Marea conspiratie din 2189 - roman parodie SF

VASILE  GAJA

MAREA CONSPIRAŢIE DIN 2189

Roman parodie S.F.

PUBLICAT PRIN A.F.  GAJA  VASILE

BUCUREŞTI

2003

Tehnoredactare şi corectură: Anca Gaja

copertă: Vasile GAJA

ISBN 973-0-03166-5

Toate drepturile sunt rezervate A.F. Gaja Vasile.

A.F. GAJA VASILE

§       Str. Drumul Taberei nr. 91 bl. R2 ap. 24 Sector 6 Cod 061372 OP 74 Bucureşti

§       Tel.  (021) 745.10.75

§       E-mail: vasile.gaja@gmail.com

Capitolul I

- Gion, hai să ieşim de aici că înnebunesc, ăştia-s naşpa rău, rosti un domn în jurul vârstei de 15 ani vecinului său, cam de aceeaşi vârstă; cred că Mişu a ieşit la o ţigară, hai şi noi la aer.

- Şi dacă scăpăm ceva important, răspunse temător numitul Gion, n-aş vrea să pierd expunerea maestrului, poate ne întreabă cineva prin şcoală şi aş vrea să-l impresionez cu ceva deşteptăciuni de pe aici, nu vezi că se duce dracului săptămâna şi noi tot pedepsiţi rămânem?

- Adică vrei să stăm să înfulecăm tot mormanul lui de cocoloaşe verbale? Te-ai dereglat, băiete, ai prea multe vise erotice, ca să nu spun altfel. N-am chef, o râşniţă şi el, nu vezi? Dă-l dracului, Mişu a ieşit, noi ce aşteptăm, să ne invite el?

- Mai stai numai un pic, poate din râşniţa ăstuia iese ceva interesant.

- Bine, copilul meu, mai stăm până se împotmoleşte maestrul; trebuie să se împiedice el în ceva, că prea se azvârle în vorbe, spuse el ca pentru sine; după aia ieşim, da?

- Da! Acu’ fii atent!

- Domnule sameş, perora un avogard (râşniţa, după cum îl numiseră băieţii), permiteţi să completez pledoaria mea cu noi elemente care vor scoate perfect în evidenţă nevinovăţia clientului meu. Clientul meu, onorat domnule sameş, nu a acţionat sub impulsul intenţiei de a-şi însuşi în mod necuvenit respectul şi consideraţia semenilor săi, acţiune incriminată de justiţie şi pedepsită în temeiul CdCC (1), emis de MJ (2) în 2110 în şedinţă ordinară, prin articolele 13 şi 321 alineat 3 şi respectiv 5, aprobat de PR 3. Deci, cu mare respect cer înaltei instanţe, în faţa căreia mă aflu, ca acestei victime a relei voinţe, care este clientul meu, rea voinţă tot mai prezentă din păcate în lumea noastră contemporană, să i se considere pretinsa insultă ca o regretabilă scăpare. De altfel, a fost numai un cuvânt rostit sub imperiul apăsător al frustrării de moment şi nu un intenţionat afront adus aproapelui, căruia îi datorăm totdeauna atât de mult, dar…

Şi cuvintele frumoase ale avogardului se rostogoleau  într-un şuvoi de elegantă elocvenţă, în dorinţa de a stârni admiraţia publicului şi, evident, de a convinge completul de judecată. Sper ca cititorul să fi înţeles că ne aflăm într-un tribunal şi, adaug, chiar în marea sală a Tribunalului Suprem din Bucureşti. Azi sala e plină cu acelaşi public dintotdeauna, compus din doamne şi domni - dar nu numai - ceea ce vădeşte un interes deosebit pentru dezbaterile în curs. Cei îmbrăcaţi impecabil afişează acea plictisită iritare provocată de deranjul unui dialog cu legea - mereu inestetic - iar celorlalţi - mai puţin eleganţi, sau chiar deloc -, respectivul dialog le induce o organică nelinişte.

În adevăr, într-o sală de judecată mulţimea publicului este altfel decât oricare altă, oriunde ea este mai greu definibilă, aici, însă, nu! Aici inevitabilul “dialog cu legea” o diferenţiază şi se vede relativ uşor. Aici, despre virtuţi se vorbeşte altfel decât oriunde, aici nu se mai simulează moralitatea, aici viciile ies la iveală, răutăţile, tainicele adultere sau oribilele crime sunt date brutal în vileag. Privind detaşat această lume, ai trăirile dintr-un muzeu, doar că aici exponatele sunt multiplele variante ale Omului, copilul gol al naturii şi al societăţii care l-a modelat.

Sunt şi excepţii: doamne şi domni ale căror delicte sunt elegante insulte şi ale căror procese nu pretind decât elegante scuze, afişează o exagerată relaxare, vrând să arate că ei sunt din altă lume, că sunt accidental într-un tribunal. Pufnesc în râs mimând discreţia, cu gesturi oleacă mai mici decât prea largi îşi instruiesc amuzaţi avogarzii, prezenţa lor îndulcind umva aspectul apăsător al sălii.

Dar, în sfârşit, azi sala parcă e mai plină şi parcă sunt mai mulţi “eleganţi”, ceea ce indică un proces deosebit; parcă lipseşte şi gloata de dezorientaţi, oameni fără avogarzi, cu identităţi tulburi - de fapt eternii delincvenţi definiţi prin “Persoane Comunitare”. Este împănată cu uniformele azurii ale avogarzilor şi - cu o relativă noutate apărută în ultimele luni – punctată cu portocaliu, uniformele HR-ilor. Cum spuneam, avogardul de la bară îşi apăra cu elocvenţă clientul, elocvenţă care, după cum am văzut, nu era apreciată de cei doi tineri; ba, după vorbele lor, părea chiar generatoare de plictis.

- Ieşim sau nu ieşim? reluă nerăbdător cel cu iniţiativa.

- Stai, mă, niţel, ai căpiat! Poate aflăm ceva şi ne grozăvim prin şcoală, poate ne mai taie ceva din pedeapsa aia.

- Da?! Îţi închipui că se va uita aşa uşor chestia cu Mişu şi doamna profesoară? He, he, te-ai lins pe bot, băiete!

Amândoi băieţii au pufnit într-un râs ascuns în pumni şi, pentru că i-au scandalizat puţin pe cei din jur, s-au sculat şi, mimând zgomotos discreţia, au ieşit în sala de aşteptare. Uniforma portocalie îi trăda a fi persoane HR, astfel că n-aveau dreptul să părăsească incinta tribunalului fără avogardul repartizat de şcoală. Şi nici n-au părăsit-o; au trecut numai alături, continuându-şi nestingheriţi râsul, după care au început să se plimbe printre grupuri, ca oamenii fără treabă.

Sala de aşteptare era şi ea plină; aici se afla mulţimea celor ce urmau să intre să ia dreptate, însoţiţi de avogarzii lor. Cum fiecare era preocupat exclusiv de dreptatea lui, nu se luau în seamă, îşi justificau cu voce tare crezul, încercând, de fapt, să  se  convingă pe ei că totul s-a petrecut aşa cum susţin ei. În această imensă indiferenţă pentru ceilalţi, cei doi tineri se simţeau perfect; în neastâmpărul din uriaşul hol, printre pestriţele veşminte ale asistaţilor şi azuriul avogarzilor, energia tinereţii lor respira mai liber, portocaliul de pe ei se simţea mai neobservat.

Reamintesc pentru cei care au uitat (şi pentru cei care au fost prin concedii) că Ordonanţa de Urgenţă a Primului Ministru din 20.03.2189 hotărâse ca uniforma Handicapaţilor Recuperabili (HR) să fie portocalie. Prin aceeaşi ordonanţă   s-a stabilit şi că sălile de judecată sunt locuri potrivite de reeducare a acestor nedreptăţiţi de natură, în scopul readucerii lor în rândul asistaţilor onorabili. Urmarea a fost că mulţi HR au fost duşi prin tribunale, astfel că uniforma portocalie a acestor glisaţi a devenit obişnuită în decor, şi acum nu mai contrariază pe nimeni. Nu-i exclus ca mai târziu prezenţa lor să irite indivizii normali, aceştia simţindu-şi poluat confortul moral; dar să lăsăm aceasta în grija viitorului. În sfârşit, cei doi tineri domni se simt bine în anonimatul oferit de braunianul sălii, ei trag cu urechea la discuţiile din preajmă pentru informare, cum spun ei.

- Draga mea, eu consider bizară ideea aceasta; ţi-o spun ţie aici, direct, fără tam-tam, pentru că te cunosc de mult. De altfel nu ştiu unde dracu’ a dispărut “strecurătoarea” mea; a! uite-l colo, stă de vorbă cu altul; nu cumva ăla e “dulăul” tău?

- Ba da!

- Nu ţi-e cam tânăr? întrebă ea insinuant.

- E, are multă experienţă, răspunse doamna vizată, afişând fără discreţie iritarea la întrebarea celeilalte.

Aceste replici erau rostite de două onorabile doamne, desigur asistate, dar singure în acel moment şi angajate într-o politicoasă discuţie contradictorie.

- Să nu crezi că nu înţeleg progresul social, reluă prima doamnă, ignorând ţâfna celeilalte, că nu înţeleg necesitatea înnoirii rapide; ştiu că noul este cu atât mai benefic cu cât este introdus mai repede, toate acestea le ştiu şi eu. Faptul că suntem ceva mai în vârstă nu ne scuteşte de înţelegere, pe nici una dintre noi, rosti ea privindu-şi partenera cu un subînţeles nu tocmai ascuns. Totuşi, decretă ea, această lege a pieţei trebuie ţinută în frâu, trebuie şi ea controlată, nu? O regla ea totul, dar nici chiar aşa.

Cei doi tineri domni nimeriţi în preajma celor două doamne s-au strâmbat puţin şi au trecut la alt grup. De fapt tocmai lângă avogarzii celor două doamne, strecurătoare şi dulăi, cum le spuneau ele; şi discuţia lor părea axată pe acelaşi subiect, ceea ce lăsa impresia unei probleme de întindere.

- Băiete, nu-i înţelegi profunzimea, spunea un avogard tânăr cu mustaţă subţire şi priviri fierbinţi, altuia mai vârstnic care-l privea patern prin nişte ochi bulbucaţi; ştii cât consumă un om pe zi? Lasă, nu-ţi mai bate capul, ia-o prin comparaţie. Ştii cu cât consumă el mai mult decât cel mai performant computer, cum e cazul aici? Îţi dai seama ce economie enormă s-ar face? Şi asta nu e tot, îţi dai seama că această măsură eliberează sute de mii de oameni din robia unei munci monotone şi inutile? Păi ăsta e clenciul, băiete, conchise el închizând un ochi şi ciocănindu-l pe celălalt cu degetul în piept.

Tipul, mic de statură, energic, stare cristalizată a certitudinii, ceva à la Mitică frizerul, ţinea capul semeţ, ceea ce îl înălţa cu cel puţin 1,25 cm. Se crezuse că această specie a dispărut, dar uite că nu ; câteva exemplare rămase pe undeva au revenit, au proliferat şi iată-le din nou la modă. Interlocutorul său părea a avea mai puţine certitudini, iar aceasta se vedea poate şi din privirea ce-i aluneca mereu prin preajmă; înclina ritmic capul, dar nu a afirmaţie ci ca unul care aprobă orice, numai să fie lăsat în pace. Se observa chiar că  abia  aşteaptă o pauză de respiro a celuilalt ca să se retragă politicos; numai că, prin grija respectivului, pauza întârzia. Martori discreţi ai acestei discuţii, cei doi HR s-au privit din nou, şi-au subliniat facial nedumerirea şi au trecut mai departe.

- Tu ştii, Adi, despre ce e vorba? întrebă celălalt tânăr.

Cititorul a înţeles, desigur, că Adolf este numele unuia dintre băieţi, iar al celuilalt, Gion.

- Habar n-am, răspunse Adolf şi nici nu mă interesează, hai mai bine să ne umplem cu înţelepciune pentru lecţiile viitoare din altă parte; fii atent la TV, parcă dă ceva interesant.

Într-adevăr, enormele ecrane TV montate pe toţi pereţii sălii lansau, ciclic, porţia de reclame împănate cu cele mai proaspete ştiri, totul învăluit într-o glazură muzicală. Chiar în acel moment se difuza o reclamă importantă pentru cei ce doreau să arvuneze un avogard cu mare tradiţie:

    Familia Visarionovici anunţă cu mare bucurie naşterea fiului lor Nicuşor. Descendent a şase generaţii de avogarzi, familia asigură că şi el va deveni un mare maestru în această nobilă artă. Dinastia rezistă şi-l recomandă cu căldură! Pentru interesaţi, telefon şi fax 67.54.32.58.73., nicusor@visarionici.com, Bucureşti. După orele de odihnă.

Apoi un altul: Peste numai câteva zile va avea loc marea înfruntare din parlament dintre progresişti şi conservatori. Atunci, stimaţi concetăţeni, se va vedea cine vrea binele oamenilor şi cine nu! Vrem libertate, dar nu Spargism! strigă crainicul. Apoi, cu ton mai molcom, reluă: Trimiteţi părerile dumneavoastră pe adresa parlamentului. Aflaţi cu această ocazie că deschizătorul de conserve Schmit este cel mai bun; după care urma, desigur, muzică.

Şi iar: Cele mai prietenoase temperante sunt cele produse de firma “Sârbovici”. Cercetătorii noştri au calculat şi introdus în ele numai atâta morfină cât să fie absolut inofensive; trei pe zi este doza optimă, fiind supranumită şi doza fericirii; ea vă asigură o zi minunată. Specialiştii din Asociaţia Mondială a Medicilor au fost de-a dreptul uluiţi  de calitatea produsului nostru. Sonorul era dat destul de încet, fiind însă multe, mesajele verbale şi muzica umpleau ca un liant golurile dintre discuţiile personajelor. Muzică din belşug şi de toate felurile, iar rolul ei educativ era evident; vedeai aceasta după legănatul sau tropăitul colectiv al masei.

Dar nu numai TV-urile îşi picurau educaţia în urechile ascultătorilor; alţii, mai ales tineri, îşi aduceau educaţia brodată pe muzică de acasă: aceştia, cu căştile la urechi, dădeau din cap de la stânga la dreapta sau în sus şi jos, după misterioasele porunci venite prin fir.

- Pst! Fii atent, intră Mişu, rosti la un moment Adolf, nu te uita la uşă, nu ne-a observat, întoarce-te cu spatele, să ne prefacem că nu-l vedem. De altfel ne continuăm informarea prin contact om la om, nu? Asta facem aici în hol, spunem că tocmai am ieşit, mergeam la WC şi ne întorceam.

Numitul Mişu, un avogard în jur de 50 de ani, care tocmai intrase pe uşa cea mare, îi remarcă imediat pe cei doi HR pe care îi avea în grijă; observă discuţia printre buze, la apariţia lui, şi-i pricepu şi sensul. Înţelese că ştiindu-l în hol, cei doi vor face de acum exact ce le-ar cere el, aşa îi lăsă în pace. Nici el nu se prăpădea după pledoariile din sală; prefăcându-se, la rându-i că nu-i observă, trecu din cerc în cerc cât mai departe de ei.

Peste numai câteva zile va avea loc marea înfruntare din parlament dintre progresişti şi conservatori. Atunci,…

“Da, o dezbatere interesantă”, gândi domnul Mişu Filos, “deja s-au aprins spiritele”;  deşi fiind în branşă, adică direct interesat, confruntările pro şi contra îl lăsau neutru; un tip ca el nu se lăsa luat de val, nu găsea  normal să-şi deformeze modul comod de viaţă pentru “cauzele nobile”; la vârsta lui nu se mai pasiona pentru aşa ceva. Ba când era numai cu sine, recunoştea că niciodată n-a făcut pasiune pentru vreo cauză, resorturile interne nu-i ofereau disponibilităţi; de altfel, nici meseria nu-i permitea să graviteze pasional în universul slăbiciunilor, el trebuia să rămână insensibil, imparţial. Şi a avut noroc: s-a născut într-o familie de avogarzi, avea un şir lung de strămoşi avogarzi, ducea o viaţă îndestulată. Nu era în culmea gloriei: angajat temporar la o şcoală de Handicapaţi Recuperabili nu era tocmai un succes; pierduse însă procesele unor clienţi cu influenţă, ceea ce i-au cam fracturat cariera „deocamdată” spunea el. Salariul era bunişor şi aici în şcoală, iar ca avogard doldora de sfaturi, mai recolta câte ceva - de ici, de colo -, ceea ce se potrivea cu firea lui comodă; una peste alta era bine.

Era liniştit şi în privinţa celor doi copii ai săi; aceştia, desigur viitori avogarzi, fuseseră arvuniţi încă de la trei ani. Imediat după Examenul Sanomental, două firme turceşti cu sediul în România i-au contractat: una care deţinea şi deţine monopolul covrigilor în România - l-a achiziţionat pe băiat - iar cealaltă, cu dreptul exclusiv de procesare a pietrişului de pe valea Prahovei - au achiziţionat-o pe fată.

Acum sunt deja mari, sunt aproape familişti şi-i calcă pe urme; şi-au luat posturile în primire, iar firmele realizează beneficii din plin. “Da, viaţa ar putea fi frumoasă”, oftă el rotindu-şi privirea prin marele hol, poposind-o mai ales pe doamnele mai tinere.

O masă fără manată este o masă ratată, anunţară implacabil TV-urile de pe pereţi. Peste numai câteva zile…altele şi apoi inevitabila muzică.

Fu acostat de o tinerică care îi puse în palmă un cartonaş frumos colorat, însoţindu-l cu un zâmbet îmbibat cu generozitate, după care trecu mai departe. Fiind tânără şi drăguţă, i-a răspuns şi el cu un zâmbet; al lui era încărcat cu aroma ipocrită a mirării, dar şi cu ceva neruşinare în privire. E drept că şi sumara îmbrăcăminte în care se afla drăguţa de ea dădea frisoane discreţiei.

„O masă fără manată este o masă ratată”, citi el şi pe cartonaş.

„Aha! băieţii au început să se mişte”, rosti el tare, „să-i văd cum se descurcă azi, următorul proces parcă e al lor. Ce e drept, e drept, trebuie să avem grijă de publicitate, altfel ne ducem dracului”, îşi spuse, schimbând rapid direcţia gândurilor, ca un bun avogard ce era. „Pe vremuri se spunea că reclama e sufletul comerţului; he, he! Atunci această veritabilă ştiinţă era abia în zori, atunci încă mai răspândea miros de opţiune. Acum, stimabililor, a devenit pilonul principal al societăţii civilizate, rosti el din nou. Uitaţi acest insignifiant cartonaş”, declamă ceva mai tare, dar iritat puţin că nu-l ascultă nimeni, „are marginile aurite, este dintr-un material de cea mai bună calitate, iar scrisul imprimat în relief are cea mai frumoasă caligrafie. Ce să mai spun de bogăţia florilor colorate care încadrează scrisul? Poţi să-i mai spui insignifiant? Poţi să spui că n-are mesaj? Poate numai cu rea intenţie. Dar câţi oameni hrăneşte acest aşa-zis insignifiant cartonaş e suficient luat în seamă? Câţi caligrafi, tipografi, aurari şi alţi truditori neştiuţi trăiesc din el, se întreabă cineva? Dacă “Ulianov & Max” m-ar fi angajat pe mine, succesul i-ar fi fost asigurat, încheie el apăsat ». O masă fără manată este o masă ratată, mai citi o dată tare cartonaşul, după care îl aruncă pe jos, neştiind ce să facă cu el; „mă rog, asta e, încheie el morocănos”, redescoperind că totuşi e singur. În acel moment se hotărî să-i caute pe cei doi HR pe care îi avea în supraveghere, pentru ceva discuţii instructive. Îi văzu retraşi undeva într-un colţ şi observă că vorbeau cu o doamnă între două vârste. Individa, neasistată în acel moment, tocmai mângâia pe obraz pe unul dintre băieţi. „Ce neruşinare”! exclamă el, „suntem totuşi în incinta unui tribunal, nu? Şi pe urmă, e chioară? Nu le vede uniforma? Adică ce crede ea, ce şi-ar dori ea? Băieţii ăştia nu sunt de capul lor şi nici nu pot ieşi de aici, ca să nu mai spun că n-au nici un ban la ei”. Se îndreptă hotărât spre ei, să pună lucrurile la punct.

- A, domnul avogard Mişu Filos, i se adresă plină de zâmbete doamna cu mângâierile, fiul meu mi-a vorbit despre dumneavoastră şi numai de bine. Mişu, acum domnul Filos, încarnat instantaneu în avogardul multicapabil, îşi afişă imediat zâmbetul viril păstrat pentru relaţiile cu doamnele.

