor „înpletii”, că se integra.

Pentru sugestie să ne imaginăm că „traiectoriile angrenajelor” ar fii nişte roţi dinţate elastice, în care frecvenţele sunt numărul de dinţi, iar formele de undă sunt dimensiunile dinţilor;  de ce ar „scrâşnii” şi nu s-ar cupla dacă se potrivesc? Fiind obligate şi presiunea mediului sigur se vor cuple/integra. Or privită aşa, formarea unui nou „angrenaj” nu e doar firească ci obligatorie, chiar inevitabilă, adică chiar ce ne arată realitatea plină de structuri.

În concluzie putem spune că presiunea mediului şi “vibraţiile” cu frecvenţe rezonante, obligă „entităţile md” să se cupleze, să se structureze în noi structuri tot mai complexe.

În sfârşit, poate că „modelul meu” violează imaginaţia căci nu se compară cu cel oferit de structura atomului în care atomi se leagă prin electronii de valenţă; cuplarea de „roţi dinţate” a „entităţilor md” să fie mai greu de imaginat decât integrarea prin cei câţiva electroni de valenţă, dar despre asta vom discuta mai amărunţit în paginile următoare; acum trebuie să precizăm ceva foarte important şi anume locul şi timpul în care ne aflăm când analizăm toate aceestea.

Mijlocul Material şi Temporal al Universului.

Am spus că „entitatea md” este un proces continuu; că evoluează condiţionat de mediu; că funcţie de mediu îşi construiesc volumele, respectiv parametri; şi că mediul în care există este Universul plin. Chestiunea pretinde nişte precizări: am spus că „entitatea md” este un „volum de traiectorii concentrice”, privindu-le însă ca pe nişte procese, trebuie să le spunem „volume material/temporale”, căci traiectoriile lor materiale sunt temporale adică în continua schimbare. Chiar noi investigatorii suntem  nişte „volume material/temporale”, deoarece şi noi ne procesăm existenţa tot continu şi tot în Universul plin; întrebarea e unde se află integrat „procesul nostru” în „curba material temporală” a Universului?

Pretenţioasă întrebare şi nu putem răspunde la ea, dar putem conveni ceva: cum nu ştim când a început Procesul Univers (dacă a existat un început) şi nici când se va sfârşi (dacă va exista un sfârşit), să spunem că îngrămădirile materiale pe care le numim Orion, Sistem Solar, Pământ, strada, casa în care ne aflăm în secolul acesta, în ceasul acesta, acum când „vorbim”, se află într-unul din infinitele lui „momente material temporale”, adică ne aflăm în „mijlocul material temporal al Procesului Univers”. În sfârşit, această convenţie poate părea o vobărie în plus, totuşi cred că ea ne completează oarecum orientarea generală, aşa că acum să vorbim  în continuare despre structuri.

Imperativele  structurărilor.

Am spus că presiunea mediului, conjugată cu parametrii compatibili, face ca  „traiectoriile” a două „entităţi md”,,sau mai multe, să-şi cupleze traiectorii concentrice” în  structuri mai mari. Să revenim asupra fenomenului şi să încercăm să-l explicăm mai mărunţit.

Carevasăzică ne aflăm în „mijlocul procesului Univers”, pe o planetă care aparţine Sistemului Solar şi e absolut evident că tot ce există, tot ce-i aparţine, este în continuă schimbare: ce a fost ieri, e altfel azi şi va fi altfel mâine; adică „entităţile md” se află într-o continuă „asamblare între ele”. Şi cum mediul în care ne aflăm este plin cu structuri de toate complexităţile - care se  structurează mereu – am dedus că ele sunt obligate să se “angreneze/integreze”; că ”integrarea” este un „imperativ material” aflat la nivelul „entităţilor md” şi care se manifestă în întregul „Proces Univers”. Aceasta este cauza internă, să vedem acum şi pe cea externă.

 „Torentul Solar” ca imperativ pentru structurare.

Cum am spus, mediul terestru este bombardat continu cu plasma “Torentului Solar”, adică de mulţimea „entităţilor md” precum şi de toate radiaţiile, toate sunt sub formă de „materie spaţiu”. Sub presiunea continuă, ajung la Pământ unde această  presiune se conjugă cu „imperativul material de integrare” din „entităţile  md”, dublând  „obligaţia de întegrare”. Deci iată că pe lângă “imperativul material de structurare armonică” din „entitatîţile md” însuşi “Torentului Solar” este un „imperativ de structurare”. Urmarea  e că sub presiunea acestor două „imperative”, „materiei spaţiu” a „torentului” se trensformă în „materie masă” terestră, astfel plasma solară devine atmosferă, piatră, apă şi toate celelalte, adică enorma masă a Pământului pe care ne-o arată realitatea.