- V-am recunoscut imediat, doamnă, răspunse el înclinându-se uşor, sărut mâinile doamnei Hilari Păduraru; dumneavoastră, doamnă, o dată văzută nu puteţi fi confundată, ca să nu mai spun uitată. Gion, fiul dumneavoastră, este un elev foarte silitor. Dar, iertaţi-mi îndrăzneala, sunteţi singură?

- A, nu, domnul Costel Macarov, avogardul meu, se îndreaptă chiar acum spre noi; cum ar putea ieşi singură în zilele noastre o doamnă cu responsabilităţi. „Ce crede impotentul ăsta despre mine”, se întrebă ea topindu-l din priviri pe domnul Filos. Într-adevăr, o altă uniformă azurie îi acostă, iar din ea, un bărbat tânăr, bronzat şi bine legat, inspectă grupul cu aerul unui mascul ce-şi numără haremul.

- Uite-l pe Costel, faceţi cunoştinţă, dacă nu vă cunoaşteţi, rosti ea ironic, fiindcă ordinea firească era ca avogarzii să intermedieze cunoştinţele, nu invers; însă natura relaţiilor dintre ei făcea mărunt accidentul, şi-l scuza oarecum.

- Salut, Mişule! declamă noul venit ca pe un început de tiradă.

- Salut, Costele, îi răspunse, deloc mai modest, domnul Filos. Ambii s-au salutat cu numele mic, storcând în folos propriu, prin această familiaritate afişată, ceva din prestigiul celuilalt. Ce părere ai de procesul Serioja Zambilă Nicolson vs. Ulianov & Max?

- Ooo! dragul meu, chestiunea e complexă, rosti important domnul Costel, cred că implicaţiile lui depăşesc marginile unui simplu proces de tribunal, eu cred că dezbaterea e socială, de mare rezonanţă şi dacă procesul nu e chiar al anului, al semestrului tot este.

- Despre ce proces e vorba, domnule Macarov, întrebă mirată doamna Păduraru, mama domnului Gion, mie nu mi-ai spus nimic despre aşa ceva; dacă nu ştii exact, roagă-l pe domnul Filos să-ţi spună. Oricum m-ai neglijat adineauri, iar dumnealui s-a arătat foarte îngrijorat când m-a văzut singură într-un astfel de loc.

- O, nici vorbă de neglijenţă, doamnă, eram cu ochii pe dumneavoastră, vă asigur că nimeni nu v-ar fi putut adresa un cuvânt fără să apar imediat, răspunse calm şi surâzător domnul Macarov, în timp ce remarca în sine că jivina iar scoate ghearele.

O masă fără manată este o masă ratată, lansă iar sonorizarea sălii şi apoi muzică.

- Chiar despre această manată e vorba în acest proces, replică respectuos doamnei, pentru că… încercă el să-şi lanseze expunerea, dar fu întrerupt de Mişu.

- Nu despre o manată e vorba, dragul meu, ci despre două manate, nu confunda.

- Sigur, chestiunea e complexă, cum am spus, de fapt este vorba de cifra de afaceri a firmei “Serioja Zambilă Nicolson & Co”; s-ar părea că această firmă a cheltuit pe publicitate peste beneficii, sublinie domnul Macarov, acum mai grav.

- Nu, nu, cred că exagerezi, scumpe colega, transmite-i doamnei că nu publicitatea i-a absorbit beneficiul, ci beneficiul a fost înjumătăţit datorită nefericitei forme de publicitate, ceea ce e cu totul altceva.

- Îmi scoţi sufletul, domnule Macarov, se lamentă doamna Păduraru, nu poţi fi mai explicit?

Desigur, doamna auzea totul şi de la domnul Filos, totuşi cele mai elementare reguli de securitate nu-i permiteau să se adreseze unui străin decât prin intermediul avogardului personal sau eventual avogardului de familie, pentru că, vorba ceea, “nu ştii niciodată ce şi cum”; în fond de aceea îi plătea. O făcuse adineauri fiindcă, avându-l în supraveghere pe Gion, domnul Filos îi era oarecum salariat, nu voia însă să se repete. Apoi, fiind o fire intransigentă, nu-i ierta domnului Macarov Costel, în a cărui pază se afla, că a lăsat-o singură acel minut. Între timp, acesta tot încerca să-şi scuze greşeala, dar nu-şi putea desfăşura talentele oratorice din cauza confratelui, care îi tot tuflea efectele, prin întreruperi. În acelaşi timp, nici nu voia să-l repeadă pe individ, pentru că, nu-i aşa, “nu ştii niciodată ce şi cum”, în chestiile astea trebuie să ai răbdare. Scrâşni un zâmbet îngăduitor confratelui şi se întoarse spre năbădăioasa doamnă.

- Sigur, toată vina s-ar părea că vine de la publicitate şi, după informaţiile mele, s-a întâmplat cam aşa, încercă el să facă ordine: cineva de la menegimentul firmei “Serioja Zambilă Nicolson & Co”, care produce manatele, a cerut celebrei firme de publicitate “Ulianov & Max”, să se îngrijească de vânzarea produsului lor. Aceştia au preluat comanda, au analizat-o foarte serios, au stabilit textul şi au lansat-o pe piaţă.

Când a explodat eroarea : s-a dovedit că “Serioja Zambilă Nicolson & Co” voia ca cetăţenii să cumpere două manate, cum era normal, nu una singură, cum recomandă reclama, şi voiau ca textul să fie corectat imediat. Pe de altă parte “Ulianov & Max” înţelegea problema, dar din punctul lor de vedere, adăugirea, cum o numeau ei, venea prea târziu, textul era deja elaborat şi imposibil de modificat în acest stadiu. Cheltuielile de elaborare au fost mari, spuneau ei, şi se puteau amortiza în forma actuală în minimum două luni de difuzare; abia după aceea se pot opera modificările. Însă pentru “Seroja Zambilă Nicolson & Co” termenul este un dezastru financiar, până atunci încasările din vânzări acoperă numai jumătate din costul de producţie, ceea ce înseamnă un veritabil faliment.

- Ţi-a scăpat ceva, Costele, ştii ce?

Privirea derutată a celuilalt îi da satisfacţie domnului Mişu; acesta aruncă o nouă privire virilă doamnei Păduraru, cu gând să mai culeagă ceva încurajări. Dar doamna îl privea de dincolo de orizont, aşa că îşi struni imaginaţia, devenind mai înţelegător faţă de bietul Costel; totuşi, breasla nu trebuia trădată pentru o fufă oarecare, îşi spuse, şi reluă:

- “Ulianov & Max” au fost de acord şi cu varianta modificării imediate, dar cu o majorare cuvenită a preţului, începută chiar în timpul difuzării.

- Da? Uite că n-am ştiut; mă rog, şi cât a cerut?

- Încă 50%.

- Păi mergea chiar dacă cheltuiau mai mult. În fond, nu înţeleg: ce atâta tam-tam când oricum cumpărătorii plătesc?

- Evident, izbitor de logic, scumpe colega, dar n-au vrut şi iată, azi sunt în proces. Ceea ce este bine, la urma urmei, ştii zicala noastră: “Un proces în plus, un bine în plus” nu?

- Poate a fost şi altceva la mijloc, gândi tare domnul Macarov.

Domnul Filos tocmai voia să completeze cu ceva informaţia, când fu întrerupt de Gion.

- Maştă, ce e aia manată? întrebă el.

Doamna Păduraru, vrând poate să se răzbune pe avogard, îi pasă acestuia întrebarea.

- Să-l rugăm pe domnul Macarov să-ţi explice; oricum, fiind arta domniei sale, îi va face plăcere să ne arate încă o dată marea sa elocvenţă. Domnul Macarov, surprins, păru vag descumpănit, dar găsindu-şi rapid morga, pasă sarcina domnului Filos.

- Mişule, văd că elevii tăi au numeroase goluri în cultură; sigur, nu e numai sarcina ta, alungi el remarca, sunt chestiuni elementare; totuşi, când te întreabă băiatul ceva îirăspunzi nu?

În acel moment faţa lui Mişu se metamorfoză subit, părea prăbuşit sub o mare preocupare.

- Aşteaptă puţin, dragă Gion, spuse el privind apăsat tavanul. Ei bine, uitaţi-vă la această boltă, toată această imensă deschidere se sprijină doar pe cele patru coloane de la colţuri; şi cu toate acestea rezistă de câteva sute de ani.

Surprinşi pe moment de schimbarea bruscă a subiectului, ceilalţi au privit miraţi tavanul; domnul Macarov tocmai se pregătea să readucă discuţia la obiect, când uşile sălii de judecată s-au deschis şi holul a fost inundat de cei ieşiţi din ea.

- A, uite că au început să iasă, remarcă uşurat domnul Filos, aşa o portiţă nu-i putea scăpa marii sale abilităţi, ba trecu şi la atac. Păi voi aţi fost în sală, Adolf, ia spune, ce proces a fost acesta?

Dar nici tânărul Adolf nu era tocmai pregătit să răspundă la astfel de fineţuri, totuşi încercă să explice.

- N-am înţeles prea bine, mormăi el, era vorba despre reaua voinţă tot mai prezentă în societatea noastră, sau cam aşa ceva.

Dar scăparea a venit de la o doamnă, desprinsă din şuvoiul celor ce ieşeau din sală şi care, însoţită de avogardul respectiv, s-a apropiat de grup, adrândui-se tocmai lui Adolf.

- Adi ! unde ai fost? M-am uitat după tine prin sală, credeam că voi acolo staţi. Domnule Chisingăr, se adresă ea avogardului propriu, care o urma ca o umbră, spune bună ziua cui trebuie, cât vorbesc eu cu fiul meu. Uite-o şi pe ţoapa de Păduraru, spuse ea tare, maşta sau mama individului ăstuia; şi pe urmă ţi-am spus să scoţi băiatul din această tovărăşie. Mă rog, spune bună ziua la toţi.

Doamna Cristine Ciobanu, maşta lui Adolf, rostea tare, fără jenă, aceste vorbe; discuţia cu avogardul propriu era considerată intimitate, aşa că în virtutea acestui drept inalienabil unele persoane îşi puteau permite astfel de ieşiri. Nu erau considerate chiar de bun gust, dar cine-şi putea permite, îl ignora. Or doamna, soţia unui foarte înalt funcţionar din Guvernul mondial de la Szolnok, o splendidă localitate din Ungaria, tocmai asta credea.  

În timp ce doamna discuta ceva cu fiul său, ceilalţi se priviră uşor stânjeniţi, dar publicitatea care năvălea din cei patru pereţi plini de TV-uri cu cunoscuta convingere agresivă dizolvă rapid senzaţia, izbăvindu-i de jenă.

Peste numai câteva zile va avea loc marea înfruntare din parlament dintre progresişti şi conservatori. Atunci, stimaţi concetăţeni, se va vedea cine vrea binele neamului omenesc şi cine nu! Vrem libertate, nu Spargism! Trimiteţi părerile dumneavoastră pe adresa parlamentului. Cumpăraţi cu această ocazie deschizătorul de conserve Schmit, cel mai bun din lume!

 Apoi muzică, acel ansamblu de sunete care te acapara, te poseda şi care te scotea din angoasa intimităţii. Şi spre izbăvire venii:

Dezbateri la Academia Tibetană pe marginea confreriei aurului! şi muzică. O masă fără manată este o masă ratată, lansă iar sonorizarea sălii…

- Apropos, domnule Chisingăr, reveni doamna Ciobanu avogardului său, sun-o pe Mariţa şi spune-i să nu cumpere manate; mi-a adus soţul unele din nord, făcute din lemn de Karelia. La aceste spuse toţi au ciulit urechile, dar mai ales domnul Filos, care rămăsese dator cu explicaţia şi prinse din zbor prilejul.

- Guţă! se adresă el familiar domnului Chisingăr, ca unui vechi cunoscut, roag-o pe doamna Cristine Ciobanu să-ţi spună cam care ar fi deosebirea dintre manatele autohtone şi cele din import. Doamna Ciobanu, dornică să-şi etaleze superioritatea, nu mai aşteptă ruga lui Guţă, aşa cum era normal, ci începu să-şi prezinte preţioasa achiziţie, bineînţeles adresându-i-se propriului avogard.

- Individul ăsta e idiot cum pare? spuse ea tare; văd că sunteţi prieteni. Ei bine, spune-i mărginitului că manata mea e făcută din lemn de Karelia şi mai spune-i că lemnul de Karelia e vestit prin calităţile lui de excepţie.

- Doamna Ciobanu, cu toată modestia, e încântată să vă spună că manata pe care absolut întâmplător o deţine este făcută din lemn de Karelia, traduse domnul Chisingăr spusele doamnei. Ştiindu-i însă năravul, adăugă: Dacă mai vreţi detalii, doamna e bucuroasă să vi le dea. Fără să mai aştepte încurajări, doamna Ciobanu reluă:

- Lemnul e sculptat şi încrustat cu aur; ce mai e o operă de artă; orice solniţă aşezată pe o astfel de manata capătă monumentalitate.

- Acum cred că te-ai lămurit despre ce este aceea manată, se întoarse domnul Filos către Gion, era foarte simplu, nu, şi fără să se mai intereseze de reacţia acestuia, se întoarse către grupul adulţilor, unde discuţiile se aprinseseră. 

Dar Gion nu mai dorea nimic şi, înţelegându-se din priviri cu Adolf, se retraseră uşor din sporovăiala lor, amestecându-se în mulţime.

- Mă cam calcă pe nervi această madam Ciobanu, care joacă rolul mamei mele; are un talent deosebit de a se face antipatică, spuse Adolf după ce s-au depărtat.

- Vezi-ţi de treabă! încercă Gion să repare lucrurile, e o femeie cumsecade. Ieri a fost foarte drăguţă cu mine,  m-a întrebat dacă am observat că auzul tău se ameliorează şi am văzut-o sincer interesată de cum merge al meu. S-a bucurat şi când a auzit că al meu merge spre bine; atunci când ai venit tu despre asta vorbeam, nu-ţi aminteşti cum ne-a încurajat pe amândoi?

- Ei, da! Ce să spun, cred că a ameţit-o funcţia lui bărbată-su; sper să nu-l ţină mult timp pe acolo.

Discuţia atât de deosebită a băieţilor faţă de a adulţilor poate mira pe cineva; dar cum până la 15 ani - băieţii - şi 13 - fetele - erau consideraţi minori, aceştia puteau vorbi liber, fără intermediari, chiar şi cu străinii. Sigur, nu cu oricine, dar, juridic, legiuitorul i-a absolvit de orice responsabilitate. În cazul unor neînţelegeri grave, nu copiii erau răspunzători în justiţie de vorbele rostite, ci tutorii lor.

În cazul celor doi băieţi, însă, situaţia era una specială, aceştia au avut un trecut tragic; amândoi s-au accidentat când erau mici, Adolf la Braşov şi Gion la Târgovişte. Ambii au jucat poarca cu copiii din cartier şi fatalmente ambii au primit câte o piatră în cap; urmarea a fost că din acel moment şi-au pierdut auzul.

Acum înţelegeţi situaţia: auzul fiind o sondă foarte importantă a organismului - prin el investigându-se mediul sonor - lipsa informaţiilor furnizat de acesta, le diminua considerabil capacitatea de instruire. Dacă ţinem cont că lipsa auzului le diminua şi comunicarea, înţelegeţi că handicapul era mai mare decât proporţia de o cincime, cum greşit i se atribuie. Din fericire, nenorocirea s-a încheiat în urmă cu câteva luni, când, spre bucuria familiilor, auzul le-a revenit brusc.

Părinţii au avut însă o surpriză neplăcută: au constatat o mare diferenţă între ei şi ceilalţi copii de vârsta lor, bagajul şi calitatea culturii lor erau cu totul altele, ceea ce putea fi grav. Din fericire, copiii ştiau să vorbească şi să citească, la data accidentului,  ceea ce i-a ajutat enorm. Totuşi, spuneau ei, numai din cărţi nu se poate obţine o cultură competitivă, ba au observat cu îngrijorare chiar o dependenţă faţă de cărţi. Astfel că, după consumarea bucuriei însănătoţirii euforiei, familiile s-au simţit obligate să-i încadreze în şcolile pentru handicapaţi recuperabili.

Hotărârea a fost înţeleaptă; a-i încadra într-o şcoală ajutătoare specială, unde copiii să recupereze pierderile pentru integrare, era singura lor şansă. Astfel, Ionescu Gion şi Popescu Adolf s-au întâlnit prima oară în urmă cu câţiva ani la şcoala pentru Handicapaţi Recuperabili, “Pietatea”, sponsorizată de Miţuhaşi Khvane, cu sediul în Bucureşti, unde se aflau şi alţi copii la fel de năpăstuiţi.

Să revenim însă la momentul povestirii; băieţii s-au separat discret de grup şi s-au pierdut în mulţime. După ce s-au convins că lipsa lor nu pare a preocupa pe cineva, au mai schimbat câteva cuvinte, s-au retras într-un colţ şi au trecut la un subiect important pentru ei.

- Ia spune, te-ai mai gândit la chestia aia? întrebă Adolf. Nu mă duce cu vorba, că-mi iau alt tovarăş.

- Care alt tovarăş? se miră Gion.

- Ete na! Îmi găsesc eu dacă nu vrei; întrebarea e: vrei sau nu?

- Sigur că vreau, mergem, domne, ne trebuie numai un moment favorabil.

- Adică?

- Cred că trebuie să discutăm, să ne gândim la toate detaliile, acolo nu e de glumit şi pe urmă ne trebuie bani; de unde-i luăm dacă de povestea asta nu trebuie să ştie nimeni?

- Păi tocmai despre asta vreau să discutăm, despre bani, haine şi restul.

- Da, da nu vezi că n-avem timp, că mereu intervine câte ceva; uite şi acum se uită după noi. Hai să ne întoarcem, cred că ne caută. Cei doi s-au întrerupt din misterioasa lor convorbire, întorcându-se lent, fără tragere de inimă, la grupul celor mari, care îi aştepta.

- Unde aţi pierit, domnilor, i-a întrebat domnul Filos cu tonul supraveghetorului îngrijorat; vă rog să-mi spuneţi când doriţi să mai faceţi şi altceva decât programul. Acum trebuie să participăm la un proces foarte important, pentru care am venit de fapt;  din el veţi vedea ce probleme sunt pe lume, veţi înţelege cât de importante sunt legile şi, desigur, cât de importantă este aplicarea lor.

- Adi! Eu trebuie să plec, se adresă doamna Cristine Ciobanu fiului ei adoptiv, te rog ca după program să nu mai stai la taifas cu neisprăviţii pe holuri; ieşi repede la poartă, să nu zboare Ion până ameţeşte deasupra şcolii, ştii cât costă întârzierea în aer peste raţie. Uite, chiar am întârziat, încheie ea şi plecă valvârtej, urmată de domnul Chisingăr.

- Acum imediat e procesul cel important? întrebă doamna Hilari Păduraru.

- Nu, i-a răspuns domnul Macarov, acum e un proces scurt, fără importanţă, deşi s-a deplasat la el chiar domnul Chang Haris Robespier, şef de promoţie la “New Justice” şi preşedinte la “The International Justice” cu sediul la New York. În proces e vorba de un ins Romanov, portar la institutul de studiere a insecticidelor din Gabon, care revendică o ruină din Moscova. Cică „molozul”cu pricina ar fi fost cândva al strămoşilor lui; că i-ar fi fost confiscat cu sute de ani în urmă şi acum îl revendică. De fapt nimeni nu prea mai ştie când şi cum a fost; cred că e cel mai lung proces din lume. A fost strămutat acum la Bucureşti datorită vestitei imparţialităţi a tribunalelor noastre. Se şopteşte pe holuri, coborî vocea domnul Macarov, că sănătatea mintală a individului nu e tocmai cuşeră, că e chiar ereditară şi că procesul se va încheia de data asta. Oricum, instanţa are o ladă plină cu dosare amânate şi nimeni n-o să-şi mai bată capul cu ele; nu va dura mai mult de zece minute.

- Atunci plec şi eu, Gion, poate ne vedem acasă, da? Şi te rog să fii cuminte, completă domnia sa cu un ton ceva mai sever. Hai, domnule, nu mai căsca gura aiurea, se adresă avogardului, care nu căsca gura nicăieri, ba era cu ochii numai pe ea. Între timp forfota din imensul hol se potolea, cei din precedentul proces plecau, cei din următorul îşi ocupau locurile în sala de judecată, astfel că pe loc au rămas cei veniţi pentru cealaltă confruntare, aceea dintre titanii “Serioja Zambilă Nicolson” şi “Ulianov & Max”.

- Voi intraţi în sală, e instructiv, spuse domnul Filos băieţilor după ce rămaseră singuri, vin şi eu imediat. Ieşi apoi în stradă, urcă până la etajul 83 al aeroservisului central unde îşi parcase aeronava personală; se urcă în ea declarând dispecerului unde vrea să meargă. După sfertul academic, timp în care i se stabili culoarul personal de zbor, primi permisiunea de decolare, iar după zece minute de zbor coborî lin la poalele Rodopilor.

Aici îşi avea un loc secret de refugiu; aveau o bere rece de milioane, cum spunea el, adică tocmai ce-i trebuia după aventura cu cele două caţe. Se întinse la umbră pe un scaun moale şi ridică doar un deget; Pilealev, băiatul de la bar, care îi ştia gustul, se apropie zâmbind:

- Bonjur, domnu’ Filos, rosti el într-o românească aproximativă, aproape aţi întârziat, spuse el punând pe masă o pungă cu alune şi o sticlă cu bere, aduse doar la comanda degetului ridicat.

- Eh! mormăi el desfăcând punga, în timp ce Pilealev, obişnuit cu sictireala clientului, îi umplu paharul şi-şi văzu de ale lui. Se pare că tabieturile domnului Filos era binecunoscute pe aici, fiindcă la următoarele ridicări de deget, Pilealev nu-i mai aduse şi alune, ci numai sticla. În sfârşit, după vreo patru ridicări de deget, domnul Filos se sculă radiind de satisfacţie şi, cu pieptul scos, iaşii afară; se urcă în aeronavă, unde declară din nou ruta şi restul. După ceva timp însă, înaintea ledului verde al confirmării,  se aprinse pe bord unul roşu şi, văzându-l, domnul Filos râse înveselit:

- V-a trebuit ceva timp, isteţilor, până să vă treziţi! rosti el tare.

Ledul roşu semnala că i-a fost depistată alcoolemia şi că pilotarea navei i-a fost trecută exclusiv pe pilot automat, teste ce au durat ceva mai mult decât sfertul academic.

- Îngrozitor de mult timp se pierde cu idioata asta de programare, exclamă el tolănindu-se comod; auzi, să pierzi cinşpe minute pentru cinci, zece minute de zbor. E strigător la cer, ne-am tâmpit de tot, am degenerat! Haideţi, băi, o dată! Găsiţi-mi “ţeava” aia, ce vă câcâiţi atâta! strigă morocănos, ţeava fiind în spusa domniei sale culoarul de zbor.

Insensibil însă la strigăte, automatul i-a stabilit “ţeava” şi l-a eliberat tot după vre-o douăzeci ce minute.

- Nimeni nu calculează cât timp pierd cele câteva milioane de solicitanţi din oraş pentru un drum de colea până colea, reluă el iritat în timp ce decola. Ei nu, toţi trebuie să aştepte sfertul ăsta de ceas nenorocit; zeci de milioane de sferturi, sute de milioane de sferturi în 24 de ore! Doamne, cât timp pierde omenirea! strigă el chinuit de demonul criticii sau al responsabilităţii, cum spunea el, înfierând înverşunat “tembelismul ăstora”. Da’ de ce-mi fac nervi? Să-i ia dracu’ pe toţi! se potoli el rapid.

Indignarea domnului Filos părea justificată la prima vedere: într-adevăr, un sfert de oră e mult, dar ce nu ştia domnia sa erau miliardele de investigaţii cerute testerului. El credea că stabilindu-i alcoolemia şi destinaţia totul era gata şi aeronava putea porni ”puşcă”; numai că era mai mult de atât. Nu ştia că pe lângă testul alcoolemiei i se testau amprentele digitale, vocale, odorale, echilibrul psihic, tensiunea, i se testau procentul armoniei familiale, plata şi mărimea impozitelor, reacţia la ele, relaţiile cu vecinii, datele ultimelor conflicte şi, în sfârşit, toate testele pe care le tot facem de la naştere.

Pe lângă acestea se mai investiga o adevărată piramidă a altor priorităţi, funcţie de calitatea persoanelor aflate în zbor la momentul respectiv. E drept că fiecărei aeronave i se aloca un culoar, dar nu oricui i se dădea orice nivel, acestea erau repartizate după reguli foarte judicioase. Astfel, cele mai joase culoare erau păstrate persoanelor importante, începând cu marii patroni de bănci, industrie, firmele de avogarzi, preşedinţi, parlamentari, miniştri etc. urcând într-o ordine foarte strict respectată şi abia după aceea mulţimii comune. Şi aceasta fiindcă lângă aceste personalităţi nu se repartizau culoare cadrelor imediat inferioare, care puteau avea cine ştie ce ranchiuni, lângă ei zburau soţii, soţiile, amanţii, amantele şi copiii celor din această categorie. De la sine înţeles că lângă aceştia nu se aflau nici indivizi din păturile inferioare, recalcitrante şi imprevizibile, de altfel acestora li se repartizau nivelele cele mai înalte, ca să cadă cât mai de sus în cazul unui accident.

Pe urmă erau multe alte criterii secrete, ultrasecrete, absolut secrete şi altele, aşa încât explorarea tuturor acestor fişiere lua timp, iată de ce dura atât această investigaţie. Oricum nu părea de ajuns, fiindcă firma de badigarzi Caponi, Dilinger & Co., care se ocupa cu paza tuturor, solicita mereu fonduri de la buget pentru îmbunătăţirea securităţii.

Să  ne  întoarcem însă în sala tribunalului, unde au rămas cei doi HR după plecarea lui Mişu sau Fili, cum îi mai spuneau ei. Aceştia au intrat în sala de judecată de gura avogardului, dar nu-i interesa deloc desfăşurarea procesului şi nici nu-l ascultau, gândul le zbura afară, unde era vară şi animaţie. S-au uitat un timp discret spre uşă să vadă dacă intră Fili, iar când au înţeles că acesta întârzie, s-au privit în ochi, întrebător:

- Ce ne interesează pe noi vorbele sonaţilor ăstora, întrebă iritat Adolf, ce facem! Ieşim sau mai stăm? Cine ştie pe unde umblă Mişu.

- Eu cred că ştiu pe unde umblă, răspunse Gion gânditor; ai observat că mai totdeauna pe la 9-10 o şterge, iar când reapare îi cam lucesc ochii şi duhneşte a trăscău?

- Băă, ştii că ai dreptate, individul le trage la măsea; asta înseamnă că lipseşte tot vreo două ore.

- Poate, eu aşa cred.

- Atunci hai să ieşim, ce putem face noi în două ore?

- Nu cred că mai sunt două, a mai rămas una, poate şi ceva; da’ hai afară, vedem noi.

Ridicându-se cu grijă, băieţii au părăsit în linişte sala şi au pătruns în vacarmul familiar al sălii de aşteptare; aici publicitatea omniprezentă se întretăia cu replicile tăioase ale unor împricinaţi mai pătimaşi, cu peroraţiile avogarzilor în faţa clienţilor, totul într-o plăcută plapumă de anonimat, pentru cei doi.

Prea liniştiţi nu erau, trecuse ceva timp până să înţeleagă mecanismul şi durata escapadelor domnului Filos, astfel că se aşteptau ca acesta să pice din clipă în clipă, totuşi aici le era mai bine.

- Dacă vine, spunem că abia am ieşit, spuse Gion.

- Bineînţeles, nu-ţi face probleme, de acum îl am în mână; dacă îi fac o aluzie discretă că-i spun maştei chestia cu trasul la măsea, îl fac mieluşel, te asigur.

- Lasă-l, băi, poate îl schimbă dracu’ şi dăm de unul mai tâmpit, asta ne-ar mai trebui.

- Nu! Nu-l torn, numai să-l ameninţ…. 

Când a apărut domnul Filos, băieţii se foiau de colo, colo, savurând minutele fără stresanta supraveghere; între timp se terminase procesul Romanov Ngono VS Primăria Moscovei, celălalt nu începuse încă, aşa că sala de aşteptare era plină de de lume.

- Ce s-a mai petrecut pe aici? îi abordă dumnealui pe băieţi, după ce-i găsi cu greu în mulţime, cum s-a terminat procesul Romanov?

- S-a amânat din nou, răspunse prompt Adolf, care sintetizase concluzia din vociferările celor ieşiţi de la proces; domnul Filos nu insistă. De fapt, părea detaşat de prezent şi propuse băieţilor să intre în sală imediat ce va începe următorul.

- Acum avem timp, aşa că învârtiţi-vă şi voi pe aici sau mergeţi la bufet, nu părăsiţi însă clădirea, următoarea confruntare va fi foarte interesantă, veţi vedea, o să vă placă. Vin şi eu imediat, acum am nişte treburi, spuse şi se afundă prin holuri.

- Nu cred că mai dă curând pe aici, spuse Adolf, aşa că  n-am căpiat să intrăm în sală, poate mergem mai târziu.

- Da, cred că ai dreptate, hai la bufet.

Capitolul II

Şi chiar aşa a fost, după acel “vin şi eu imediat” care i-a bucurat atât, domnul Filos a întârziat mai bine de o oră cu treburile sale, aşa că şi băieţii şi-au continuat “informarea” prin forfota de afară, iar când au intrat în sală s-au aşezat intenţionat pe ultima bancă, cea mai aglomerată.

- Dacă vine Mişu să n-aibă loc lângă noi, spuse Adolf făcând cu ochiul; să se ducă în faţă, acolo, la ai lui. Şi, într-adevăr, într-un târziu, când domnul Filos a apărut, a luat loc în faţă, lăsându-i liberi pe băieţi, care şi-au tot şoptit câte ceva.

Sala acum era chiar plină, iar după procedurile de rigoare, domnul Mitică Gecsăn, avogard al “Serioja Zambilă Nicolson & Co”, a primit cuvântul de la sameş.

- Onorată instanţă! Permiteţi să prezint în câteva cuvinte ansamblul acestui conflict de interese, pentru ca onoraţii juraţi să înţeleagă mai bine problema, după aceea voi trece la obiectul litigiului propriu-zis.

- Scurt, domnule avogard, scurt şi concis, l-a atenţionat sameşul, un venerabil bătrân, care s-a aşezat mai bine în scaun, punându-şi falca în palmă.

- Sigur, domnule sameş, scurt; scurt cât să se înţeleagă, lung cât să nu plictisească, a zâmbit el condescendent către sameş, voi începe cu un exemplu concret şi pe înţelesul tuturor.

Onorat auditoriu, omenirea a ajuns, după ultimul sondaj, la aproape o sută miliarde de locuitori, dacă e mult sau puţin apreciaţi dumneavoastră, însă fabricile din lume au ajuns prin robotizare să producă pe lună 40 de miliarde de căciuli, pălării, berete şi alte asemenea accesorii de damă şi bărbăteşti.

Un calcul simplu ne arată că pe an numărul acestora va fi de 480 de miliarde, cu alte cuvinte mult mai multe căciuli decât capete care să le poarte, spuse râzând cam forţat, dar cum nu-l acompanie nimeni, tuşi şi continuă, uitându-şi grimasa de râs pe figură. Ar fi nevoie ca fiecare individ să-şi cumpere câte 8 căciuli sau pălării pe an pentru a salva de la faliment aceste fabrici, iată conturul grosier al problemei.

Bău câteva înghiţituri de apă şi continuă.

- Unele judecăţi pripite vor spune că “să fie sănătoase, să dea faliment dacă fac produse de care nu este nevoie”. Trec deocamdată peste acest raţionament arhaic şi-i întreb pe cei care le emit următorul lucru: ce va face mulţimea angajaţilor din aceste industrii care trăiesc din vânzarea acestor căciuli, angajaţi care primesc salariu, oameni pentru care aceste banale produse sunt vitale, sunt bani! Pâine! sublinie el ridicând oarecum tonul; aud?

Domnul avogard Mitică Gecsăn se vedea probabil încolţit de public şi devenit victimă, fiindcă uneori striga şi se încrunta la public; publicul însă, cu excepţia cercului din jurul său, îi asculta neutru pledoaria sau deloc. Dar domnul Gecsăn, nederutat de privirile placide ale publicului, îl privea cu acelaşi zâmbet convingător, depănându-şi depoziţia.

- Să-şi cumpere singuri căciulile! a strigat totuşi cineva din sală.

Deloc deranjat de intervenţie, ba chiar stimulat de ea, ceea ce ne face să bănuim că era programată şi venea chiar din tabăra domniei sale, domnul Mitică Gecsăn a ridicat un deget în sus şi a strigat:

- Perfect! Dar nu ajunge; închipuiţi-vă ce ar face cele câteva mii de salariaţi ai acestei industrii cu milioanele de căciuli ce le-ar reveni, iar în cazul în care le-ar putea cumpăra, desigur, unde le-ar pune, vă întreb eu; amân puţin acest aspect al problemei, îl voi aprofunda mai departe. Înţelegeţi dumneavoastră, onorată instanţă şi auditoriu, că aceşti oameni ajung muritori de foame dacă produsele lor nu se vând? Căci a privi chestiunea numai ca pe o închidere sau deschidere de fabrici este cel puţin superficial; în spatele tuturor acestor acte sunt mii de oameni cu vieţile lor, cu bucuriile şi necazurile lor, cu copiii lor, generaţiile de mâine care cer pâine, declamă domnul Mitică, încântat de accidentala rimă care i-a subliniat plăcut fraza.

- Încă o dată, fiecare industrie trebuie să existe pentru a da salarii, salarii, salarii şi iar salarii; căci dacă excludem pe acei aproximativ 0,0001% din oamenii care produc efectiv pâinea şi n-o cumpără, ceilalţi 99,9999% trebuie s-o cumpere şi de unde bani dacă nu sunt salarii, dacă nu le primesc? De unde bani dacă industriile nu funcţionează, dacă nu vând ceva, ca să aibă încasări, încasări din care să ia salarii, să aibă bani să cumpere la rândul lor, să dea bani altora care să cumpere la rândul lor etc., etc. Înţelegeţi domniile voastre din acest exemplu simplu însemnătatea problemei?

 Bău puţină apă şi se avântă din nou.

- Ajunşi aici, cred că trebuie să deschidem ochii mai largi şi să terminăm cu vechea mentalitate după care necesitatea obiectului determină producţia. Nu! S-a terminat cu acest romantism, nu necesitatea, ci van-da-bi-li-ta-tea, ceea ce nu mai este acelaşi lucru, rosti el accentuând vorbele cu mişcări energice cu mâna. Cu alte cuvinte, orice lucru, dacă poate fi vândut, trebuie produs, ba, mai mult, orice produs ce poate fi vândut trebuie să-şi construiască imediat uzina; acesta este imperativul!

Consecinţa sare în ochi şi am să-l citez pe un distins economist contemporan: “Formează-ţi cumpărătorul şi, dacă-l îmbraci şi-l parfumezi bine, i-l vinzi şi pe dracu’”, spunea marele gânditor.

Lozinca cu pricina exista, într-adevăr, numai că domnul Mitică Gecsăn o cita greşit, o pervertea; spusa marelui economist era: “Fă un drac pe gustul cumpărătorului şi-l vei vinde”. Era o diferenţă între cele două spuse; în timp ce una mai respecta, cât de cât, gustul cumpărătorului, cea a domnului Mitică nu, ba incita gustul cumpărătorului pentru “Ucigă-l Toaca”. Or aceasta însemna că domnul Mitică Gecsăn nu era numai un mare economist, ci şi un mare strateg.

- Chestiunea însă nu se opreşte aici, reluă dumnealui, noi suntem oameni, adică cele mai perfecte produse ale naturii; putem noi lâncezi, putem noi să ne lăsăm pe tânjală? Nu, desigur! Şi atunci au vreo vină minţile ascuţite ale tehnicienilor care iscodesc maşini tot mai performante, roboţi din ce în ce mai inteligenţi, mai eficienţi care vor produce din ce în ce mai mult? Au vreo vină salariaţii că în cele opt ore de muncă se străduiesc să producă cât mai mult, pentru a câştiga cât mai mult? Să poată cumpăra tot ce-şi doresc, mă rog, tot ce trebuie? Desigur - din nou nu, conchise tot domnia sa. Şi atunci, vă rog să-mi răspundeţi dumneavoastră, este închiderea acestor unităţi de producţie o soluţie? Ei bine, nu! Pentru că existenţa societăţii omeneşti se bazează pe vânzare; ea, vânzarea, este axa în jurul căreia gravitează civilizaţia. “Vânzarea este zeul civilizaţiei noastre!” decretă domnia sa cu voce ridicată, după care se aplecă să-şi consulte hârtiile.

- Să vorbim acum şi de chestiunea depozitatului, ridicată cu bunăvoinţă de cineva din sală; într-adevăr, unde să tot depozităm cumpărăturile noastre?

Omul din sală spusese altceva, dar domnul Gecsăn preţuia dialogul şi chiar inventa unul dacă nu exista, ca acum.

- E adevărat, distins auditoriu, problema există şi pentru că derivă din cealaltă este la fel de importantă, dar cum azi nu mai merge, ca pe vremuri, când oricând se putea declanşa un război, Doamne iartă-mă, prin care să se distrugă tot, luând-o de la început, astăzi nu se mai poate, trebuie procedat altfel, căutate alte soluţii, iar ele există. E adevărat,  nu mai avem războiul, cel de tristă aducere aminte, care le rezolva pe toate, dar avem altceva, iar mugurii acestor soluţii se află chiar în înţelepciunea acestor meleaguri; e suficient să extragem adevăratele mesaje din unele tradiţii şi problemele s-au dizolvat.

Toată lumea cunoaşte frumosul obicei de la 1 Martie, când sărbătorim venirea primăverii, aruncându-ne hainele de iarnă precum Baba Dochia cojocul. Numai că noi n-am înţeles bine mesajul acestei vechi şi înţelepte legende, noi aruncăm numai un cojoc, în timp ce strămoaşa noastră cea înţeleaptă îşi arunca nouă. Ei bine, întreb eu, de ce oare nu facem şi noi la fel, de ce nu aruncăm nu nouă, ci douăsprezece, de ce nu aruncăm la fiecare sfârşit al lunii hainele purtate? De ce?! aruncă domnul Gecsăn întrebarea placidului public.

- Păi dacă am găsit soluţia pentru un rând de haine, topirea lor, la fiecare 1 Martie, de ce n-am înmulţi sărbătoarea cu cel puţin doisprezece? Să facem o sărbătoare la fiecare sfârşit de lună, în care să topim toate hainele de prin casă. În acest mod am rezolva nu numai chestiunea vânzării, ci şi pe aceea a depozitării, adică am armoniza cele două elemente care compun legea de bazalt a societăţii moderne, Le-gea Pie-ţii! sublinie sacadat domnul Gecsăn. Şi aceasta, completă domnia sa închizând un ochi, fără să mai apelăm la imoralele războaie.

Dar spusele domnului Gecsăn, ce ar fi trebuit privite cu multă luare aminte, cădeau în gol; în afara celor implicaţi în proces, publicul părea muncit de alte ofuri, aşa că nu stârneau nici un interes. Însă, ca un bun avogard, dumnealui învăţase să treacă peste astfel de reacţii cu un zâmbet fabricat special, aşa că nu se lăsă timorat.

- Şi atunci, reluă domnia sa avântat, nu se întrevede aici o mare perspectivă, aceea de a naşte un nou tip de industrie, una ştiinţifică, nu primitivă ca până acum, cu atâtea şi atâtea noi locuri de muncă?!

Spunând acestea, domnul Gecsăn ridică iar vocea, subliniindu-şi spusele cu ambele braţe, încurajând aproape aplauzele; cum însă acestea nu veneau, încheie mai potolit.

- Ei bine, vă anunţ pe această cale că firma ale cărei drepturi le apăr a demarat deja cercetări în acest sens. Avem deja în vedere o mare unitate cu două funcţii distincte, dar complementare şi care vizează tocmai acest tip de uzină. Astfel, o parte a acesteia va produce, iar cealaltă va topi; prima va difuza în public produsele, iar cealaltă le va absorbi spre reciclare, procedeu identic cu circuitul sanguin, verificat de natură în miliarde de ani. Şi totul numai prin unităţile noastre de desfacere şi recuperare. Atenţie la un lucru foarte importzant! sublinie domnia sa cu degetul ridicat, salariaţii pot trece dintr-o parte în alta, ceea ce va micşora preţul de cost al celor două procese, să fie ieftine, să poată fi cumpărate de tot omul.

Aici se poate remarca o mică contradicţie în spusele domnului Gecsăn: pe de o parte înmulţea locurile de muncă, “să aibă tot omul de lucru”, pe de alta le reducea, “să fie ieftine, să le poată cumpăra tot omul”; domnia sa însă nu se încurca în amănunte.

- Şi acum, onorată instanţă şi stimat auditoriu, am ajuns la punctul final al acestei introduceri, am ajuns pe piscul de unde se vede toată panorama viitorului. Ei bine, aşa va arăta în viitor societatea, având ca centru vital această uzină a viitorului, care va pompa cu presiune produse în marele circuit pe o parte şi le va absorbi pe partea cealaltă cu aceeaşi presiune. Ea va reprezenta o inimă industrială, o veritabilă uzină-cord care va vitaliza societatea, iar specialiştii noştri deja i-au găsit multiple posibilităţi.