„Planetarea”.

Am considerat că „entitatea  md” este un „volum de traiectorii concentrice” care privit din afară apare ca o mică nebuloasă spaţială iar în cazul structurilor, micile nebuloase ale „entităţilor md” se integrează într-o nebuloasă mai mare. Sigur că această nebuloasă este structurată de logica compatibilităţii frecvenţelor, a compatibilităţii formelor de undă şi celelalte, adică nu o nebuloasă dezordonată ci ordonată cumva într-un fel de sistem planetar. Chiar dacă  „entităţile md” nu se satelitizează între ele ci se integrează, adică „traiectoriile” nu se suprapun sau juxtapun ci se cuplează/modulează, până la precizările necesare, imaginea planetării ar putea fii un model. Aşadar e greu de acceptat că integrarea unor „entităţi md” înseamnă simple adunări de parametrii; materia poate fii o sumă, căci toate „entităţi md” au aceleaşi cantităţi, dar volumele, energiille şi altele nu, căci integrarea lor este un proces mai complicat. Drept urmare evaluarea parametrilor structurilor nu se poată face prin operaţiile matematice obişnuite ci printr-o operaţie mai complexă, pe care, deocamdată, s-o numim chiar „planetare”.

Trebuie însă bine gândită deoarece structurarea este o construcţie de parametri dinamici, într-un mediul dinamic; drept urmare însăşi „planetarea” trebuie să fie o operaţie  dinamică.

Energia structurilor.

Şi iată exemplul energiei: e drept că două „entităţi md” integrate nu pot avea nici mai multă şi nici mai puţină energie decăt suma energiilor lor, numai că energia structurii nu se va manifesta ca sumă ci deosebit şi să încercăm să ne-o imaginăm astfel.

Am convenit că necesităţile existenţei au impus ca energia unei de „entităţi md” să fie împărţită în cele două funcţii: „energia de structură” şi „energia de relaţie”; ei bine acest fel de împărţire devine evident mai ales în structuri şi iată exemplul doveditor: 900 de grame de uraniu arată ca o bucată cumsecade de materie, paşnică, liniştită şi mare de câţiva centimetrii cubi. E suficient însă să-i adăugăm suta de grame necesară masei critice, ca să se dezlănţuie o uriaşă explozie.

Deci iată că  un volum de câţiva centimetrii cubi de „materia masă”, cu o energie ce ne pare nesenificativă, se transforma brusc într-un volum de mii de kilometrii cubi de „materie spaţiu” şi o cantitate imensă de energie. Ce s-a întâmpolat, de unde atâta energie?

Păi nu putea fii decât în „energia de structură” (coeziunea) pe care paşnica bucată de uraniu n-o arăta, iar urmare unor procese interne pe care nu le discutăm,  aceasta s-a transformat brusc în “energie de  relaţie” şi a expandat/explodat creându-şi spaţiul necesar.  

Exemplu este perfect; prin el înţelegem că “planetarea” a scurtat şi integrat mulţimea „entităţilor md” - care erau “materie spaţiu”-  în bucata de uraniu - care este “materie masă”. Adică a micşorat traiectoriile transformându-le „energie de relaţie” în “energie de structură”, în coeziune; care era insesizabilă, nu se manifesta, nu ştiam că există. La explozie procesul a fost invers: „traiectoriile entităţilor md” şi-au reluat dimensiunile permise de mediu, iar “materia masă” (uraniul) a redevenit “materie spaţiu”; adică „entităţi md” şi-au relungit traiectoriile lovind năpraznic mediul.  

De fapt de aici şi porneşte părerea că energia s-ar transforma în masă şi invers. E drept că în „materia masă” e mai multă energie pe unitatea de volum decât în „materia spaţiu”; dar în acelaşi timp este şi mai  multă materie, pentru că în aceiaşi unitate de volum şi „entităţile md” sunt mai multe. Ele s-au îndestat, şi-au scurtat şi înmulţit „traiectoriile”, iar mulţimea lor îndesată a dat simţurilor noastre senzaţia de masă; dar asta nu înseamnă că energia lor s-ar fii  transformat în masă.