Pe această cale aduc la cunoştinţa celor interesaţi că oricând şi oricum firma noastră, “Serioja Zambilă Nicolson & Co”, vă stă la dispoziţie pentru orice produse casnice.

- Ar fi bine să revenim la obiect, rosti sameşul cu o voce răguşită, ca omul care a tăcut mult.

În acel moment se auzi vechiul orologiu de la patriarhie care bătu ora 11. Sameşul îşi scoase din buzunar cutiuţa cu temperante şi înghiţi o pastiluţă. Probabil că majoritatea oamenilor din sală aveau ora 11 oră de pastilă, fiindcă se remarcă o agitaţie în bănci, unde mulţi cetăţeni îşi înghiţeau pilula dătătoare de optimism. Apoi apărură sticluţele cu apa necesară, sticluţe de toate formele şi culorile, o adevărată feerie, chiar şi numai vederea lor te reconforta. Se spune că pastilele ar fi putut fi luate şi fără apă, dar nepotul domnului Sanovici s-a vrut fabricant, iar unchiul l-a ajutat; rezultatul e că acum a devenit cel mai important producător de sticluţe pentru pastiluţe.

- Mulţumesc, domnule sameş, exact aceasta fac de acum, spuse avogardul după ce şi el îşi sorbi elegant apa. Or, onorată instanţă, firma “Ulianov & Max”, ale cărei servicii de publicitate au fost solicitate de noi, a comis o greşeală; nu foarte mare, uşor reparabilă dacă am fi găsit înţelegere la domniile lor. Dar n-am găsit, iar greşeala domniilor lor ne-a limitat vânzările în loc să ni le extindă, aşa că iată-ne aici.

Doamne fereşte, nu ne gândim la un sabotaj, departe de noi aşa ceva, credem că este o nefericită greşeală comisă prin birourile dumnealor. Concret, noi am solicitat firmei să facă publicitate ca manatele, nişte produse excepţionale de altfel, să fie vândute în dublu exemplar, pentru care serviciu s-a plătit deja preţul convenit. Dumnealor au executat comanda, dar, din greşeală, publicitatea s-a făcut numai pentru o manată în loc de două, ceea ce, evident, ne-a înjumătăţit încasările.

Ori acum, la solicitarea noastră de a-şi repara greşeala comisă, dumnealor pretind dublarea plăţii, ceea ce, după părerea noastră, ar constitui un venit necuvenit. Vă rugăm să observaţi,  onorată instanţă,  că n-am cerut despăgubiri pentru pierderile acumulate până acum, solicităm numai refacerea rapidă a textului reclamei la preţul convenit iniţial.

Domnul Mitică Gecsăn se înclină în faţa instanţei şi se aşeză. După câteva discuţii ale completului de judecată, cu gurile ascunse după dosare, fu invitat de sameş să-şi spună cuvântul şi reprezentantul celeilalte părţi, firma de publicitate “Ulianov & Max”. Imediat doamna avogard Mitiţa Becăr şi-a luat locul la bară, iar după tradiţionalul tuşit a început.

- Onorată instanţă şi distins auditoriu, permiteţi-mi şi mie o scurtă introducere, dar scurtă, nu ca a confratelui meu. Aţi remarcat, desigur, din spusele domniei sale marea importanţă a publicităţii; covârşitoarea ei importanţă în mecanismul societăţii moderne; ba pe alocuri domnia sa aproape i-a intuit dimensiunea; motiv pentru care îl felicit. Dar a făcut-o numai din unghiul îngust al intereselor pe care le apără, nici pe departe nu i-a cuprins marea întindere şi complexitate. Mai ales n-a cuprins enormele ei cheltuieli, pentru că stimat auditoriu, publicitatea nu vinde numai manatele domnului Gecsăn, clientul nostru,  publicitatea este o instituţie de cultură, de educaţie; ea face programele tuturor televiziunilor, posturilor de radio, programelor de teatru şi revistă şi încă nu e totul. Ea face textele convorbirilor dintre reprezentanţii puterilor industriei, ştiinţei şi culturii, ca să nu mai spun şi politicii. Chiar seratele mai intime, ca să zic aşa, acele întâlniri aşa-zis mondene - de fapt mult mai importante decât cele publice - au programele de lucru concepute tot de noi. Mă opresc aici pentru că nu vreau să intru în secretele noastre de serviciu.

Ei bine, acest uriaş volum de muncă şi responsabilităţi nu poate fi comparat cu problema modestă a confratelui meu, chiar dacă domnia sa a făcut ceva aluzii la viitor când a rostit cuvintele “uzină-cord” şi “inimă industrială”. Domnia sa a avut însă în vedere numai un element, o componentă a acestui ansamblu şi anume produsele, adică sângele, ca să revin la comparaţia domniei sale.

Dar îl întreb şi vă întreb: cine face să circule acest sânge prin arterele, mă rog, prin venele pieţii, cum spune dumnealui, care inimă este capabilă să pompeze, să producă robusta, judicioasa, egala presiune din acel dublu circuit amintit de domnia sa? Ei bine, această inimă de oţel este pub-li-ci-ta-tea! sublinie ea cu un deget în sus, fără ea societatea ar fi cardiacă. Iar toate acestea, onorată instanţă, sunt făcute de specialiştii noştri, care, sublinie domnia sa cu un surâs dulce adresat domnului Mitică, sunt de asemenea salariaţi, mănâncă pâine, deci trebuie de asemenea plătiţi.

Or aceştia trebuie plătiţi potrivit cu importanţa muncii lor, publicitatea nu se poate compara cu două împunsături de ac într-o căciulă, exemplifică dânsa zâmbind, aici e altceva şi cine poate evalua mai bine această importanţă, dacă nu noi, care o facem? Ştiţi dumneavoastră că toţi angajaţii noştri sunt absolvenţi ale celor mai prestigioase universităţi de pshiologie, de sociologie şi altele din lume? Ştiţi după câţi ani de studiu poate un creator de publicitate să devină convingător? Ştiţi domniile voastre că vânzarea cu “Ia, neamule, că p-asta o mai am”, nu mai merge de mult? Poate nu vă vine să credeţi, dar sunt domenii în care pentru vânzarea unor produse nu-ţi ajung zece ani de studii. Or nu e normal ca toţi aceştia să fie plătiţi pe măsura muncii lor? Fiindcă un creator care măreşte vânzările cu milioane de rublari nu poate fi plătit cu câteva mii, acolo, cât un croitor de căciuli! Nu se poate şi ca să vedeţi singuri, haideţi să le luăm pe rând, prin câteva exemple concrete.

O firmă oarecare, nu-i dau numele fiind secret profesional, a venit la noi şi ni s-a plâns că nu se angajează nimeni în industria plumbului, fiind foarte periculoasă şi ne-a cerut sfatul. Bineînţeles că oamenii noştri au rezolvat problema; uitaţi cum.

Specialiştii noştri au scris un scenariu de film cu un tânăr viteaz care voia să lucreze numai în locuri toxice; au dat rolul celebrului actor Bonbon Frecolign, un om minunat de altfel, care a interpretat rolul magistral. Ei bine, după ce l-am difuzat pe toate televiziunile, rezultatele au depăşit toate aşteptările: în zilele următoare s-a făcut coadă la poarta acelei unităţi, tinerii au prins modelul şi l-au copiat; acum toţi doreau să lucreze în medii toxice, să fie viteji ca eroul nostru.

Iată deci că noi nu vindem numai manate, ci şi simboluri, noi facem educaţie, precum ministerul educaţiei şi chiar mai mult. Datorită acestei funcţii educaţionale pe care ne-am asumat-o, în toate aerobuzele, autobuzele sau cârtibuzele, 24 de ore din 24 se cântă muzică cu mesajul dorit de noi. Acasă, din momentul deschiderii ochilor şi urechilor şi până la culcare când şi le închide, omul este îndemnat să facă ce-i spunem noi şi, fireşte, să cumpere, să cumpere, să cumpere, fiindcă porunca civilizaţiei este Cumpără!

Noi creăm modele fascinante pentru orice dorim să se vândă, dar şi dispreţuitoare pentru cei care se opun noilor produse, adică conservatorii care nu vor să fie în pas cu noi. Bineînţeles că ne străduim ca totul să fie şi cât mai ieftin, făcând publicitate  combinată. Astfel, în filmul cu pricina l-am pus pe domnul Bonbon Frecolign să fumeze numai ţigări “Sanitas”, a cărei comandă tocmai o aveam, şi l-am pus să se drogheze cu cel mai inofensiv stupefiant, produs de firma “Volio Mio”, şi ea clienta noastră, solicitând în acest fel onorarii mult mai mici.

De asemenea, am avut în vedere educaţia tineretului, am scos în evidenţă, prin scenariştii noştri, fantastica voinţă a eroului care îşi menţinea atât fumatul, cât şi injectatul în limite rezonabile, echilibrate.

Vă mai dau un exemplu, de o importanţă şi mai mare: ştiţi că natalitatea scade, iar producătorii de scutece dau faliment pe capete, ceea ce de-a dreptul i-a alarmat. Au venit şi ei la noi şi ne-au cerut sfatul, ei bine, fiţi siguri că nu i-am lăsat fără ajutor. Am creat, tot aşa, un scenariu, în care nişte fete de 13-15 ani au plecat în Asia să se plimbe prin firma de turism “Broder Fesch & Pirinda”, după care le-am adus înapoi pe toate gravide. În paralel, am pus un cuplu de actori să divorţeze de vreo zece ori şi din fiecare căsnicie să rezulte câte un copil, pe care l-au dat spre creştere unor case de copii. Scopul specialiştilor noştri a fost să sugereze spectatorilor, tinerelor mame de fapt, că în leagănele de copii, ei pot fi crescuţi în condiţii mult mai bune decât acasă, educaţia lor de cumpărători se face mult mai eficient, mai durabil în creşe, fiind începută mai de fragezi.

De fapt, chestia are tradiţie încă de pe vremea când femeile abia îşi cuceriseră egalitatea în drepturi; atunci mamele îşi dădeau copiii la şcoală de la şase ani, apoi de la cinci şi chiar de la patru. Ziarişti de prestigiu din secolele trecute spun că metoda a avut un mare succes; imediat femeile s-au simţit mai bine, mai libere, iar locurile de muncă au fost invadate de ele. Aceasta le-a oferit mari satisfacţii, iar bugetele lor au făcut un enorm salt spre bunăstare. Chiar şi copiii au avut de câştigat: nemaipierzând şapte ani pe acasă, au devenit propriii supraveghetori investigând filosofia străzii, ceea ce le-a conferit o rapidă maturizare.

În sfârşit, dacă în celelalte cazuri rezultatele se văd mai repede, în acestea cu copiii ele vor veni mai târziu, aşa că văzând câţi copii sunt în leagăne, avem motive de mândrie: şi noi am contribuit la acest succes. Acestea sunt adevăruri, iar arhivele noastre vor păstra toate acestea, sublinie doamna Mitiţa tot cu un deget ridicat.

- Câteva vorbe numai, se rugă doamna de sameş, când văzu că acesta se cam foieşte în scaun. Toate bune şi frumoase, dar şi aceşti actori sunt într-un fel salariaţii noştri Ştiţi cât ne costă să-l menţinem pe Bonbon Frecolign, de pildă, mereu în primele rânduri ale simbolurilor? Ştiţi cât ne costă toaletele sofisticate ale acestor simboluri, locuinţele lor cu piscine suprapuse? Ştiţi cât ne costă armatele de entuziaşti care aplaudă în public? Stiţi cât am băgat anul acesta în toate aceste vedete, care stimulează dorinţa de cumpărat? Ca să nu mai spun că după toate astea tot noi trebuie să le plătim dezalcoolizarea, dezintoxicarea, sanatoriile şi altele, adăugă ea ursuză, mai mult pentru sine.

- În încheiere, doresc să subliniez că dacă producerea costă, apăi să ştiţi că nu-i deloc mai uşor să-i convingi pe oameni să cumpere, numai aşa, ca să le arunce la fiecare sfârşit de lună, ca baba din povestea dumnealui. De aceea costurile sunt ridicate, fiindcă colaborăm cu oameni de cea mai înaltă calitate; e de ajuns să spun că 25% din profit se duce pe prognoze şi publicitate, ca să înţelegeţi.

- Vrei să spui că voi ne învăţaţi să trăim?! a strigat cineva din sală. Doamna Mitiţa n-a luat în seamă intervenţia şi a continuat.

- În ce priveşte procesul în speţă, firma “Serioja Zambilă Nicolson & Co” trebuie să ne plătească textul reclamei şi difuzarea ei de până acum. Greşit informat, domnia sa spune că plata s-ar fi făcut deja; regret că trebuie să-l contrazic, cu tot respectul pentru domnia sa, dar până acum firma noastră nu a încasat nici un ban. Deci abia după acest minim avans, vom discuta un nou aranjament.

După aceste spuse, sameşul declară cauza amânată, şedinţa închisă, subliniind hotărârea printr-o lovitură de ciocan. Instantaneu, de parcă ciocanul a lovit un buton, din difuzoare a ţâşnit: …dinastia rezistă! Pentru interesaţi tel. 67.54.32.58.73., nicusor@visarionovici.com, Bucureşti. După orele de odihnă; după care muzică şi: peste numai câteva zile va avea loc marea dezbatere din Parlamentul Mondial de la Tiraspol dintre progresişti şi conservatori. Atunci, stimaţi concetăţeni, se va vedea cine vrea binele speciei omeneşti şi cine nu! Vrem libertate, nu Spargism! Fiţi alături de forţele progresiste! Trimiteţi părerile dumneavoastră pe adresa parlamentului. Cumpăraţi cu această ocazie deschizătorul de conserve Schmit” şi iar muzică. Apoi: Academia Tibetană dezbate implicaţiile confreriei aurului, fiţi alături de ea! Şi iar: O masă fără manată este o masă ratată, după care desigur muzică.

Publicul s-a sculat în picioare să “ajute” instanţa să părăsească sala, apoi s-a bulucit şi el la uşă. Cei doi tineri, Adi şi Gion, erau deja acolo, aşa că au fost primii care au părăsit-o, ieşind în hol unde alte difuzoare continuau: Familia Visarionovici anunţă cu mare bucurie naşterea fiului lor Nicuşor, descendent a şase generaţii de avogarzi. Familia asigură că şi el va deveni un mare maestru în această nobilă artă. Dinastia rezistă! Pentru interesaţi, tel. 67.54.32.58.73., nicusor@visarionovici.com, Bucureşti. După amiază; după care muzică şi: Mai sunt câteva zile până la marele proces din Tribunalul Internaţional de la Groznâi, care va judeca o aşa-zisă fraudă; Levi Abramovici este nevinovat! Nu mai vrem hiroşime! Trimiteţi părerile dumneavoastră pe adresa parlamentului. Cumpăraţi cu această ocazie mobila specială pentru terasele de la etajele 800 produse de firma “Silva & Chim”! şi iar muzică.

Apoi: Academia Tibetană dezbate implicaţiile confreriei aurului, fiţi alături de ea!

Şi O masă fără manată este o masă ratată, după care muzică. Şi iar Cele mai prietenoase temperante sunt temperantele “Teleki”, cercetătorii noştri au calculat şi introdus în ele numai atâta morfină cât să fie absolut inofensive, trei pastile pe zi sunt doza optimă, numită şi doza fericirii, ea vă asigură o zi minunată. Specialiştii din Asociaţia Mondială a Medicilor au fost uluiţi de calitatea produsului nostru. Apoi muzică şi iar muzică.

Cer iertare cititorului că tot spun muzică acestui acompaniament, el nu este acea armonie de sunete căreia firesc i se spune muzică, ci o extindere a celebrul ritm “Cimpanhop”, creat de un grup genial de interpreţi. Preluat foarte rapid de formaţii, el este executat la chitări, tobe, orgi, toate electronice şi pline cu decibeli. Trebuie menţionat aici, din respect pentru adevăr, că băieţii şi fetele din aceste formaţii nu sunt mereu îmbrăcaţi în vopsea.

Deci cei doi băieţi au ieşit primii, vrând probabil să întârzie cât mai mult momentul întâlnirii cu domnul Filos, poate să mai stabilească ceva pentru misteriosul lor proiect, dar n-au avut noroc.

- Cum vi s-a părut dezbaterea? li s-a alăturat domnul Filos; fiind însă un vorbitor împătimit n-a aşteptat răspuns, ci a completat imediat: Dumnezeule, câtă credinţă, câtă înţelepciune la ambii avogarzi, cu astfel de oameni ne putem păstra speranţele că omenirea mai poate fi salvată. Bine că mai există aşa ceva, a încheiat el. Privindu-şi apoi ceasul de la mână, remarcă oftând:

- E devreme. Apoi, după ce se frământă câteva clipe, spuse: Hai să ieşim din vacarmul ăsta, uitaţi o sală liberă; să intrăm să mai discutăm ceva despre justiţie, nobila voastră meserie şi puţin pe marginea procesului.

Intrară într-o sală mică cu bănci parcă de clasă, iar domnia sa închise sonorul la toate cele patru TV-uri din pereţi.

-Dacă întreabă cineva cine le-a oprit, spunem că aşa le-am găsit, zise făcându-le complice cu ochiul, altfel nu putem discuta.

- Mişule, ce e aia o hiroşimă? întrebă Adolf după ce se aşezară comod pe scaune; cred că avem lucruri importante de vorbit, dar aş vrea să ştiu chestia asta, să nu trecem ca gâsca prin apă, cum zici.

Domnul Filos nu se lăsă înşelat de interesul arătat de derbedeu, cum îl considera; recunoscu totuşi că întrebarea avea temei.

- N-ai auzit până acum expresia?

- Ştii, eu am fost surd până mai dăunăzi, rosti el tărăgănat, aşa că...

- Mai dăunăzi înseamnă cam doi ani, exageră şi domnul Filos, dar dacă nu ştii nu-i cu supărare, eu de aia mă aflu printre voi. Păi, cum să va explic; hiroşimul este un mare cataclism dar nu natural ci provocat de oameni şi am să vă dau câteva exemple.

Într-o localitate, n-are importanţă unde, toţi locuitorii confecţionau obiecte „retro”, în speţă pendule. Datorită marii precizii cu care le executau, s-a ajuns într-o zi ca toate pendulele să bată secunda simultan. Rezltatul a fost o rezonanţă sonoră fantastică care a transformat bătaia într-o mie de tunete; bangul sonic a asurzit toţi locuitorii, iar unda de şoc a dărâmat toate edificiile. Or marile dezastre cauzate de acţiuni omeneşti, se numesc hiroşimuri.

- Păi şi cum... bâiguii Gion, dar domnul Filos îl întrerupse;

- Staţi să va mai dau un exemplu şi după aceea discutăm. Într-o altă localitate cu o populaţie destul de numeroasă, printr-o proastă tradiţie, s-a ajuns ca 92,7% din locuiori să se numească Adolf.

- Se numeau chiar Adolf, nu cumva şi Mişu? Întrebă Adolf privindul dintr-o parte.

- Adolf, Frenclin sau Hari, nu-mi amintesc bine, dar n-are importanţă. Importent e că pe lângă inerentele neplăceri generate de atâtea nume identice, a venit una care le-a fost fatală, de fapt ultima. Tradiţionalişti cum erau, şi-au serbat onomestica de sfântul Adolf, desigur, iar petrecerea a durat până noaptea târziu; şi cum sfântul cădea vara, toţi s-au culcat cu geamurile deschise.  Ce s-a întâmplat? Vaporii de alcool expiraţi au ieşit pe geamuri şi în combinaţie cu aerul de afară a format tocmai proporţia fatală: a urmat o uriaşă explozie care a volatilizat localitatea, a format un crater adânc de câţiva metrii, şi a declanşat un uriaş incendiu, care aproape a atins localităţile învecinate.  

      Au fost multe discuţii şi critici pe chestia asta, adresate mai ales producătorilotr de alcool; în replică aceştia au acuzat autorităţile de lipsă de claviziune în onomastică şi altele.  

- Interesant, remarcă Gion, înseamnă că hiroşimul e ceva făcut de Om cu mâna luiţ

- Da, cam aşa s-ar putea spune.

- Şi ce legătură are numitul Abramovici din reclama cu hiroşimul?  

- N-are nici o legătură, cele două reclame, sunt una după alta dar absolut întâmplător. Levi Abramovici este evreu şi are slăbiciuni pentru ameliorări sociale. Toată stima, n-am nimic cu nimeni, eu nu sunt antisemit. În sfârşit, conform crezului său, omul bântuie satele de prin Europa Răsăriteană, vânzând locuitorilor un produs care taie pofta de alcool, ceea ce, trebuie să recunoaştem, este perfect lăudabil. Numai că autorităţile nu sunt de acord cu comerţul lui, şi ele testrază de ani buni un produs similar aşa că-l sabotează, spunând că produsul lui conţine şi toxine.

Cred însă că adevărul e altul: autorităţilor nu le convine acest fel de comerţ, fiindcă - spun ele - individul are lăgături cu vameşi corupţi, tranzitează şi nu plăteşte taxele. În sfârşit noi nu ştim care este adevărul, ştim doar că procesul va fii judecat zilele acestea la Tribunalul Internaţional de la Groznâi.

- Şi de ce tocmai la Tribunalul Internaţional, unul local nu e suficient?

- Fiindcă acuzaţiile împotriva lui sunt internaţionale. Dar cred că Înalţii Magistraţi au vrul să petreacă câteva zile pe banii contribuabililor, în splendida staţiune.

- E frumoasă staţiunea, ai văzut-o?

- He, he, aşi sta şi eu pe acolo câteva zile „obligat”. Au ştiut „băieţii” unde să aşeze marele tribunal.

Dar să lăsă asta, să ne vedem de ale noastre, zise el uitându-se la ceas. Acum se desfăşoară un proces interesant şi ar fii bine dacă l-am urmării, dar nu mai avem timp; intrăm în pauza pentru gustare. Pe urmă ar azi avem „zi de aerare” aşa că am chemat nava şcolii să ne ducă la rezervaţie; cum vine cum plecăm.

Până atunci să vă spun câteva vorbe despre nişte dezbateri de la Parlamentul Mondial de la Tiraspol. Este vorba despre un chimist de geniu, Jelan Borgi, membru  al Fundaţiei „Ştiinţa În Slujba Omului”; era angajat în laboratorul fundaţiei care avea sarcina să descopere. Ei bine el a descoperit o substanţă extraordinară: ”vacumina”, dar care nu folosea la nimic.  Nefiind bună la nimic, nimeni nu-i breveta descoperirea şi, evident, nimeni nu-i dădea un ban pe ea, dar ca un veritabil geniu nu s-a lăsat.

S-a apucat să creeze prin mutaţii o insectă dăunătoare, care să fie combătută chiar cu vacumina, şi a reuşit: a creat o insectă care să se hrănească cu boabele cerealelor. Dar savantul i-a băgat în gene şi o mare poftă de vacumină, adică să fie combătută cu vacumină, motiv pentru care a numit-o chiar Vorvacumina.

Surprinzător însă, insecta a ieşit cu două guri, şi din păcate, numai cu una mânca vacumină; cu cealaltă a continuat să mănânce cereale. Savantul nu-şi putea explica înclinaţia măreţei lui realizări, dar promitea că-i va mai umbla prin gene şi o va corecta, aşa  că - de probă - i-a dat drumul în natură. A fost o nebunie: agricultorii s-au revoltat pentru că „musca”; cum îi ziceau ei, „le distruge munca. Or obiectul dezbaterii de la Tiraspol este axat chiar pe această temă; până unde poate fi lăsată ştiinţa să facă descoperiri.

- Jalnică sarcină! exclamă Adolf; şi se dezbate de mult?

- De mulţi ani şi fără rezultat. Şi asta pentru că pe fir se află firme interesate în progresele ştiinţei. De pildă un concern de produse chimice chiar a proiectat o uzină de producere a vacuminei, iar institutul de ameliorări biologice caută un mod cât mai ecologic de înmulţire a insectelor vorvacumine. Vă daţi seama că acestea vor băga multe beţe în roatele procesului; faptul că avogarzii angajaţi de Partidul Libertăţii tot dau cu libertatea ştiinţei, chiar chiar cu pagube colaterale - inerente progresului - cum spun ei, dovedeşte amestecul. Bineînţeles, procesul va reaprinde vâlvătaia conflictului dintre Partidul Libertăţii, care ţine cu Spargiştii şi Partidul Verzilor, care ţine cu Aspargiştii.

- Da! Ce înseamnă Spargism şi Aspargism? întrebă Gion, şi de ce e discutată chestiunea în Parlamentul Mondial de la Tiraspol?

- Spargismul e un fenomen social care ar fii apărut cândva la Buhuşi. Se zice că acolo era un geamgiu, şi că într-o vară - când n-a bătut vântul şi nu s-a spart nici un geam, omul era să moară de foame. Ca să supravieţuiască, individul dădea câţiva bănuţi unor copii ca să spargă geamuri noaptea pe la oameni. Şmecheria a mers: comerţul a revenit, a înflorit şi individul a fost fericit. E, cam de aici se pare că de aici a pornit: sparge geam, spargeam, spargism, de unde Mişcarea Spargism şi în replică Mişcarea, Aspargism care o combate.

Cum am spus, fenomenul e foarte vechi, dar pe ascuns el s-a dezvoltat. Pe ascuns, dar nu tocmai pentru că  acum câţiva ani, a fost teoretizat ştiinţific de filosoful şi sociologul Tomas Altus. Acesta a semnalat că lipsa războaielor, a performanţelor medicinii, asociate cu apostolatul în continuă creştere al medicilor, a scos fenomenul demografic din aleatorul natural, îndreaptându-l spre o implacabilă explozie demografică. Prin urmare, spunea el, omenirea trebuie să caute ceva care să contracareze creşterea canceroasă, să păstreze echilibrul demografic rezonabil.

De fapt fenomenul este asemănător celui semnalat de avogardul Mitică Gecsăn, cel cu căciulele: creşterea halucinantă a numărului de căciuli, înmulţire necontrolată a oamenilor, sunt probleme cu care omenirea se confruntă.  De ce credeţi că se introduc toxine în apa de băut; de ce dentiştii frezează măsele sănătoase, de te întorci la ei repede cu o altă carie; de ce se sperie populaţia lansând prin radio şi tv,  zvonuri despre iminente catastrofe? Pentru ca , pe de o parte să se creeze locuri de muncă pentru chimişti, dentişti, şi ceilalţi, şi  pe de altă parte pentru a ca cei slabi să ..., asta  e ce vreţi; ştiţi zicala: te duci la medic cu un “au” şi pleci bolnav. În sfârşit, el n-a folosit cuvântul „cancer” ci alţii, dar sugestia a prins şi a dat apă la moara spargiştilor, care au diversificat fenomenul. Oricum, iată cum un îndrăzneţ buhuşean „a aruncat o piatră”, a creat un fenomen  mondial care a scos din anonimat nişte înţelepţi precum Tomas Altus.

- Foarte interesant! remarcă Adolf, adică să se păstreze echilibrul demografic fără războaie, gloanţe ?

- Domnule! selecţia naturală e la fel de necesară, cu sau fără războaie; teoria spune că aceste selecţii ţin în turaţie motorul social.

- Şi unei astfel de a selecţii i se spune naturală? întrebă Adolf.

- Păi ţi se pare raţională? se amestecă Gion.

- Înmulţirea populaţiei este o problemă, domnilor, iar selecţia naturală a fost inventată de natură! E naturală şi gata, n-o putem opri noi. Ne convine, nu ne convine, asta e, conchise domnul Filos.

- Mă rog, şi ce dezbate de fapt parlamentul la Tiraspol!

- Spargiştii pledează pentru deschiderea unor catedre de Spargism în toate facultăţile, unde fenomenul să fie tratat ştiinţific, iar aspargiştii vor tot catedre, unde să se înveţe temperarea distructivului fenomen.

În acel moment domnul Filos îşi privi iar ceasul şi rosti încet şi cu năduf:

- Tot e devreme.

- Mai stăm, Mişule, spuse Adolf, care îi observă gestul, şi dacă tot stăm să mai vorbim despre ale noastre, să nu pierdem timpul degeaba. Adolf văzuse lipsa de chef a domnul şi vroia să facă pe grozavul. Domnul Filos, la rându-i, îi înţelese viclenia, dar se făcu a nu pricepe.

- Ai dreptate, domnule, am să vă vorbesc despre un eveniment extrem de important care se desfăşoară chiar în aceste zile în Tibet.

- Chiar, Mişule! Tocmai voiam să te întreb, ce e cu chestia asta a confreriei aurului?

- După cum cred că ştiţi, cele patru state care alcătuiesc Confederaţia Statelor Unite ale Americii se află în vechi dispute religioase, iar mai recent s-au concentrat pe pe simbolurilor care le reprezintă şi să vedeţi cum a început.

Statul Creştin din cadrul Uniunii a construit primul o statuie din aur lui Iisus Cristos, simbolul acestei religii, La creştini se obişnuieşte aşa ceva, icoane şi statui din aur au fost şi sunt, numai că de această dată statuia avea nişte dimensiuni neobişnuite. Primii care au preluat modelul au fost budiştii. Nici ei nu duceau lipsă de aur şi ei erau sensibili la tradiţii aşa că au făcut una la fel pentru Buddha.

Însă religiile relativ comune ale evreilor şi musulmanilor, nu permitea credincioşilor să se închine la chipuri cioplite. Interdicţia însă era veche, şi cum CSUA interzicea discriminările, trebuia să se conformeze regulilor ei.  Pe urmă în Uniune se află centrele religioase pentru toţi credincioşii din lume; aici erau consiliile lor supreme, aici îşi desfăşurau activitatea ierarhiile lor religioase, tot aici erau erau cele mai mari  biserici şi catedrale ale creştinilor; cele mai frumoase temple ale budiştilor; la fel  moscheile musulmanilor şi sinagogile evreilor;, pentru că aici veneau credincioşii din toată lumea să se închine. Şi cum două din cele patru religii îşi instalaseră în mijlocul acestor ansambluri arhitectonice statuia din aur a sfântului respectiv, au făcut şi ceilalţi la fe.

          La evrei chiar s-a găsit imediat un înţelept cu o argumentaţie simplă; acesta, urmaşul unei familii de evrei emigraţi din zona Bacăului, ar fi spus: “Dar ce, noi facem statuia lui Moise? Ştie cineva cum arăta Moise? Facem statuia unui om şi gata; ce atâta caz pentru aşa un lucru de nimic!” Astfel, o statuie a cuiva s-a făcut şi s-a instalat în centrul parcului cu sinagogi. Bine înţeles că şi musulmanii au sesizat subtila sugestie; i-au înţeles mesajul, au constuit şi ei o statuie lui Mahomed şi astfel armonia dintre religii părea asigurată.

Părea, fiindcă s-a întâmplat ceva: din greşeală sau nu, statuia evreilor era mai înaltă cu 12 microni, ceea ce încălca  regula. Poate că nu s-ar fi observat, dar un credincios informat, a considerat păcătoasă înşelătoria şi a dat-o în vileag pe la ziare. Alţii spun că trădarea a venit chiar din partea constructorilor, care voiau să aivă de lucru în continuare.

Mă rog, nu se ştie cum s-a aflat, dar sigur e că aşa s-a declanşat spirala întrecerii. De acum, fiecare religie s-a simţit datoare să-şi mai înalţe propriul zeu cu câţiva microni, spre satisfacţia credincioşilor, dar mai ales a fabricanţilor de statui. De fapt lor le era şi foarte uşor: ei nu făcea statuile cuiva, ci făceau nişte statui care nu semănau cu nimeni; ba după câteva refaceri s-a observat că semănau periculos între ele.

- De ce periculos? mormăi Adolf.

- De-aia! Cum să semene între ele din moment ce trebuia să fie diferite, ca şi religiile lor, răspunse cam iritat domnul Filos.

Pe urmă, în bună tradiţie americană, totul s-a transformat într-o competiţie, a cui va fi mai mare. Dacă până atunci nu prea s-a dat atenţie mărimii, de acum aceasta îi devenea atributul principal: toţi dorea ca statuia lor să fie cea mai mare. Până la urmă a devenit o competiţie a industriilor, apoi a cantităţii de aur deţinute, aşa că fiecare se mândrea cu propriile tehnici şi bogăţii. Astfel într-o perioadă, relativ scurtă, s-a ajuns la nişte statui înalte de sute de metri, în întregime din aur.

De la un timp, însă,  au început să circule nişte zvonuri, cum că statuile ar fi goale pe dinăuntru, sugerând viclean că ar reprezenta credinţe găunoase. Probabil că zvonurile erau lansate de atei care, neavând nici un Dumnezeu, n-aveau statui şi nici de cine să se teamă.

- Cum adică, dacă n-aveau nici un Dumn…

- Domnule, ţi-am spus de atâtea ori să nu mă mai întrerupi! se răsti de această dată domnul Filos la Adolf, care pusese întrebarea. Acesta rămase cu întrebarea neterminată, surprins de asprimea neobişnuită a tonului; băieţii s-au privit miraţi, dar nu s-au lăsat intimidaţi.

- Păi, şi nu erau goale? întrebă Gion. După câte ştiu toate statuile sunt goale pe dinăuntru; ele se fac de obicei pe un schelet metalic, exteriorul contează.

- Aşa e, domnule, răspunse domnul Filos, dintr-o dată potolit, însă, uite, zvonurile au zgâriat nişte sensibilităţi, aşa că toţi au fost nevoiţi să şi le refacă. Numai că acum, fiind pline, trebuia mult mult aur, deturnând competiţia pe alte coordonate; oricum, statuile au devenit brusc mai mici cu nişte metri.

- Şi?

- Şi, după cum ştim, răul nu se astâmpără. După puţin timp statuile au început să crească din nou, dar şi zvonurile au reapărut; de data asta se refereau la calitatea aurului. Se spunea că aurul statuilor ar fi un aliaj ieftin, banal, insinuând oarecum impuritatea simbolurilor. Credincioşii iar au sărit ca arşi şi, dacă s-ar fi ştiut sursa zvonurilor, cred că s-ar fii repetat Noaptea Sfântului Bartolomeu, când unsprezece mii de copii europeni au fost arşi pe rug, ca sacrificiu, ofrandă pentru Sfântul Mormânt. Însă soarta a salvat secolul nostru de astfel de distincţii; toţi credincioşii au trecut la treabă, toţi au început să-şi refacă statuile.

Acum însă chestiunea se complica şi mai mult, cantitatea de aur pur necesară unei statui pline, înaltă de câţiva metri şi bine proporţionată era enormă şi nu toţi dispuneau de atâta cantitate. Ca să liniştească spiritele, Guvernul Federal, exclusiv consultativ de altfel, a decretat de această dată ca statuile să aivă aceleaşi dimensiuni. Dezbaterile au devenit iar aprige: cei care aveau aur spuneau că nu înţeleg de ce să se limiteze; iar ceilalţi spuneau că valoarea statuii nu stă nici în puritatea aurului, nici în mărime, ci în simbolul ei. Până la urmă a triumfat raţiunea: toţi au făcut statuile din acelaşi aliaj de aur şi de aceeaşi mărime.

Circulau totuşi nişte zvonuri cum că la vârf s-ar fi convenit ca cei care n-au aur de ajuns să fie ajutaţi de ceilalţi, fără ştirea credincioşilor , ca să nu se nască dezordini. să nu existe dezordini. Poate sunt adevărate zvonurile, poate că nu, oricum, a fost bine, fiindcă nu ştiu unde s-ar fi oprit această competiţie; cum nu cred că cineva ar fi acceptat locul doi, nebunia ar fi continuat şi nu ştiu unde s-ar fi terminat.

Apoi s-a convenit ca toate cele patru dezveliri să aibă loc în aceeaşi zi şi această cvadruplă ceremonie să fie difuzată la toate televiziunile lumii, ca toţi credincioşii să se bucure de sacrul eveniment în acelaşi moment. N-a fost nici o bucurie, fiindcă soarta a vrut altfel.

- Adică?

- Adică aşteaptă! Aurul pur este extrem de greu, dar şi extrem de moale, aşa încât în această stare este foarte greu să faci ceva durabil din el. Tehnicienii, majoritatea şcoliţi la academia de sculptură “Angelo Mişu”, şi-au arătat măiestria şi în şantierele lor împrejmuite cu scânduri au făcut ce au făcut că le-au dat gata la termenul convenit. Apoi le-au acoperit cu falduri, pregătind dezvelirea la data ce trebuia să devină memorabilă.

Şi a fost memorabilă: după câteva săptămâni, când a venit momentul şi s-au tras faldurile, de sub ele au apărut nişte monştrii groteşti, cu membre blegite, cu strâmbături care n-aveau nimic din sacra lumină tradiţională. A fost un vaiet scos din miliarde de piepturi căci oamenii au fost îngroziţi de ce vedeau. Imediat un general, cu cele mai rapide reacţii şi cea mai  mare prezenţă de spirit, a dat ordin ca statuile să fiie acoperite la loc şi ceremonia să fie amânată.

- Dar ce s-a întâmplat? întrebă Adolf sincer nedumerit.

- Păi, ce să se întâmple, aurul fiind foarte moale şi statuile foarte grele, nu s-au suportat pe sine; s-au prăbuşit pur şi simplu sub propria povară, deformându-se jalnic.

- Extraordinar! exclamă Gion. Interesantă întâmplare; cred însă că e mai degrabă comică decât tragică.

- Nu, nu! Să nu glumim cu chestiile astea, replică domnul Filos încruntat.

aici

- Mă rog, şi ce treabă are Academia Tibetană? întrebă Adolf.

- Păi tehnicienii celor patru credinţe, cei care au construit statuile erau convinşi că până la urmă tot ei va trebui să rezolve problema, tot ei vor reface statuile, aşa că s-au gândit să colaboreze şi s-au întâlnit pe ascuns ca să discute, să caute soluţii. Numai că cineva le-a deconspirat locul de întâlnire; mass-media a împrăştiat ştirea, iar lumea credincioşilor a aflat despre oculta înţelegere, cum au nimit-o ei, şi au considerat-o inadmisibilă: “are ceva vicios, monstruos în ea”, spuneau ei. După părerea lor, această colaborare era suspectă, macula reciproc credinţele, au considerat colaborarea blasfemie şi i-au spus confreria aurului.

Imediat, cele patru academii religioase s-au întâlnit sub înaltul patronaj al Guvernului Confederal şi au hotărât ca discuţii lămuritoare să aibă loc neîntârziat, dar nu în CUSA, ci pe un teren neutru. Şi uite aşa păgânul zeu Aboteni din Himalaia a devenit gazda celorlalţi patru, iar convorbirile vor avea loc în zilele acestea.

- E tare, ce să zic; şi aurul zace acolo afară sau a fost topit deja?

 - Ce-ţi trece prin minte, Adolf, crezi că aurul sacru poate fi furat aşa, de oricine?

- Nu, nu, n-am crezut aşa ceva!

Domnul Filos se uită din nou la ceas şi se enervă:

- De ce nu vine odată naveta aia, se ştie că azi avem zi de Aeraţie, ce întârzie atât!

Amintindu-şi de aeronavă şi interesul băieţilor pentru spargişti, statui şi alte alea coborî brusc; şi cum tocmai au fost anunţati că naveta şcolii îi aştepta pe terasodrom, au plecat grăbiţi spre lift. Şi odată urcaţi n-au mai întârziat nici o secundă; itinerariul era cunoscut, culoarul de zbor acordat, aşa că au plecat valvârtej şi au ajuns rapid la Haţeg.

Aici într-adevăr era bine: era o rezervaţie naturală de o sută de kilometri pătraţi, cu o imensă, imensă pădure şi pajişti; totul îmbia la recreere şi odihnă. Pentru început, însă, băieţii s-au aşezat cu coatele pe mesele cele înalte ale bufetului unde erau arondaţi, fiindcă la început li se servea o gustare, aşa că aşteptau să fie serviţi. Acesta era procedeul, dar domnului Filos îi făcea plăcere să meargă înăuntru să comande chiar el: abia ajungeau la pădure că intra imediat în bar, de unde venea totdeauna voios.

- Vom avea friptură din carne de animal cu legume vegetale, pâine din grâu şi o oranjadă din portocale, spuse el cu ochi strălucitori; sper să vă placă. Imediat o tinerică le-a pus pe masă tăvile cu gustări.

- Mişule, spuse Adolf în timp ce mâncau, cât putem sta aici?

- Azi raţia este de 19 minute spuse el uitându-se la ceas; vrei să cred că nu ştiai?

- Ba ştiam, dar eu am şi raţia de săptămâna trecută pe care nu mi-am consumat-o, ştii, cu gripa; aş vrea s-o adaug la cea de azi.

- Ai dreptate, e dreptul tău, ai putea rămâne încă 19 minute, dar cum vei veni la Bucureşti?

- Vă mai rotiţi pe sus.

- Nu se poate! Să încercăm altfel: poate găsim pe cineva cu care să vii. Dar întâi să anunţăm la administraţie schimbarea, spuse şi plecă iar la bar.

- Te-ai învârtit de o mini vacanţă, remarcă Gion; ştii că aşi rămâne şi eu.

- Te cred şi ar fii bine, dar nu cred că merge.

- Încercăm.