În sfârşit, faptul că uraniul are cea mai mare greutate specifică arată că este structura cu cea mai multă materie şi energie pe unitatea de volum, cu cele mai multe  „entităţi md” pe unitatea de volum, adică în uraniu traiectoriile  „entităţi md” sunt cele mai scurte şi mai îndesate.

Dar mai arată ceva: arată că structura de tip uraniu are cea mai mare cantitate de „energie de structură” pe unitatea de volum şi că ar putea reprezinea chiar pragul natural de structurare; manifestările lui radioactive ar fii ca nişte „eructări” care arată pragul saturaţiei, pragul exploziei.

                                                                        *

Acum cred că e momentul aducem şi alte argumente în defavoarea teoriei structurării atomice. În fapt în afară de spectroscopie - care atinge relativ tangenţial chestiunea - nu se vorbeşte deloc de faptul că toate substanţele emit radiaţii; că identitatea substanţelor este dată de radiaţiile lor; că  mirosul, gustul, contururile, lor  sunt „sunete”/vibraţii emise de ele. (n.a. Se crede că o substanţă e roşie, de ex. deoarece ar absorbii toate celelalte culori din spectrul luminos, şi ar reflecta-o pe cea roşie; aşa este dar e mai mult de atât: reflectarea culorii roşi nu e doar o reflectare , ca într-o oglindă – ci este o modulare a propriei vibraţii cu vibraţia culorii roşii din spectrul luminii, cu care are aceiaşi frecvenţă, şi-n consecinţă frecvenţa roşie se întăreşte, devine vizibilă.) La fel mirosul, gustul şi celelalte: nu substanţele ajung la  celulele senzitive - şi evident – nu ele ajung la creier ca să  le identificăm, ci vibraţiile, frecvenţele lor specifice se propagă prin atmosferă şi căile nervoase.  

Ori infinitatea „vibraţiilor identitare” nu poate fii acoperită de cele câteva combinaţii date de cei câţiva electroni de valenţă.

*       

Acum este evident de ce energiile structurilor nu se pot evalua printr-o simplă operaţie aritmetică. Chiar dacă în energiile structurilor nu pot fii mai mari sau mai mici decât suma energiilor „entităţilor md” componente, raporturile dintre „energia s” şi „energia r” sunt diferite; deci energia unei structuri nu poate fii evaluată decât prin „planetare”.

Depozitarea/stocarea energiei.

Din exemplul uraniului putem trage o concluzie foarte importantă: energia nu se poate depozita, stoca decât în „energia de structură”; coeziunea materiei este depozitul de energie a structurilor. Apa, piatra şi toate celelalte sunt planetări de „entităţi md”, adică materie şi energie din „torentul solar” şi depozitate în structura/coeziunea lor; toate sunt depozite de energie Solară, din care nu se manifestă decât „energia de relaţie” pe care o percepem prin cele cinci simţuri.

Uraniul îmbogăţit este o metodă artificială de a depozita/îndeasă dinamica „energie r” în statica „energia s”, adică în „structura” uraniului, până la limita masei critice; dacă s-ar continua, acesta ar refuza/voma/exploda instantaeu.

Condensatorii electrici şi electreţii.

Mai există două moduri de a stoca/depozita energie, adică de a transfera artificial „energia r” în „energia s” prin metode mai simple: este vorba de condensatorii electrici şi electreţi. Să vorbim întâi de electreţi doarece producerea lor ne va ajuta să înţelegem mai uşor depozitatea energiei în condensatori.

Electreţii se construiesc din materiale dielectrice cum e ceara (chiar din ceară a fost construit primul electret) după următorul procedeu: ceara se topeşte şi încă fluidă şi fierbinte se introduce într-un câmp electric foarte puternic şi e ţinută sub această polarizare  până se răceşte/solidifică. S-a constatat că după solidificare masa ei rămâne polarizată potrivit câmpului formator: feţele vor rămâne polarizată cu plus şi minus precum câmpul polarizator şi puse în contact electric - printr-un conductor/sârmă -  prin conductor va circula curent electric.

Aceasta este  dovadă că energia câmpului electric a forţat o parte din „energia r” din  „entităţile md” care alcătuiau ceara, să se transforme în „energie s” şi astfel ceara/electretul a devenit – pentru un oarecare timp - sursă de energie electrică. Ori asta ne îndreptăţeşte să spunem că electretul este un depozit de energie.    