- Nu se poate, spuse domnul Filos care tocmai se întorcea, nu poate rămâne nimeni fiindcă după noi vin pacienţii de la un spital de tuberculoşi care stau  45 de minute, iar după plecarea lor staţiunea se va desinfecta până la 10.000 de metri altitudine timp de 5 ore. Rămâne pe săptămâna viitoare; să-mi aminteşti că poate uit. Adolf dădu din cap a lehamite şi se apucă şi el să mănânce.

- După asta unde mergem Mişule? Întrebă Adolf după ce îşi termină suculenta gustare; eu zic să ne întoarcem la tribunal: ne mai spui câte ceva, mai aflăm ceva... După Raţia de Aerare, totdeaune programul se termina şi el ştia foarte bine treaba aceasta, dar îi plăcea privirea pe care i-o arunca domnul Filos în astfel de cazuri, şi mai ales comentariile care o însoţeau.

- Mda, o să fii un bun avogard stimate domn; ai mult talent pentru meseria asta, dar nu-l risipii cu mine, eşti destul de străvehiu. Acum ne va duce naveta pe fiecare acasă şi ne vom vedea mâine la şcoală. Hai să ne întindem pe iarba asta moale şi răcoroasă, să ne relaxăm cât avem dreptul.

Paradisul de verdeaţă i-a acaparat rapid; nimeni n-a mai scos o vorbă, toţi scufundându-se în reverii ancestrale. Dar pălcerea, ca toate plăcerile, a fost scurtă: Un clopoţel a sunat - discret ca la orice casă de odihnă - că cele 19 minute au trecut şi că trebuiau să plece. Ca automată naveta şcolii a aterizat, i-a luat pe toţi şi i-a lăsat la casele lor, după care a dispărut singură singurică spre misterioasele ei sarcini.

 Capitolul III

A doua zi, la ora 8, băieţii se întâlniră din nou la şcoală, unde domnul Filos îi luă imediat în grijă şi, fiind destinaţi artei elocinţei, naveta îi duse pe toţi la tribunal pentru continuarea studiilor.

- Acum, stimaţi domni, rosti domnul Filos după ce-i conduse iar în mica lor sală de clasă, fiindcă ne aflăm în Templul Sfintei Dreptăţi, hai să organizăm cunoştinţele pe care le aveţi despre Drept şi Justiţie şi să o luăm de la început. Cum ieri a fost un proces cu ceva semnificaţii în această privinţă, vom începe discuţia chiar de la el. Dumneavoastră, domnilor, datorită naşterii deosebite, continuatori ai dinastiilor voastre de avogarzi cu drepturi la această carieră, aveţi implicit dreptul de a cunoaşte toate dedesubturile acestei rafinate arte; tu, domnule Adolf, al câtelea vei fi în dinastia Ciobanu?

- Al VI-lea în dinastia Popescu; Ciobanu se numesc maşta şi taştăl meu.

- A, da! Şi tu, Gion?

- Al V-lea în dinastia Ionescu; şi la mine Păduraru este numele maşterilor mei.

- Da! Mi-am amintit; deci tu, Adolf, vei fi al şaselea avogard în dinastia Popescu, iar tu, Gion, al cincilea în dinastia Ionescu. În sfârşit, voi cam cunoaşteţi îndatoririle faţă de această nobilă artă pe care o veţi îmbrăţişa, ştiţi ceva despre ea din familie şi, bineînţeles, din şcoală. Totuşi, datoria mea de formator al vostru este a vă face, prin cuvinte cu înţeles accesibil, o prezentare de ansamblu pentru o imagine mai clară asupra ei. Ia spuneţi, dumneavoastră ştiţi de când începe dreptul de proprietate asupra unui bun oarecare?

- Imediat ce-l cumperi, răspunse Adolf ridicând din umeri a mirare la aşa o întrebare simplă; din acel moment devii proprietarul lui.

- Adevărat! Asta pentru că ai fost proprietarul banilor cu care l-ai cumpărat, dar ai fost proprietarul acelor rublari?

- Desigur! Îi am de la maşta mea.

- Ţi i-a dat ea?

- Evident!

- Nu ştiu ce e aşa de evident, dar asta-i altceva; deci tu devii proprietarul banilor fiindcă maşta, proprietara lor, ţi i-a dat. Cu alte cuvinte, maşta ta a fost proprietara lor fiindcă i-a primit salariu, iar tu ai primit dreptul asupra lor prin libera ei donaţie. După cum observaţi, şi tu şi maşta ta aţi dobândit banii şi dreptul asupra lor prin transferuri de la unul la altul; dar primul proprietar ştiţi cine a fost?

- Al banilor?

- Nu numai, al oricărui bun.

- Nu ştiu, e prea greu, aprecie Adolf după o mai lungă gândire, spune tu, Mişule.

- Sigur, hai s-o luăm de la început.

Primul bun al fiecăruia din noi şi implicit primul său drept este Dreptul la Viaţă. Acesta se dobândeşte la naştere, când noul locuitor al lumii, scoate primul sunet, şi ia în stăpânire spaţiul de respiraţie, de existenţă. Acestui prim sunet îi spunem plânset, dintr-o proastă înţelegere, în fapt prin el noul locuitor al lumii strigă spune “Am venit”! “Vreau drepturile mele”!

Deci, juridic vorbind, acestui sunet îi putem spune ”Strigătul Născător De Drepturi”. Este evident că aceste prime drepturi sunt Drepturi Naturale, fiind izvorâte din natura însăşi: le-am dobândit prin naştere şi eu şi voi şi toată lumea vie o dată cu apariţia vieţii pe pământ.

Iar mama se supune imediat poruncii noului purtător de viaţă, fiindu-şi datoare sieşi ajutor.

Aici însă intervine ceva deosebit: oamenii, fiindcă n-au putut înţelege că toată lumea înconjurătoare este dinamică prin ea însăşi, au atribuit orice impuls dinamic unei voinţe exterioare, numind-o Divinitate. Conform cu această credinţă, Divinitatea ar coordona toate devenirile, adică toate schimbările rezultate din această dinamică, considerând aceste drepturi ca izvorâte dintr-un Drept Divin. Noi, însă, care am înţeles această realitate, care ştim că natura şi Divinitatea sunt identice, putem spune că aceste drepturi sunt fireşti/divine sau divine/fireşti, având aceeaşi calitate. Nu vom face acum analiza mai detaliată a acestor denumiri, dar, ca să împăcăm pe toată lumea, le vom spune drepturi fireşti, fiindcă, după cum am văzut, izvorăsc din fire.

 În sfârşit, această primă poruncă a noului născut se adresează întâi mamei, pretinzându-i primul ajutor, hrană, îngrijire etc., iar sunetul, prin structura armonicelor ordonate de natură, activează instinctul matern al acesteia, care acordă necondiţionat grija necesară copilului şi implicit speciei.

Aceste drepturi însă le au toate vietăţile, nu numai oamenii; chiar dacă nu toate le pretind zgomotos ca aceştia, toate vietăţile recunosc specific porunca; dacă noi nu percepem semnalele lor, nu le “auzim”, e fiindcă sunt într-un registru inaccesibil nouă. Deci acestea sunt drepturile tuturor fiinţelor de pe pământ, toate au drepturi la spaţii de respirat, la existenţă.

- Dacă viaţa îşi e datoare sieşi ajutor, cum spui, de ce se mănâncă vietăţile între ele? întrebă Adolf.

- Întâi fiindcă se înmulţesc şi nu le ajunge mâncarea, aşa că cei mai slabi vor slăbi şi mai tare; oricum ar muri de foame.

- Lasă asta, am întrebat de ce se mânâncă între ele, de ce mănâncă lupul iepuri, cum scrie în povestea aia.

- N-am să intru în prea multe amănunte, nefiind o lecţie de biologie, am să spun totuşi că într-adevăr viaţa îşi este datoare sieşi, dar nu numai la modul în care ai înţeles tu; viaţa este un fenomen extrem de complex.

- Bine, şi? De ce se mănâncă între ei? Cum e cu fenomenul complex, insistă Adolf.

- Domnule! Viaţa transformă energia primară, care este mişcarea internă a materiei, într-un alt fel de mişcare; adică restructurează mişcarea primară a materiei moarte, să zic aşa, într-una mai complexă, în mişcare vie, care este viaţa însăşi. Energia primară însă se află deja în structuri stabile cum sunt fier, oxigen, etc. şi le găsim amestecate în integrala piatră, or în aceste forme ea nu mai poate fi restructurată decât cu un adaos de energie. În concluzie, numai cu adaos de energie mişcarea moartă dobândeşte calitatea de mişcare vie sau biomişcare.

Pe pământ însă, singura formă de energie liberă, să zic aşa, este soarele, numai el poate difuza energia disponibilă care să determine fenomenul vieţii. În acest caz vom conchide că toate vietăţile de pe pământ sunt forme de organizare a energiei primare sub acţiunea celei solare, simplificând, putem spune că toate sunt născute de soare.

Dar deşi toate sunt fiice ale soarelui, nu toate se pot hrăni direct la “sânul mamei”, fiindcă nu ştiu să asimileze această formă primară de hrană reprezentată de căldură, lumină şi alte radiaţii; singurele care “ştiu” s-o consume astfel sunt plantele. Acestea captează, restructurează şi stochează energia în ansamblul formelor proprii cât timp trăiesc. “Cadavrele” lor conţin energia primară în alte alcătuiri, mai complexe decât în integrala piatră şi, important, în forme asimilabile altor vietăţi. Astfel, ierbivorele o preiau sub formă de hrană dându-i o altă structură, acestea vor fi consumate la rândul lor de carnivore şi aşa mai departe. Deci e evident că viaţa însăşi le-a destinat sarcini diferite  în acest proces de prelucrare a energiei primare, iar dacă ea, viaţa, a găsit cu cale să creeze forma lup, trebuia să creeze pentru hrana lui şi forma iepure, nu?

- Vrei să spui, Mişule, că natura, Divinitatea a făcut întâi un lup şi ca să nu moară de foame a mai făcut repede un iepure şi i l-a pus în faţă?

- Pornim de la realitate, dar, dacă te preocupă astfel de priorităţi, înscrie-te şi la cursul de biologie. Deci forma de viaţă plantă mănâncă soare, forma iepure mănâncă plante, iar forma lup mănâncă iepuri, toate conţinând energie solară în diferite stadii de structurare, totul fiind cât se poate de firesc. Tot firesc este ca acestea să fie mâncate de formele viermi, bacterii şi alte microorganisme, care vor stoarce ultimele picături din energia liberă a soarelui şi apoi vor muri, cadavrele lor alcătuind humusul.

De fapt, scopul final al acestui proces este ca din energia liberă a soarelui şi energia stocată în piatră să se producă forme de viaţă, în acest fel viaţa se salvează pe sine neţinând seamă de indivizii muritori sau forma lor, acestea fiind numai gazde vremelnice sau trepte de organizare a energiei în procesul multiplicării şi perpetuării ei. Astfel, viaţa depozitează energia în mulţimi viguroase, tinzând prin ele la mereu şi la pretutindeni. Ai înţeles acum, Adolf, cum e cu viaţa şi apărarea ei?

- Mişule, te-ai cam bâlbâit, de la tine am înţeles doar cum se autoconservă viaţa, nu şi altceva; m-am lămurit însă singur cum e cu solidaritatea în cadrul speciei; am înţeles că vietăţile din cadrul aceleiaşi specii îşi recunosc strigătele şi că se ajută fiind obligate de perpetuare.

- Remarcabil! Să revenim la lecţie. Cum am spus, toate vietăţile au acele drepturi primare de care am vorbit, dar cum - inevitabil - se înmulţesc, vor intra în lupta pentru existenţă, în care vor învinge cei mai puternici. Astfel, tot viaţa şi-a impus criterii de selecţie a indivizilor,  a speciilor chiar, criterii prin care cei mai reuşiţi procesatori de energie vieţuiesc mai mult, ceilalţi fiind “orientaţi” rapid spre reluarea ciclului. Această luptă între indivizi şi specii, componentă firească în procesul vieţii, s-a numit selecţie naturală.

Oamenii însă, derivate din animale de altfel, şi-au depăşit ascendenţii, activându-şi şi alte capacităţi cu ajutorul cărora au corelat observaţiile oferite de cele cinci simţuri, pricepând mai bine mediul. Astfel, în procesul selecţiei naturale oamenii şi-au folosit mintea, dobândind un avantaj incomensurabil faţă de celelalte animale. Ce zici, Adolf, ai înţeles?

- Zi înainte şi mai vedem.

- Revenind la familie, la cea umană, desigur, vom vedea că raţiunea a făcut ca drepturile noului născut-om să fie mai ample, mai complexe decât la animale. În familia umană îndatoririle se extind şi asupra tatălui, raţiunea  obligându-l şi pe acesta să contribuie alături de mamă la creşterea copilului, iar copilului conferindu-i drepturi şi în familia în care s-a născut. Astfel, raţiunea, mai mult decât instinctiva solidaritate a speciei, consolidează la om conceptul de drept/datorie/drept sau datorie/drept/datorie, cum doriţi, prin care părinţii dau copiilor ce au primit de la părinţii lor când erau şi ei copii. În familia umană conceptul de drept nu se mai referă numai la viaţă, ci şi la alte bunuri.

Aţi înţeles cum s-au întrupat drepturile vitale şi materiale ale noului născut om,  aţi observat că acestea sunt tot fireşti?

- Deci copilul are drept şi la căciula tatălui? întrebă Adolf.

- Dacă îi e frig, da! răspunse domnul Filos scurt, după care reluă. Bineînţeles că selecţia naturală funcţionează şi la oameni, sunt ei avantajaţi de raţiune faţă de verii lor, dar între ei sunt la fel, viaţa îi va supune aceloraşi cerinţe ca pe toate celelalte vietăţi. Acum, însă, datorită raţiunii, chestiunea se pune deosebit şi am să ilustrez aceasta printr-un exemplu fictiv.

Să ne imaginăm o mare grupare de oameni, în care oricine poate face orice oricui, fără să stârnească contrarietăţi, adică un X mai tare poate lua căciula unui Y mai slab şi nimeni nu-i condamnă gestul, fapta fiind normală. În acest caz, tot normal va fi ca un Z, şi mai tare, s-o ia la rândul său lui X şi cum nimeni nu reacţionează, înseamnă că ele nu sunt capricii, huliganisme, abuzuri, tâlhării etc., ci acte normale între oameni liberi care, dacă pot, îşi fac unii altora ce au chef; evident, prin violenţă.

În aceste condiţii de libertate absolută, să ne imaginăm că indivizii se află într-un şir imens cu un Y la mijloc, având în stânga pe X cel slab şi în dreapta pe Z cel tare. Bineînţeles că la capătul din stânga va fi cel mai slab, iar la celălalt cel mai tare. Or în această grupare, în care ierarhizarea o face tăria fizică, instinctul de conservare îi obligă pe toţi să-l respecte pe Z din dreapta, adică să respecte regula sau să moară.

Vedem că în acest şir domneşte legea celui mai tare, sau legea junglei, cum i se mai spune. Numai că aici cuvântul lege e greşit folosit, fiind un viol asupra sensului său; cuvântul lege are în el premiza convenţiei, a armoniei, ori în regula cu pricina nu e pic de convenţie, e numai confruntarea pe loc, cu rezultat imediat. Îi vom spune deci nu legea, ci “Regula Celui Mai Tare”, sau, prescurtat de acum încolo, regula; şi cum tocmai despre asta vom discuta în continuare, să precizăm câteva caracteristici ale şirului imaginat. Remarcabil în acest şir X-Y-Z este că, în afară de cei de la extremităţi, toţi se pot considera Y-ul cu pricina, fiecare avându-şi la stânga pe cel slab, iar la dreapta pe celălalt. S-ar părea că oferă chiar satisfacţii, fiindcă fiecare îşi poate vărsa necazurile venite de la “călăul personal” din dreapta pe “victima personală” din stânga.

- Cu ceva pe deasupra pentru răcorit, completă Adolf.

- De  observat că acest dulce-amar,  această vicleană deri vată din sistem, chiar netezeşte nemulţumirile şi-i poate da “eternitate”, continuă domnul Filos fără să-l ia în seamă. E drept, are şi părţi bune, îi face pe indivizi să se zbată să parvină cât mai spre dreapta, dându-le senzaţia de activi, de conectaţi, dându-le un scop în viaţă, perfecţionându-i, adică.

- Oricum, vai de ultimul din stânga, remarcă Gion, probabil aşa s-au născut expresiile “De Stânga” şi “De Dreapta”, indicând pe cei slabi din stânga, care luptă pentru avansare în şir şi pe cei puternici din dreapta, care îi tot îmbrâncesc înapoi. Poate şi fiindcă mâna stângă e mai proastă decât dreapta, adăugă el gânditor.

- Vrei să spui că cei din stânga sunt mai proşti decât cei din dreapta? îl întrebă Adolf.

- E, nu chiar.

- Totuşi, i-ai comparat cu mâna stângă, căreia i-ai spus proastă.

- Am avut în vedere un vechi proverb care spune că “Răzbunarea e arma prostului”, or cei din stânga se răzbună mereu pe cei din dreapta.

- Nu auzisem proverbul; asta înseamnă că un deştept zâmbeşte când ia o palmă peste gură?

- Ăă! nu-mi place sensul pe care îl dai, interveni domnul Filos, dar exact aşa ar trebui să facă!

- Şi o face? insistă Adolf, nu cumva prostul e prost tocmai fiindcă aşteaptă s-o încaseze în loc să dea primul? Normal, deşteptul care a dat ce să răzbune; ciudat proverb!

- Nu, nu! Cine încasează o nedreptate, cum spui tu, trebuie să vină imediat la noi s-o reclame, să apeleze la serviciile noastre; noi ce păzim? Altfel murim de foame, domnilor, rosti domnul Filos; dar să nu intrăm în amănunte, să revenim la lecţia noastră.

Deci Regula Şirului a coordonat nu numai viaţa animalelor din turmă, haită etc., ci şi pe oameni, până când au observat că tradiţionalul dulce-amar al şirului este periculos. Când au văzut că un pricăjit oarecare, fără nici un pic de muşchi pe el, dar cu o minte dezvoltată simetric, îşi putea ascuţi o piatră cu care putea elimina nişte rivali din dreapta,  s-au cam speriat. S-au speriat şi au înţeles că Regula merge la animale fiindcă ele nu-şi pot ascuţi pietre, la oameni însă nu, şi instantaneu au realizat că dacă nu se pun hăţuri unor instincte întârziate, minţile cele neastâmpărate îi vor duce la mari crime, continuă el într-un limbaj nu tocmai pedagogic. Cu alte cuvinte, au descoperit că Regula nu poate gestiona alianţa dintre minţile cu năravul invenţiei şi atavismele morale, şi că dacă o vor lăsa pe ea să modereze în continuare “alianţa” dintre minte şi instincte, specia va fi în mare pericol.

Această sinteză a fost o mare cucerire pentru omenire. Fiind însă atât de mare, au considerat-o tot inspiraţie divină, scăpându-le prilejul de a observa că şi-au descoperit bunul simţ, el fiind adevăratul dar divin. Fiind însă plini de complexe au rămas în continuare legaţi de ideea inspiraţiei divine pe care unii o tot aşteaptă, mai sublinie el cu o strâmbătură. Grav era că tot aşteptând nişte gesturi divine, care nu veneau mereu, ignorau bunul simţ ce-l aveau permanent asupra lor, iar prin nefolosire riscau să şi-l atrofieze, împreună cu raţiunea care l-a generat.

Norocul omenirii a fost că mai existau şi alţii, care îşi foloseau adevăratul dar divin, iar aceştia, înţelegând pericolul, au strâns experienţele dobândite, aceste cutume ancestral convenite, în nişte coduri pe care le-au încrustat în piatră, ca să nu se uite. Saltul cel mare a fost că aceste coduri interziceau criteriul forţei în relaţiile dintre oameni, introducând criteriul dreptului convenit, adică introducând legea. V-aţi luminat cum e cu legea, cum e cu dreptul la viaţă şi celelalte? întrebă domnul Filos, şi cum băieţii au clătinat capul a “oarecum”, a continuat.

- Deci, pornind de la drepturile vitale ale copilului, să le vedem pe cele materiale şi să începem chiar cu pământul pe care erau primarele spaţii de vânătoare şi cules. Precum înaintaşii lor din care derivau, şi oamenii îşi marcau teritoriile; având însă raţiune, ei le marcau cu pietre de hotar, garduri din sârmă ghimpată sau chiar cu ziduri de mii de kilometri, ceea ce era un mare pas spre civilizaţie. Tot cu ajutorul raţiunii s-au perfecţionat şi metodele de încălcare a teritoriilor vecine, prin felurite metode, culminând cu războaiele. Despre ele vom discuta în anii următori, acum să revenim la drepturile copiilor asupra averilor materiale.