În condensatorii electrici procesul este identic: tot în dielectric se depozitează energia, şi tot sub forţa unui câmp electric; doar că funcţia lor fiind diferită, încărcarea şi descărcarea dielectricului/condensatorului cu energie sunt în suscesiune rapidă. ( n.a. Pentru aceasta observăm că  numele de condensator nu e tocmai adevărat, mai potrivit ar fii de stocator, evitând confuzia cu condensarea, care este altceva.)

Sigur că şi magneţii sunt depozite de energie specifică dar nu mai insist; important e că singurul mod de a stoca energie este transformarea „energia r” în „energie s”.

Volumul structurilor.

Acum înţelegem că nici volumele structurilor nu pot fi suma aritmetică a volumelor componentelor; că prin planetare “traiectoriile” cuplate prin pierd din volum şi câştigă în densitate. Acum fiind vorba de mai multe „entităţi md”, este vorba de mai multă materie aşa încât acu„materia spaţiu” chiar va devenii „materie masă”, adică va trece din „realitatea raţională” în „realitatea senzorială a corpurilor perceptibile.

 Acum înţelegem că masa nu e un fel de materie cu viteză mai mică; înţelegem că energia nu se transformă în masă chiar dacă se deplasează cu viteza luminii la pătrat. Sigur că viteza mare sforii - din imaginatul experiment - a creat masa discului, dar experimentul era doar o sugestie, realizarea lui practică este imposibilă; înţelegem că structurarea materiei nu e o rotire plată a unei „entităţi md” ci un ansamblu de traiectorii cuplate într-un “angrenaj spaţial”.  

Nu mai insist, totuşi trebuie spus că intenţia de a armoniza „realitatea raţională” cu „realitatea senzorială”, fără să se înţeleagă ce anume trebuie armonizat, a născut multe ciudăţenii: a născut ideia „spaţiului plastic”, a „timpului elastic” şi alte bazaconii, ca şi când spaţiul şi timpul ar fi materie, nu atribute ale ei.  În consecinţă volumele structurilor sunt palanetări ale traiectoriilor componentelor. (n.a. Despre „spaţiul plastic/elasitic” am vorbit în cazul „experimentului disc”, când am văzut că rotaţia sforii nu crea materie ci impresie de materie, impresie pe care o numim masă; ori asta nu înseamn că materia sforii ar fi fost plastică/elasitică şi s-ar fii întins până a devenit disc.

- La fel fimpul; nici el nu e plastic/elastic” şi ca să înţelegemmai bine să ne imaginăm următorul experiment: ne aflăm pe sol şi avem două ceasuri sincronizate care emit un semnal sonor la fiecare secundă. Unul rămâne la sol iar celălalt - care va  va emite semnalul secundei prin radio - îl montăm într-o rachetă care se poate deplasa cu o viteză apropiată de viteza luminii. Deci în momentul pornirii rachetei auzim ambele semnale sonore, unul de la sol şi celălalt prin radio; în secunda 2 nu vom auzi decât semnalul sonor al ceasului de la sol, celălalt aflându-se tocmai la 300.000 km şi îl vom auzi abia după încă o secundă ca să poată parcurge drumul înapoi. Drept urmare în secunda 3 vom auzi semnalul sonor de la sol dar şi un semnal radio, numai că ele este semnalul 2 care s-a întors; semnalul trei se află acum cu racheta la 600.000 km şi îl vom auzi după încă 2 secunde necesare întoarcerii; şi tot aşa. Atenţie însă: la întoarcere fenomenul va fii invers, racheta va venii simultan cu toate senalele emise.

Aşadar, timpul pentru un vehicul care se deplasează cu viteza luminii nu e nici mai lung şi nici mai scurt decât durata proceselor mecanismelor lui.

- Şi în legătură cu substanţe energiei, printre specialişti circula, mai în glumă sau mai în serios, următoarea: pentru că deţine mai multă energie, un ceas întors este mai greu decât unul ne întors? („Paşi peste graniţe” de Werner Heisenberg, Editura Politică, 1977, Bucureşti). Acum ne-am lămurit; energia nu este materie ci un atribut, o manifestare a ei, deci nu poate fi cântărită. În cazul de faţă însă, mai în glumă sau mai în serios, se poate spune că energia cu care am tensionat arcul ceasului este egală cu cea pe care i-am eliminat-o tensionându-l, deci nu poate fi vorba de diferenţe de greutate între ele.).

„Timpul identităţii” structurilor.

 După ce am discutat conceptul de planetare, trebuie să privim cu mai multă luare aminte durata creării unei structuri, căci dacă volumul unei structuri nu este suma aritmetică a volumelor componentelor, nici timpul structurii nu poate fii o sumă aritmetică a timpilor componentelor. Ba chiar mai  mult: cum timpul/durată nu e o substanţă materială care să se muleaze, integreaze interfereaze, moduleaze sau altceva; el este durata structurării şi atât. Şi ca să înţelegem mai bine fenomenul timp/durată de structurare să apelăm la funcţionarea unui ceas.

Oricât de mare sau mic ar fi un ceas „Timpul lui de identitate” este secunda, deoarece întregul mecanism trebuie să fie funcţional într-o secundă, adică întregul anasmblu – rotiţe, pârgii şi restul - trebuie să-şi manifeste identitatea/funcţia într-o secundă. Ei bine nici timpul/durata structurilor nu poate fii mai scurtă sau mai lungă decât timpul/durata componentelor; toare „entităţle  md” angrenate în structură trebuie să-şi execute identitatea/funcţia în timpul lor, aşa încât construcţia  „structurilor” se încheie când se încheieodată cu construcţia entităţlor  md”. Astfel fiecare pas/identitate a ceasului – secunda – fiecare pas al structurii este pasul/  „timpul identităţii entităţlor  md”. Concret traiectoriile „entităţilor md” se vor încolăcii simultan unele în altele în acelaşi volum, creând astfel structura în acelaşi timp.

În sfârşit, datorită concepţiei eronate, pe care o avem despre timp, am fii înclinaţi să credem că “timpul identităţii” unei structuri ar trebuii să fie mai mare, deoarece volumul fiind mai mare şi traiectorile periferice atr fii mai lungi. Nu e aşa pentru că chiar la „structuri” cu volume mari, „traiectoriile” se cuplează cu vecinele; aşa încât nu există traiectorii lungi, care să îmbrace întreaga structură.

În concluzie procesul structurării fiind simultan cu procesele componentelor, “timpul identităţii” ei va fi acelaşi cu “timpii identităţii” componentelor.

Şocantă concluzie nu? Potrivit ei, Pământul, Sistemul Solar inclusiv Universul, au aceiaşi „timpii de identitate” cu ai „entităţilor md” componente; în fapt chiar aşa este şi la momentul potrivit am argumentez.

„Timpul perenităţii” structurilor.

Din exemplu de mai sus am văzut că ceasurile îşi construiesc identitate în fiecare secundă, şi o ţin aşa până se strică. Atât i-a fost viaţa” spunem, adică asta i-a fost “perenitatea”.La fel se petrece cu orice „structură”: îşi construieşte „identitatea” în unitatea de timp specifică, iar şi iar  până când „se strică”, adică până când intră într-o altă structură. Astfel timpul în care o structură rămâne în aceeaşi identitate, va fi  „timpul perenităţii” ei, iar acesta poate fi o fracţiune de secundă, două secole, cinci milenii sau eternitatea Universului. În concluzie durata aceleiaşi calitatăţi a unei existenţe este „Timpul Perenităţii” ei.

vibraţiile structurilor.

Bineînţeles că, aşa cum „entităţile md” lovesc mediul, transmiţându-i „vibraţiile” specifice şi structurile lor vor face la fel, căci şi ele vor fii „vibratile”. Structurile însă, vor achiziţiona mereu alte „entităţile md”, vor deveni tot mai mari iar „vibraţiile” lor vor avea frecvenţe tot mai mici (precum strunele viorii), iar aceasta se poate explica astfel.

Dinamica „entităţile md” este permanenta rotaţie, pendulare, precesie, iar funcţie de mediu vor lua volume şi contururi diferite. Sigur că şi dinamica structurilor va fii la fel; adică funcţie de mediu prin permanentă rotaţie, pendulare, precesie şi volumele lor vor căpăta cotururile diferite; iar dacă pendulările , de ex., le vom privii ca pe nişte excrescenţe variabile, chiar acestea vor ciocni mediul. Bine înţeles că va ciocnii mediul mai rar, când structura este mai mare şi mai des când este mai mică, drept urmare ele le sunt „frecvenţele identitare” sau “vibraţiile identitare”.  