Desigur că spaţiile pe care vieţuiau le deţineau imemorial, fiind folosite şi apărate de generaţii, ele rămânând în stăpânirea tuturor urmaşilor. Din punctul de vedere al dreptului, trebuie subliniat că ele au fost ocupate atunci cândva la începuturi când ele erau libere, la dispoziţia primul venit care dobândea automat şi dreptul de a-l deţine. Astfel, dreptul primului venit, precum şi a urmaşilor lui asupra acestui spaţiu era natural, deci tot firesc; de acum acestui spaţiu, fiind de fapt suprafaţă, îi voi spune Pământ.

Iată că părinţii dau copiilor pe lângă dreptul la viaţă şi dreptul la pământul pe care au primit-o, putând spune că oamenii obţin prin naştere, din aceeaşi sorginte firească, şi pământul împreună cu celelalte, adică şi avere materială. Sintetizând, putem spune că omul obţine o dată cu Dreptul la viaţă şi Dreptul la Proprietate. Acum ai înţeles, Adolf, de ce eşti proprietarul banilor daţi de maşta ta? Aţi înţeles de ce avem drepturi şi care le sunt fundamentele?

- Prin Divinitate trebuie să înţelegem acel Dumnezeu despre care se vorbeşte? întrebă Adolf.

- Stimate domn, în chestii de drept fundamental trebuie să te obişnuieşti să-l confunzi total pe Dumnezeu cu Natura; nu poţi spune “aşa-zisul Dumnezeu”, cum nu poţi spune nici “aşa- zisa Natură”. Pe urmă Dumnezeu este numai un nume al conceptului de Divinitate, el poate fi Allah, Manitu sau altul, potrivit cu educaţia de acasă, aşa că, oricum s-ar numi, el reprezintă acelaşi concept. Mai mult, orice ar crede cineva despre Divinitate, dacă ar dori s-o excludă, să zicem, chestiunea nu s-ar modifica, ar elimina numai un nume, nu conceptul. Important să reţineţi că fie natural, fie divin, dreptul este tot firesc. Cred că v-aţi lămurit, nu-i greu, nu-i aşa, Adolf?

- Da, Mişule! E cristal.

- Să intrăm mai adânc în mecanismul formării averilor şi al deţinătorilor ei, ca domnul Adolf să fie sigur că banii pentru îngheţată îi aparţin cu adevărat.

- Abia aştept, Mişule.

- În general, averea unei familii este compusă din două părţi: una rămasă de la părinţi, cum am văzut şi a doua din achiziţiile ulterioare; însă în afară de pământ, ambele sunt acumulări de muncă şi constau în bunuri ca: adăposturi, îmbrăcăminte, terenuri, unelte, animale domesticite etc. Deducem din aceasta că Averea Familiei este o perpetuă acumulare de muncă ce perpetuează şi dreptul de proprietate asupra ei.

- Deci proprietatea a apărut înaintea numelui ei, remarcă Gion pe gânduri.

 - Da, domnule! Ea a fost dintotdeauna, dar a fost conştientizată mai târziu; de fapt acesta este procesul cunoaşterii, noi descoperim fenomenele şi le numim în ritmul cunoaşterii, ele există însă de când lumea. Deci ne-am lămurit cum e cu averile şi drepturile asupra lor, conchise domnul Filos şi, fără să mai aştepte replici, continuă.

Aţi observat cum a fost transferat dreptul de proprietate de la o generaţie la alta; ei bine, acest prim transfer de la înaintaşi la urmaşii lor se numeşte Moştenire. Îi spune aşa fiindcă averea provine de la moşi şi strămoşi, indivizi din lanţul biologic ascendent al familiei, şi destinată exclusiv indivizilor din lanţul descendent al aceleiaşi familii. Din cele discutate reiese fără tăgadă că moştenirea este un act tot firesc, fiind derivat din aceeaşi origine firească.

Domnul Filos făcu o pauză, oftă uşor şi continuă:

- Păi acestea sunt noţiunile de bază ale dreptului: dreptul de proprietate DdP şi dreptul de transfer DdT, toate tomurile având între coperţi numai variante ale acestor două concepte; orice formă ar prezenta varianta, ea se reduce în ultimă instanţă la relaţia dintre DdP şi DdT. Să terminăm însă cu cele din familie, unde sunt câteva particularităţi importante.

Cum am spus, toţi membrii familiei, de la părinţi la ultimul născut, beneficiau de averea familiei constând în hrană, adăpost şi securitate, dar repartizarea lor era diferită din motive naturale, iar sarcina repartizării nu era tocmai uşoară. Fiindcă, vă întreb eu, cine putea hotărî repartizarea acestor beneficii, cine putea păstra echilibrul între excesele numeroşilor şi năbădăioşilor membri ai familiei? Puteau face aceasta alţii decât părinţii? Evident că părinţii, ei erau singurii în măsură să hotărască în toate aceste aspecte.

 Apare acum însă un dezechilibru: ambii părinţi hotărau, dar nu la fel, fiindcă nici ei nu erau identici; fiind structuraţi diferit atât fizic, cât şi psihic, ei nu puteau avea aceleaşi sarcini biologice destinate de natură, de unde nici aceleaşi capacităţi în lupta dură pentru existenţă. Astfel, bărbatul vâna, ara etc. adică întreţinea şi mărea averea materială a familiei, iar mama năştea cât mai mulţi copii, mărind astfel averea biologică a familiei. Altfel spus, deşi contribuţiile erau egale în valoare, erau  diferite în conţinut.

În acest caz, cu mama mereu gravidă şi absorbită de ocupaţiile legate de naşterea şi creşterea copiilor, contribuţia ei la acumulările de avere materială era mai mică, diminuându-i oarecum dreptul de a hotărî în privinţa acesteia. În consecinţă, singurul integral capabil să gestioneze interesele materiale ale familiei rămânea tatăl. Acesta, mai independent biologic, era cel mai puternic, cel mai ferm şi echilibrat, ceea ce l-a impus ca responsabil; în cadrul familiei averea aparţinea tuturor, toţi aveau drepturi la ea, dar părinţii şi în special tatăl hotărau amănuntele repartizării acestor drepturi. Cât era de dreaptă sau nu această viziune, este altă chestiune, despre ea vom vorbi în lecţiile viitoare, acum doar constatăm faptul şi atât.

Pe urmă, relaţiile cu vecinii au impus chiar conceptul de stăpân şi din nou întrebarea: cine putea fi considerat de străini stăpânul, dacă nu tatăl, patriarhul, cum va fi numit? Din aceleaşi motive tot el hotăra şi în relaţiile cu străinii. În concluzie, el a devenit stăpânul a toate: al bordeiului, al turmei, al locurilor de păşunat etc., iar toate repartizările de avere erau făcute conform voinţei lui. Acestea au devenit practici tradiţionale, cutume fireşti fiindcă şi ele s-au întrupat tot din primara, fireasca necesitate.

- Bun! am înţeles, interveni Adolf, el era considerat proprietarul, stăpânul, dar turmele nu le păştea numai el, ci fiii lui, iar turmele se înmulţeau, mărind averea. Era drept ca el să fie considerat stăpânul bunurilor acumulate până într-un anumit punct, dar cele acumulate împreună nu trebuiau considerate altfel?

- Ai ceva dreptate, realităţile din sânul familiei erau şi sunt complexe; era el stăpânul, asta nu înseamnă că ceilalţi erau nişte deposedaţi. Într-adevăr, era stăpân, dar mai mult în relaţiile cu alţii, care impuneau această stare, în familie poziţia nu era chiar identică. De altfel, adeseori el moştenise averea de la părinţii lui.

- Adică el era singurul care adusese bunuri în familie? întrebă Gion.

- Nu, desigur, erau familii în care contribuţia mamei era mai mare, dar din momentul căsătoriei tatăl intra în rolul de administrator, fiindcă soţia intra în rolul de mamă, aşa că el devenea automat factorul cel mai activ în prosperitatea materială a familiei.

- Dar şi ceilalţi membri contribuiau la prosperitatea familiei, insistă Gion.

- Lasă, mă! Bine, fie! Tatăl era cel mai cel în familie, interveni Adolf, agasat de învârtitul în jurul cozii. Ai spus însă mai devreme, Mişule, că prin schimbarea generaţiilor copiii intrau automat în posesia averii, acum spui că tot părinţii hotărau, nu prea înţeleg, cum vine chestia asta?

- În principiu era automat, în sensul că averea nu intra în posesia străinilor, practic însă procesul era mai complex.

- Cum adică?

- Întâi că urmaşii nu intrau în posesia părţii cuvenite decât la părăsirea familiei prin căsătorii, iar împărţirea o făceau, cum am spus, părinţii, dar nu numai la propria apreciere, ci după nişte reguli judecate de generaţii şi care erau strict aplicate. Aceste reguli vitale urmăreau dăinuirea neamului, urmăreau ca familia matcă să fie permanent puternică, dar şi cele derivate să prolifereze.

- Mă rog! Şi cum se făcea?

- Uşurel, mai e un pas. După moartea tatălui, rolul de cap de familie şi stăpân îi revenea băiatului celui mai mare, care prelua responsabilităţile familiei.

- Adică lua el tot? se miră Adolf.

- Vi se pare nedrept? întrebă domnul Filos privind figurile mirate ale băieţilor, ei bine, şi aici intervine acel firesc care a călăuzit viaţa, familia şi societatea. Cui altcuiva puteau reveni responsabilităţile, dacă nu tot celui mai puternic? Mamei nu, am discutat de ce, dar nici fraţilor, fiindcă unii puteau fi chiar minori. Cu alte cuvinte, exista o alternativă viabilă la responsabilităţile familiei în condiţiile de atunci? Astăzi, aflaţi în confortabila securitate a legii, putem gândi altfel, atunci însă primul bărbat născut deţinea cea mai multă forţă şi experienţă şi lui îi revenea sarcina supravieţuirii familiei. Consecinţa a fost că dreptul tatălui de a fi stăpân pe averea familiei i-a revenit celui mai mare, singurul capabil să ducă mai departe această sarcină vitală.

- Deci nu le revenea la toţi, rosti Gion pe gânduri.

- Nu, şi, evident, din pricina vârstelor.

- Bine, dar până la urmă fraţii mai mici se alegeau cu ceva?

- La prima vedere nu prea, cel mai adesea ei urmau să-şi agonisească singuri o avere, rămânând pe lângă familie ca nişte auxiliari, procedeul având ca scop ca mare parte din avere să rămână în familia de bază, să fie mereu puternică. Consecinţa a fost că averile, pământurile, transmise din tată în fiu şi din moşi strămoşi, au rămas în familia de bază, devenind moşiile de mai târziu.

- Din tată în fiu şi totdeauna celui mai mare? reveni Gion, iar după moartea marelui moderator, marele frăţior prelua grija celorlalţi?

- Cam aşa ceva!

- Halal împărţeală! o trânti şi Adolf, dacă ceilalţi fraţi rămâneau la bunăvoinţa frăţiorului cu palma cea mai grea, ne cam închipuim cum au trăit. Aceasta tot de inspiraţie divină să fi fost?!

Uşor derutat, domnul Filos ridică un deget ca şi când ar fi vrut să spună un adevăr de marmură, dar cum inspiraţia întârzia, recurse la vechiul truc al dascălului prins la colţ:

- Domnilor, să le luăm uşor, voi vreţi să înghiţiţi toată ştiinţa dreptului într-o singură lecţie?

- Nu, nu, insistă totuşi Gion, aici însă se încheagă un tablou interesant. Dacă la începuturi erau pe tot pământul, să zicem, 100 de famili, înseamnă că tot atâtea erau şi moşiile, nu? Conform principiului unei singure moşteniri şi a unui singur moştenitor, evident că tot atâtea şi rămâneau. În atare situaţie fraţii cei mari au devenit marii bogătaşi de mai târziu, chiar regii şi împăraţii lumii, iar familiile sate, judeţe, ţări. Aş greşi dacă aş crede că fraţii cei săraci deveneau supuşii, adică acea populaţie fără mijloace şi fără drepturi?

- Cred că ai făcut o sinteză interesantă, deşi cam rigidă; vezi bine că pe lume există o mulţime de state, sate, proprietăţi; or mulţimea lor este chiar dovada permanentei divizări a imperiilor, regatelor şi moşiilor pe care le incriminezi; unde e suta de moşii pe care o reclami?

- O sută a fost un exemplu, mă gândeam dacă tot firescul, pe care de altfel nu-l contest, a hotărât ca cei o sută să deţină totul, iar ceilalţi nimic.

Domnul Filos se pregătea să răspundă, dar, începând prin ridicarea umerilor, Adolf i-o luă înainte:

- Cred că Divinitatea a avut dreptate când a desemnat pe tatăl proprietarul bunurilor familiei, dar, în cazul moştenirii de către unul singur, înţelepciunea ei de cristal a cam dat un rateu.

- Observaţiile voastre sunt interesante, dar realitatea e un pic mai elastică, să nu ne pripim. Am vorbit până acum numai despre băieţi, dar şi fetele trebuie luate în atenţie, căci şi ele erau părtaşe la împărţeală, ba mai ales ele n-au fost lăsate la cheremul fratelui mai mare. Şi cum majoritatea se măritau în timpul vieţii tatălui, acesta avea grijă să fie asigurate dotele cu care le înzestrau, nimeni nu se atingea de ele de teama blestemului părintesc. Şi aceasta din aceeaşi grijă pentru longevitatea şi puterea neamului: fetele fiind viitoarele mame, viitoarele nuclee de familii înrudite, erau tot garanţii ale longevităţii neamului. Pe urmă se ştie că taţii aveau şi au o afecţiune în plus pentru fiice, aşa cum au mamele pentru fii.

- Cum adică se ştie? Eu nu ştiu, interveni Adolf.

- Mă rog, aşa se spune; urmăreşte-mă cu atenţie! Deci întâi fetelor li se acorda o parte din avere şi numai restul rămânea, dota fiind apreciată de capul familiei ca bază pentru viitoarea familie. Văzând şi această latură a împărţelii, am putea să spunem că are vicii şi să-i deplângem pe fraţii cei dezmoşteniţi, dar şi aici e marea înţelepciune: Cu cine se măritau fetele în comunitate, nu cu băieţii cei dezmoşteniţi din familiile vecine, nişte rude mai mult sau mai puţin depărtate? Or în acest fel nu participau şi ei la împărţeală, puţin mai întortocheat?

- Ba da! Jos pălăria! exclamă Adolf.

- Aşa e, domnule, căci acest mod de repartizare a diluat rateul de care vorbeai, a divizat permanent averile şi a netezit discrepanţele dintre ele. Vedeţi ceva de contestat în acest mod de repartizare? întrebă domnul Filos. Acest mod de repartizare a mai făcut ceva important: a ameliorat moravurile.

Şi cum băieţii îl priveau nedumeriţi, reluă:

- Păi acum domnişoarele nu mai puteau fi pândite, prinse, duse în peştera personală a domnului şi convinse să-i facă copii; acest nărav a fost desfiinţat tocmai de condiţiile de distribuire a averii. Acum fetele se căsătoreau cu dotă, nu se mai răpeau, ca odinioară, acum intervenea o convenţie în care şi ele aveau un cuvânt de spus; de acum domnişoarele trebuiau cucerite şi prin maniere, nu numai altfel. Astfel a apărut “Cavalerismul”.

- N-am auzit până acum, e vorba despre chestia aia istorică? întrebă Adolf.

- Sintetizat, am putea spune că e o mentalitate, un cod de comportare a acelor epoci; în codurile cavalereşti, băiatul trebuia să se arate în continuare viteaz, dar mai trebuia să se arate şi bine crescut; viteaz să-şi apere agoniseala, manierat să-şi cucerească iubita. Cu alte cuvinte, să arate că s-a mai domesticit, că a devenit mai casnic.

- Mda, interesant, remarcă Adolf.

- Între noi fie vorba,  dovezile de vitejie se obţineau tot în confruntări cu rivalii ce trebuiau eliminaţi, cavalerismul fiind doar forma mai rafinată a vechii lupte dintre masculi. Cât despre manierism, acesta impunea nişte baremuri care-l obligau să mai lase apucăturile, să mai privească şi în ochii fetei. De fapt, erau înclinaţii fireşti pe care omul le deţinea în bagajul lui genetic, numai că lupta aspră pentru existenţă le astupase; acum ele se impuneau prin aceste norme ce s-au numit coduri morale, născând MORALITATEA.

Cavalerismul însă a impus baremuri şi în educaţia fetelor; numai că regulile fiind concepute de bărbaţii care voiau soţii cât mai cuminţi şi cât mai pure, aceste “coduri feminine” au transformat fetele în vietăţi de seră, eliminându-le aproape din realitate. Complementar, puritanismul excesiv i-a împins şi pe băieţi în nefiresc, făcând prin falsa educaţie ca tinerii castelani să-şi descopere reciproc după căsătorie laturi surprinzătoare în moralitate. Totuşi, partea bună în această vânătoare de dote a fost că a netezit moravurile şi nu numai la cei călare pe cai sau măgari, ci şi la cei cu preferinţa mersului pe jos, ceea ce a fost un mare câştig pentru civilizaţie.

Revenind la chestiunea noastră, putem spune că primul mod firesc de transfer a fost moştenirea. Societatea însă nu putea rămâne la atât, complexitatea ei a creat şi alte forme de transfer.

Am presupus că la început a fost o singură familie, care înmulţindu-se s-a mărit, membrii ei au întemeiat alte familii care s-au mărit şi ele şi au tot migrat în spaţiul înconjurător, până au umplut pământul, iar urmaşii au practicat ocupaţiile părinţilor, culesul şi vânătoarea, mult timp. Dar noile patrii, pe alte latitudini şi longitudini, le-au oferit condiţii să-şi mai schimbe ocupaţia şi au devenit pescari, agricultori etc., diversificând natura produselor. Şi fiindcă diversitatea era atrăgătoare, s-a impus şi schimbul de produse, apărând un alt mod de transfer al proprietăţii: prin învoială. La început, schimbul de produse, în natură cum se zicea, se făcea prin directă învoială sau târguială, se desfăşura în locuri şi date stabilite numite târguri şi zile de târg, unde se adunau cu produsele lor. Bineînţeles că aceste schimburi s-au multiplicat cu timpul şi fiind inspirate din tradiţia schimbului mărunt din vechime, prin co-participare liberă, s-au numit comerţ sau NEGOŢ, de la negociere.

Cred că nu e nevoie să mai adaug că dreptul asupra bunurilor dobândite prin aceast fel de învoială erau tot fireşti şi că DdP astfel obţinut era tot legal.

Apoi, fiindcă băieţii n-au reacţionat, a continuat.

- Important este că negoţul, ocupaţie foarte diferită de cele tradiţionale, a devenit o îndeletnicire nu numai aducătoare de venituri, ci generatoare de foarte mari averi. Aici însă intervin nişte parametri particulari de care trebuie ţinută seama şi pe care îi veţi găsi în manualul “Îmbogăţirea”; totuşi, putem spune că, respectând nişte condiţii obligatorii, şi averea rezultată din comerţ a fost tot firească.

Recapitulând, am văzut câteva moduri fundamentale prin care se obţine avere, adică DdP şi implicit DdT, acestea sunt prin muncă proprie, moştenire, schimb cu învoială şi comerţ, prin ele rezultând numai avere firească. Acum putem spune că modul de a înmulţi averea prin munca familiei şi de a o transmite urmaşilor prin moştenire era singurul în măsură să menţină armonia în familie, dar şi civilizaţia în lumea creată de aceste familii.

- Nu ştiu ce e aşa de evident, dar asta-i altceva; deci tu devii proprietarul banilor fiindcă maşta, proprietara lor, ţi i-a dat. Cu alte cuvinte, maşta ta a fost proprietara lor fiindcă i-a primit salariu, iar tu ai primit dreptul asupra lor prin libera ei donaţie. După cum observaţi, şi tu şi maşta ta aţi dobândit banii şi dreptul asupra lor prin transferuri de la unul la altul; dar primul proprietar ştiţi cine a fost?

- Al banilor?

- Nu numai, al oricărui bun.

- Nu ştiu, e prea greu, aprecie Adolf după o mai lungă gândire, spune tu, Mişule.

- Sigur, hai s-o luăm de la început.

Primul bun al fiecăruia din noi şi implicit primul său drept este Dreptul la Viaţă. Acesta se dobândeşte la naştere, când noul locuitor al lumii îşi ia în stăpânire spaţiul de respiraţie, de existenţă prin primul plânset. Dar acestui prim sunet îi spunem plânset dintr-o proastă înţelegere: de fapt prin el noul locuitor al lumii strigă spune “Am venit”! “Vreau drepturile mele”!