Am spus că vibraţiile „entităţilor md” sunt în gama radiaţiilor, dar spectroscopia demonstrează că şi frecvenţele elementelor chimice din Tabelul Periodic, sunt tot în acest spectru. Asta dovedeşte că fiind în aceiaşi gamă de frecvenţe, structurările din prima treaptă a stabilizării au cam aceleaşi dimensiuni. ( n.a. acum ţinând cont de toate acestea, căsuţele elementelor din Tabelul Elementelor, care sunt nişte angrenaje de traiectorii - ar trebui să conţină frecvenţa, forma de undă, numărul de „emd”, de fapt toate particularităţile „angrenajelor” respective.).

Dar să nu confundăm vibraţiile structurilor cu vibraţiile obiectelor compuse din ele. De exemplu un clopot de cupru emite la lovire o vibraţie; dar asta nu înseamnă că ea este “vibraţia” elementului cupru, ea este doar replica cantităţi de cupru lovită, prin care clopotul returnează mediului energie primită la lovire. Vibraţia clopotului este influenţată desigur şi de materialul din care e făcut, dar asta este altceva.

În sfârşit structurile sunt de toate mărimile şi toate densităţile: unele sunt „materie/spaţiu”, altele „materie/masă”, dar toate emit vibraţii cu parametri specifici, adică toate emit  “vibraţiile identitare” prin  care îşi manifestă existenţa în mediu. Tot ele lovesc simţurilor noastre provocând ceea ce numim căldură, lumină, miros, gust, sunet şi toate celelalte; e percepem. Nu le conştientizăm pe toate desigur, de aceea nici nu au nume, dar există şi sunt tot în gama parametrilor radiaţiilor; despre ele însă, în paginile următoare.

Propagarea vibraţiilor structurilor.

Bineînţeles că aşa cum „entităţile md” nu-şi părăsesc alveolele existenţei, nici structurile nu le părăsesc;  toate rămân la locul lor - în frontul „torentului solar/stelare” dacă sunt „materie spaţiu” - sau mediul în care se află dacă sunt „materie masă”. Şi la fel „energia vibratilă a identităţi” lor se va propaga din structură în structură - până la simţurile noastre având r propaga prin medii, având viteze diferite datorate frecvenţelor diferite, după cum vom vedea.

 „Timpul identităţii” şi “perenităţii” Universului.

Să mai vorbim puţin despre Univers şi despre “timpul identităţii” lui. Conform logicii, Universul este totalitatea “entităţilor md” libere şi a structurilor lor. Este „cea mai mare” structură, are „cel mai mare” volum şi-n consecinţă va vibra cu cea mai mică frecvenţă posibilă peste “0”; şi fiind integrate în dinamica lui, „vibraţiile” tuturor existenţelor - şi a fiecăreia din noi desigur – sunt componente sau armonici ale „vibraţiei” lui fundamentale. (n.a. Am pus în ghilimele „cea mai mare structură” şi cel mai mare volum, din motivele discutate la subcapitolul Infinit).

Fiind cea mai joasă nu o putem percepe, dar mulţimea armonicilor produc un fel de zumzet nedefinibil pe care chiar îl auzim (când e linişte ne ţiuie urechile)”; ori acestea sunt tocmai „vibraţiile” prin care organismului nostru dialoghează cu mediul/Univers.

Apoi am stabilit că Universul este un corp plin; că este o structură ordonată (cosmos); că este „cea mai mare” şamd, totuşi fiind o existenţă ca oricare alta şi Universul trebuie să aivă parametrii precum ele. Numai că fiind „cea mai mare” structură şi parametrii trebui să fie cei mai… potriviţi.

Cei mai potriviţi, pentru că situaţia lui este deosebită: Universul nu este influenţat de mediu, el însuşi fiindu-şi mediul; nu e influienţat nici de transferurile de materie şi energie făcute de „torentele stelare” de la stele la planete - fiindui părţi proprii - drept urmare are mereu aceiaşi cantitate de materie.

Aceiaşi cantitate dar nu şi aceiaşi calitate, deoarece “imperativele de structurare” din „entităţi md” acţionează oricum, oriunde şi oricând, aşa încât şi Universul este înr-o continuă schimbare. În concluzie Universul este etern dar mereu altfel.

„Imperativul complementar de structurare/destructurare materială”.

Am spus că Universul este un proces etern, băzându-ne pe eternitatea material energetică a „entităţilor md”; să încercăm acum să înţelegem eterna dinamică universală.

S-a observat că Universul este o alcătuire de miliarde de stele pe care le vedem. Întâi şi întâi asta dovedeşte că şi ele sunt în explozie; că şi ele au un „torent stelar” care, pentru că le vedem însamnă că ajunge până la noi observatorii. Observaţile au arătat că – precum sistemul Solar – şi stelele au planete, că sunt sisteme stelate similare.

Am spus mai sus că nu discutăm motivele pentru care materia din Soare se destructurează şi nu dicutăm nici acum; amintim doar în treacăt de „eructările uraniului” – care arată că structura lui este aproape de un prag expliziv – ne îndreptăţeşte să credem că acumulările material energetice continue, pot duce structurile de tip uranic la masa critică şi astfel la explozie.

Aşadar în “mijlocul material/temporal” în care ne aflăm, vedem că există mulţimea stelelor care se destructurează şi scomplementar, cu mulţimea planetelor care se structurează. Ori nu putem să nu facem legătura logică între „risipa stelară” şi „avariţia planetară”; adică nu putem ignora că stelele expulzează  continu materie şi energie prin „torente”, şi că planetele le acumulează continu. Asta înseamnă că în Univers acţionează simultan două imperative: „Imperativul de Destructurare” aflat în toate stelele Universului şi complementar „Imperativul material temporal de structurare armonică” aflat în toate „entităţile md” din Univers.

Iată că se revelează un fenomen extrem de importent:  stelele şi planetele se află într-o relaţie de transfer permanent de material-energetic; asta înseamnă că materia şi energia nu se volatilizează în neant şi nici n-au apărut din neant. În sfârşit, consecinţele acestei complementarităţi dinamice sunt multe şi le vom aprofunda amărunţi în continuare.

„infinit” II.

Acum ştiind că timpul nu e ceva inconceptibil (un ceva vâscos care curge de la minus infinit la plus infinit), ci este atributul subiectului materie şi că materia şi energia „entităţilor” sunt eterne; fiind aşa deducem că „timpul perenităţii” Universului este eternitatea. Bine înţeles că dimensiunea eternităţii iese din capacitatea noastră neuronală, prin urmare n-are rost să ne întrebăm dacă există „entităţi md” în număr infinit, care  să creeze spaţiu infinit în timp infinit, dar putem pune problema altfel. Am spus că Universul este un proces complementar între „Imperativul structurări” din planete şi „Imperativul de Destructurare” din stele; în acest caz transferurile de materie şi energie ar trebuii să continuie până când toate stelele ar devenii planete. Perfect! asta înseamnă că oricâte stele ar fii procesele lor ar sfârşii cândva

Da! numai că sistemele stelare par a avea vârste diferite; asta înseamnă că “procesele stelare” nu au început şi nici nu vor sfârşi simultan, că succesiunea proceselor se va întinde până ce imensul număr de stelele vor devenii planete. Aşa fiind, ar devenii important de ştiut câte stele sunt, ca să aflăm când se vor sfârşii “procesele destructurare/structurare”.

Dar chiar se vor sfârşii, acesta să fie Finitul, acesta ar fii Sfârşitul Lumii? Adică planetele ghiftuite cu întreaga materie şi energie a stelelor vor devenii inerte!?

Nu va fii aşa şi voi argumenta în capitolele următoare dar după nişte premize.

„structuri” cu stabilitate fragilă.

Am discutat despre prima treaptă de stabilitate a existenţelor, treapta elementelor din Tabelul Periodic al Elementelor. Ştim însă că însuşirile structurilor - şi chiar a „entităţilor md” - depind de mediu şi că mediul este în continuă schimbare; asta înseamnă că şi stabilitatea elementelor din Tabelul Periodic trebuie să fie relativ; înseamnă că deşii le considerăm stabile „traiectoriile” lor sunt refractare la cuplare, doar între nişte limite.

Există însă nişte structuri cu instabilităţi datorate unor particularităţi specifice; şi pentru că sunt foarte multe şi au mare rol în existenţă, trebuie să le luăm în seamă. Pentru început însă să facem o mică recapitulare a cea ce am discutat până acum, ca să fim mai bine pregătiţi la întâlnirea cu ele.

- Pentru noi receptorii şi investigatorii - natura se manifestă în cele trei realităţi: prima pe scara cunoaşterii este „Realitatea Senzorială”,  pe care o cunoaştem direct prin simţuri. Urmează Realitatea Raţională”, pe care o intuim şi o cunoaştem/evaluăm cu ajutorul judecăţii logice. Şi a treia „Realitatea Materială” tot intuită, dar cognoscibilă (n.a. poate fi cunoscută) asimptotic; adică poate fii cunoscută odată desvoltarea mijloacelor de investigare. Şi poate chiar pe măsura desvoltării capacităţilor noastre de percepţie şi conştientizare, adică prin lărgirea gamelor de vibraţii conştientizate.   

- În cadrul „Teoriei Triplei Realităţi” Unitatea fundamentală a existenţei este o „entitate material dinamică” („entitatea md”), un „angrenaj spaţial circumcentric” format din propriile traiectorii. 

- Toate existenţele sunt „entităţi md” şi structurile lor, aflate în „realitatea materială”; pe cele „imperceptibile” le-am numit „materie spaţiu” şi le-am situat în „realitatea raţională”, iar pe cele perceptibile le-am numit „materie masă” şi le-am situat în „realitatea senzorială”.

- Toate existenţele sunt „angrenaje spaţiale” care lovesc mediul cu „traiectoriile” lor producând „vibraţii”; prin ele îşi manifestă „identitatea vibratilă”, prin ele le cunoaştem.

- „Vibraţiile” se deosebesc prin frecvenţă, care poate avea orice valori între zero exclusiv şi cele din gama radiaţiilor. Se mai deosebesc prin forma de undă, care poate lua orice formă grafică între o dreaptă orizontală şi una verticală inclusiv orice formă  curbă.

 - Cele mai mici existenţe sunt „entităţile fmd” care au „identitatea vibratilă” în  gama radiaţiilor, adică au cele mai mari frecvenţe.

- Cea mai mare existenţă este Universul “angrenajul” care integrează toate existenţelor; în care sunt modulate toate „vibraţiile”; drept urmare „vibraţia identitară” a Universului este o infinită modulare de armonici; rezultanta fiind totuşi cea mai mică frecvenţă.

- Toate existenţele conţin „imperativul de structurare”, deci toate sunt obligate să se structureze în „angrenaje”  tot mai mari; în fapt „imperativul d.s.” transformă continu „materia spaţiu” în “materie masă”.

- Nici o existenţă materială nu se deplasează din alveola existenţei: „materia spaţiu” adică plasmă, „materia masă” adică corpurile,  se deplasează odată cu mediul făcându-şi cunoscută existenţa doar prin „vibraţiile”/radiaţiiloe  lor, singurele care se   propagă prin mediu.

Cam atât deocamdată;  acum să discutăm despre acele „structuri” cu stabilitate fragilă, existenţe pe care, poate le percepem, dar nu le conştientizăm direct, adică  n-au contururi, culoare, gust, miros, sunet. Le conştientzăm în combinaţie cu altele, şi mă refer la fenomenele magnetice, electrice, catalitice, adică la structurile cu astfel de manifestări.

Pentru că editurile doresc exclusivitate asupra lucrărilor, opresc aici publicarea pe NET, dar cine doreşte textul integral să mă contacteze la: vasile gaja. #. gmail.com.

Urmează:

 FenomenulMagnetic..................................................................................................Fenomenul electric. ......................................................

galvanizarea...............................................

Electromagnetismul.............................................

Fenomenul catalizator.................................................

„Structuri  insaţe”.............................................

          CAPITOLUL IV

  PROCESUL UNIVERS:  STRUCTURARE-DESTRUCTURARE ...

transformarea  “materie/spaţiu” în “materiei/masă”........................

deplasarea şi presiunea  „torentului solar”................................

Deplasarea  Vântului Solar...........................................

propagarea  “curentului Solar”........................................

fuga spre roşu.............................................

formarea planetelor.........................................

Gravitaţia....................................................

Greutatea..............................................

Gravitaţia stelară/solară.......................................

Luna.....................................................

vulcani, cutremure. ........................................

rotirea planetelor,  deriva continentelor .................................

formarea sistemelor stelare......................................

Zonele  de întâlnire  a  sistemelor stelare.................................

„zone de haos material”............................................

„Zone de izolare”.................................................

Capitolul V.

      energia terestră.

litosfera. ....................

Atmosfera .......................

 Hidrosfera................................

biosfera........................................

Fotosinteza..............................

“Termosinteza”...........................

“Fosilosfera”.....................................

„Centrosfera”.................

Capitolul Vi.

Tera prelucrătoare de materie şi energie.

terra  consumatoare/prelucrătoare.................................

Omul..............................

  “procesul civilizaţie”...........................

terra  vulnerabilă....................................................

ce se poate face............................................

Sfârşit.

.