Deci, juridic vorbind, acestui sunet îi putem spune ”Strigătul Născător De Drepturi”. Este evident că aceste prime drepturi sunt Drepturi Naturale, fiind izvorâte din natura însăşi, le-am dobândit prin naştere şi eu şi voi şi toată lumea vie o dată cu apariţia vieţii pe pământ.

Şi domnul Filos îi tot dădea înainte cu drepturile de proprietate, cu drepturile de transfer şi altele, dar băieţii nu-i mai urmăreau sporovăiala; s-au lăsat în gândurile lor, care erau departe de spunsele lui. Domnul Filos a văzu lipsa de interes şi a lăsat-o şi el mai moale; a bătut totuşi cu sticluţa de apă temperantă în masă ca să le readucă atenţia şi s-a limitat la concluzii.

- De fapt, prin această introducere şi cu aceste exemple, am vrut să vedeţi cum a luat naştere proprietatea, cine avea drept la ea şi cine o putea înstrăina. V-am arătat cum se confundă firescul cu legea şi închei spundu-vă că această justă confuzie se numeşte Justiţie. Ei bine, acum înţelegeţi de ce numai justiţia trebuie să reglementeaze totul, de la spaţiul de respirat al noului născut până la parcelele de pe Saturn? V-aţi lămurit cum e cu firescul, legea şi justiţia? Aveţi întrebări?

- Lasă, Mişule, mai târziu.

- Bine! Atunci aflaţi că regulile primare n-au pierit, oamenii luptându-se în continuare să-şi păstreze locul destinat de soartă, de Divinitate, diferenţa fiind că de acum locul nu-l mai hotăra doar forţa fizică, ci averea, iar aceasta nu mai era apărată cu gheare şi colţi, ci de lege. Altfel spus, se interzicea particularilor cu muşchi să mai facă schimburi necivilizate de gesturi, operaţia revenindu-i exclusiv justiţiei. De acum, toate diferendele şi mai ales transferul averilor se faceau numai sub supravegherea legii, adică a noastră. Noi, oameni ai justiţiei fiind, avem datoria să apărăm din toate puterile legile şi averile acumulate corect. Aţi înţeles acum cine suntem noi?

Băieţii păreau a nu fi pătruns adâncimea concluziei, ceea ce l-a făcut pe domnul Filos să-şi răsfrângă nemulţumit buzele, parcă a dispreţ, aşa că replica l-a cam surprins.

- Bine, am înţeles că nu se mai făceau transferuri de avere cu forţa, interveni Gion, totuşi averile erau strânse prin vechile metode; în acest caz nu erau considerate acumulări abuzive, nu era necesară o reevaluare a vechilor acumulări?

- Nu! Se presupune că tot Divinitatea a acţionat şi la acele acumulări, chiar înainte ca oamenii să conştientizeze spiritul ei. Asta înseamnă că şi acele acumulări au fost făcute tot cu vrerea Divinităţii.

- În acest caz, metoda abuzului a fost dată tot de Divinitate, exclamă amuzat Adolf.

- Am putea spune că aşa a fost atunci la începuturi, dar după întronarea legii au devenit ilegale. Sigur că au fost şi abuzuri, furturi, ucideri etc., dar de acum existau legi care coordonau societatea; prin ele se pedepseau fărădelegile şi se menţineau societatea, cea mai mare cucerire a raţiunii. Orice revendicare trebuia făcută prin lege, spuse el apăsat. O revenire la forţă însemna o revenire la primitivism, o negare a civilizaţiei. Trecutul cu abuzurile inerente, trebue considerat un tribut plătit de societate.

- Plătit cui? întrebă Adolf.

- Plătit civilizaţiei.

 - Mă rog! Şi cum se vaită societatea dacă e iar abuzată ? întrabă el insinuant.

Domnul Filos îl privi numai în treacăt şi nu-i răspunse.

- Pentru că, continuă el, primitiva selecţie naturală, bazată pe brutala forţă, era depăşită în cazul oamenilor; când capacităţi intelectuale puteau face ca ghearele să devină nucleare, neutronice, ecologice etc., acest tip de selecţie devenea extrem de periculos nu mai putea fi permis. Acest imperativ nu trebuie uitat cum nu uiţi să respiri.

- Am înţeles! interveni Gion, dar mi se pare periculoasă continuarea ierarhizării oamenilor după avere, chiar şi fără regula celui mai tare, e vicioasă. Eu cred că oamenii, posesori de judecată, ar trebui să se ierarhizeze după mărimea minţii, nu a forţei, ca în lumea animală; şi nici a averii, de vreme ce sunt oameni. Ar trebuii să se selecteze şi ierarhize şi după kilogramele de minte, să zicem aşa.

- Ai putea deveni un bun avogard, Gion, dar asta mai târziu, acum trebuie să mai înveţi. Într-adevăr, civilizaţia noastră este materială, dar şi spirituală, ea este un dualism cu vicii desigur, dar şi cu virtuţi. E drept că mărimea averii te aşează în ierarhie, dar pentru obţinerea ei n-ai avut nevoie şi de minte?

- Bine, bine, dar o ierharizare pur spirituală, specifică omului care gândeşte, nu există?

- Nu înţelegi că acumularea materială este la om rezultatul mai ales al surselor spirituale; de fapt el nici nu mai foloseşte ghearele, dinţii sau muşchii; poate altceva, dar nu despre asta e vorba.

- În acest caz, spiritul nu este altceva decât o armă mai ascuţită pusă în slujba muşchilor, insistă Gion.

- Şi ce ai vrea să fie?

- Nu ştiu, dar parcă ar trebui să fie altfel. Pe urmă nu prea văd deosebirea cea fundamentală dintre om şi animal. Ne-ai spus că vegetalele se hrănesc cu soare, că sunt devorate de ierbivore, care la rândul lor sunt mâncate de carnivore. Deci pentru supravieţuire plantele au marea proliferare, iepurii au fuga, lupii colţii, iar oamenii le au pe toate, dar şi spirit. Întreb eu: folosesc ei acest spirit şi la altceva decât la înhăţat şi eliminat rivali?

- Băiete, acumularea spirituală nu poate fi măsurată, ea nu are unităţi de măsură, nu are valoare în sine; ea este valoroasă numai în serviciul celeilalte. Spiritul se poate măsura numai prin avere materială acumulată.

- Adică să adune cât mai mulţi rublari, să obţină locuri cât mai înalte în ierarhie şi să deţină amante/amanţi cât mai variaţi.

- Cu alte cuvinte, se amestecă şi Adolf, mintea nu-i bună decât să inventeze metode sofisticate de a acapara avere. Şi nu că i-ar ţine de foame, ci numai aşa, model pentru snobi şi snoabe. Deci nu foamea organică îl împinge pe om la toate cele ci un fel de foame orgoliană. La urma urmei, cât mănâncă un om pe zi? continuă el râzând, sau până unde îl poate împinge pe om orgoliul? Îmi închipui că dacă se lasă acumulările astea în grija orgoliului, într-o zi unul va deţine tot, iar ceilalţi vor fi clienţii bucătăriei lui. Şi asta numai aşa, ca să se dea mare şi să-i umilească pe ceilalţi.

- Poate nu chiar până acolo, dar precis muritorii de foame se vor înmulţi, adăugă Gion, şi-n acest caz e clar că acumulările orgolioase sunt vicioase. Să fie raţiunea un viciu? se întrebă Gion. La urma urmei care îi sunt sunt virtuţile,  întrebă el pe domnul Filos? De fapt ne-ai rămas dator cu o explicaţie, domnule Mişu: nu ne-ai spus cum s-a format marea mulţime a săracilor, permanenţii revendicatori; nu cumva cauza se află în acest viciu? În această foame orgoliană, vorba lui Adolf?

- Cam pe aproape, dar nu numai; omul e un ansamblu curios: e când aşa, când aşa, azi e albă, mâine neagră, dar asta nu înseamnă că unii sunt total albi, iar ceilalţi total negri. Ştim puţin din infinitul cunoaşterii, din infinitul materiei vii, care…

- N-o mai bălăci, Mişule! Bineînţeles că aici e baza relelor, foamea orgoliană îi împinge la îmbogăţirea stupidă şi până la urmă periculoasă. Periculoasă din moment ce totul e limitat şi nimic n-ar ajunge să potolească tuturor această foame stupidă. Implicarea raţiunii în satisfacerea orgoliului, e viciul! 

- Vrei să spui că orgoliul este un viciu? întrebă domnul Filos.

- Nu tot, ci numai partea vicioasă.

- Şi cum o recunoşti pe una de cealaltă?

- Eu întreb, Mişule, tu eşti dator să-mi răspunzi.

- Şi eu cred la fel, interveni Gion. Sper însă ca viciul să nu inunde întreaga minte, că această smintire se poate opri cumva.

- Trebuie să se oprească! Dacă ceilalţi mor de foame, cum se vor mai aduna averile şi în faţa cui să se mai etaleze? râse în continuare Adolf. Păi aşa se explică mulţimea săracilor, nu-i aşa, domnule Mişu? Inegala împărţire duce, prin raţia proporţională de acumulare, la decalaje şi mai mari: bogaţii fiind puţini, rămân cam tot atâţia, dar le creştea bogăţia. La săraci e invers: ei se înmulţesc continuu, dar averea nu: la ei se pulverizează continu. Ştiţi zicala: “se înmulţesc ca săracii”.

- Staţi! Nu vă ambalaţi, când vorbiţi de bogaţi şi săraci vă gândiţi numai la extreme, dar ei sunt repartizaţi într-un lung şir în care fiecare e şi bogat şi sărac: bogat în raport cu unii şi sărac cu alţii. Pe urmă, în afară de naufragiaţi, nu cred că se moare cu adevărat de foame, aşa că şi revendicările sunt tot orgoliene, ca să-l cităm pe maestru, spuse Domnul Filoes înclinându-se ironic spre Adolf, fiecare revendicator visează un palat de aur. Deci tot foamea lui Adolf îi împinge la proteste, conchise el închizând un ochi.

- Un moment, Mişule! Vrei să spui că revendicările sunt vicioase?

- Vreau să spun că realitatea este aceasta care e şi nu prea ştim cum ar trebui să fie alta, şi nu ştiu nici dacă am fi noi capabili s-o construim. Din moment ce e un singur post de preşedinte mondial şi câteva miliarde de pretendenţi, e normal ca aceştia să-l, mă rog,  să-i ia locul.

- Nu, domnule Mişu, nu despre aceasta e vorba, ci de faptul că raţiunea se cântăreşte după un criteriu jalnic, vicios, că potrivit lui toţi se îmbrâncesc să fie moţ în vârf, ca să fii “cel mai cel”; şi desigur pentru că acolo averea se poate mări mai uşor. Situaţia însă impune în subsidiar că ceilalţi îi sunt inferiori şi pot fi trataţi cu dispreţ; or acest mărunt şi părintesc dispreţ poate fi exact detonatorul orgoliului celorlalţi.

- Am auzit că în rai e altfel, interveni domnul Filos cu voce joasă  privindu-i ironic, dar încă o dată, răbdare; nu trebuie să înghiţiţi totul într-o zi. Ceea ce trebuie să reţineţi şi să aveţi permanent în minte este că Legea trebuie respectată de toţi, cu orice preţ şi că noi, avogarzii, suntem cei mai neînduplecaţi păzitori ai ei, decretă el. Mai adaug că regula celui mai tare a dăinuit mult timp, până când Legea s-a impus.

Dar aceste aspecte le vom discuta în alţi ani de studiu, acum luăm o pauză de treizeci de minute; nu mai repet că nu trebuie să părăsiţi clădirea, mergeţi la bufet şi atât.

După aceste spuse, domnul Filos ieşi din sală şi din clădire, pierzându-se în vâltoarea străzii cu o destinaţie doar de el ştiută. Băieţii, uşuraţi şi bucuroşi, plecară şi ei valvârtej la bufet să mănânce o îngheţată.

- Ce zici de toate astea? întrebă Gion.

- Interesant, dar dumnealui cam bate câmpii.

- Da, o cam întoarce, când face pe prostul, când mârâie.

- Da’ ia lasă-l! Hai să vedem de ale noastre; eu am adunat ceva bani, tu ai făcut rost de ceva?

- Mă descurc, nu asta e problema.

- Da’ care? Văd că te cam codeşti; spune-mi, ţi-e frică? Nu vrei? Dacă n-ai curaj, spune-mi, văd eu ce fac… şi băieţii s-au adâncit în misterioasa lor convorbire care, deşi se ducea cu voce joasă, era subliniată de gesturi energice. Părea că un tainic proiect îi electriza, uneori se aprobau, alteori nu, se contraziceau uitând de lume, de domnul Filos, de toate.

 Capitolul IV

Pauza a trecut repede, băieţii, cufundaţi în discuţiile lor, nici n-au observat când s-au pomenit cu domnul Filos lângă ei.

- A şi trecut? întrebă cam iritat Adolf; Mişule, tu eşti şi cam filosof, am văzut eu, ia spune, de ce răul ţine mereu mai mult decât binele?

- Lasă asta, spuse domnul Filos, haideţi în clasa noastră, mai avem ceva timp şi nu vreau să-l pierdem; avem un subiect interesant, chiar fascinant, o să vă placă, să vedeţi.

Se sculară greu, ca încărcaţi cu plumb şi cu chiu, cu vai au ajuns în sala lor; după ce s-au aşezat în bănci, domnul Filos a început imediat expunerea promisă.

- Aţi văzut cum e cu începuturile justiţiei, acum putem conchide că dreptul de proprietate nu este un parametru oarecare al societăţii, ci însăşi baza ei şi sper să vă fi convins că civilizaţia noastră nu este posibilă fără respectarea acestui fundament. Aţi mai văzut că violenţa a fost începutul organizării, că prin ea s-a stabilit baza organizării în străfundurile existenţei, de asemenea, aţi mai văzut că acest mod continuă să coordoneze viaţa la animale.

Din nenorocire, însă, după cum aţi remarcat, oamenii nu au devenit de tot neutri la ispita violenţei şi cum noi avem în vedere viaţa oamenilor, ne vom concentra asupra acesteia. În sfârşit, v-am făcut această introducere ca să înţelegeţi rosturile justiţiei în general, dar şi procesul Romanov vs. Primăria Moscovei care tocmai s-a derulat şi la care, pare-mi-se, nu aţi participat. Băieţii au plecat privirea preocupaţi de luciul băncilor, doar Adolf a spus în gând: “Nici tu, băi cocostârc”, făcând aluzie la alura lungă şi slabă a domnului Filos.

- De aceea vom discuta acum câte ceva despre acest proces; domnul avogard Costel Macarov n-a vrut să răspundă la întrebarea doamnei Păduraru, fiind un mare secret; dumnealui a spus doar că diferendul e foarte vechi şi nimeni n-ar mai şti când a apărut. Aflaţi că se ştie foarte bine când s-au petrecut faptele, cum şi de ce, iar în calitate de viitori avogarzi trebuie să cunoaşteţi şi părţile discrete ale acestui caz, el fiind centrul de gravitaţie a câtorva generaţii de avogarzi din ultimele secole; ascultaţi, e interesant.

Acum câteva sute de ani, exasperată de sărăcie, o parte din omenire s-a revoltat din dorinţa firească de a scăpa de ea. Se zice că - deşi atacul nu era premieră şi nici tocmai spontan nu era, dacă ţinem seama de îndelungile frământări şi contestări -, omenirea ar fi fost zăpăcită şi de nişte planete aliniate periculos.

- Probabil contestările porneau de la fraţii nedreptăţiţi la împărţirea moştenirii, remarcă vesel Adolf.

- Oarecum da, erau urmaşii celor rămaşi la bunăvoinţa fratelui moştenitor.

- Poate atunci a şi apărut zicala “frate, frate, dar brânza-i pe bani”, continuă el.

- Poate, concesă domnul Filos. Cum aţi observat chiar voi, tradiţia moştenirii a avut virtuţi şi vicii, virtuţile au fost nucleele în jurul cărora s-a cristalizat societatea civilizată, iar viciile au generat sărăcia şi forţele care au atacat-o din toate părţile.

- Poate n-a greşit fratele cel mare când şi-a pus fraţiorii la muncă, dar a greşit când le-a apreciat munca după bătăturile din palmele lui, nu ale lor, continuă Adolf.

- Cam aşa e şi, cât s-au simţit fraţi, situaţia a mai fost cum a mai fost, dar după câteva descendenţe, când n-a mai rămas nimic din vechile legături de odinioară, relaţiile s-au schimbat abrupt, datorită diferenţei de şanse dintre ei. Şi cu timpul prăpastia se lărgea şi datorită raţiei diferite de acumulare, evident proporţională cu averea deţinută; la cei ce aveau, ea creştea continuu în timp, la cei cu mai nimic rămânea la fel. Cred însă  era şi datorită acelei ciudate foame, descoperită de genialul Adolf, sublinie domnul Filos cu o uşoară grimasă, astfel istoria s-a umplut cu încălcările drepturilor celor slabi, cu abuzurile scandaloase ale celor bogaţi şi puternici împotriva celorlalţi. Ce mai, în consecinţă, unii au devenit nemăsurat de bogaţi, iar ceilalţi o gloată flămândă, dezorientată şi, cum a observat unul din voi, periculoasă. Cu timpul, nu numai diferenţele materiale au devenit insuportabile, ci şi cele de moralitate; cu cât urcai în ierarhie, cu atât aceasta scădea, respectul pentru lege era din ce în ce mai mic şi doar pentru vitrină. În spate se practicau fără pic de jenă cele mai josnice fărădelegi, cei puternici flirtau cu legalitatea sau ilegalitatea, după interes, concubinaj care aduceau tare mult cu regulile lumii primitive.

Sigur că aceste condiţii au coagulat nemulţumirile flămânzilor şi i-au unit în Organizaţii, Fundaţii, Ordine mai discrete sau mai secrete, unde geniali conducători ai clasei muncitoare le-au fundamentat ştiinţific. Şi fiindcă făceau treaba gratuit, din iubire pentru ceilalţi, din milă adică, aceşti mari conducători ai năpăstuiţilor s-au numit „Milişti”, iar mişcarea s-a numit chiar „Milistă”.

Şi de aici începe marea eroare: în judecăţile acestor geniali, vinovată de toate relele din lume ar fi fost proprietatea privată, ea ar fii născut toate viciilor; şi pornind de la această credinţă, miliştii au organizat şi transformat mârâitele nemulţumiri în proteste, răscoale şi revoluţii, toate îndreptate împotriva proprietăţii, dar să nu anticipăm.

Sigur că starea reală a năpăstuiţilor explica - atenţie, spun explica, nu justifica - revolta, numai că se pornea de la o gravă eroare, nu dreptul de proprietate, nu averea i-a adus pe săraci în starea exasperării, ci viciile acumulării, adică modul cum a fost obţinută averea. La urma urmei, nelegiuirile sunt comise de oameni, nu de proprietate şi nici de mărimea ei.

 - Aşa e, Mişule! Hoţul e omul, nu şperaclul, interveni Adolf.

- Aşa e, domnule! Or, în loc să se condamne oamenii, cauza nelegiurilor, şi să le îndrepte pe acestea cu ajutorul justiţiei, ei incitau la violenţă, ceea ce evident, era tot o  nelegiuire.

- Ce să faci, planete păcătoase! se lamentă Adolf  ironic.

- De remarcat că miliştii, când atacau inegalităţile prin dreptul la proprietatea firească, atacau chiar imparţialitatea Divinităţii care îi dăduse naştere; atacau principiile binelui şi răului, iar unii mai radicali contestau chiar Divinitatea. În acest fel, tabăra milistă s-a îmbogăţit cu o nouă recoltă de genii, care spuneau că spiritul binelui este de fapt în rău şi cel al răului, în bine. “Cum poate Divinitatea să facă pe unii dintre copiii ei sclavi, iar pe ceilalţi stăpânii lor, dacă se pretinde mamă a tuturor!” strigau aceştia prin mulţime. Ei bine, acest strigăt a prins la gloata flămândă şi dezorientată; a lovit dreptul divin, de fapt dreptul firesc, ceea ce a măcinat credinţele, criteriile civilizaţiei, de fapt temeliile societăţii. 

- Totuşi, cred că miliştii aveau dreptate, interveni Adolf.

- Într-adevăr, aveau dreptate, concesă domnul Filos, dar paradoxal, se învârteau într-un cerc vicios, deoarce chiar revendicările lor încălcau legea.

- Ia precizează viciul, interveni şi Gion.

- Ai răbdare şi vei afla! Vrei să înghiţi totul dintr-o dată? preluă insinuant Adolf.

- Da, da, aveţi răbdare, aprobă domnul Filos gânditor, chestiunea este delicată; tot din pripeală istoria s-a umplut cu confruntări încâlcite fiindcă şi revendicările au fost aşa. Aceste confruntări au fost numai aparent salturi sociale, în realitate au fost doar exterminarea a unor elite şi înlocuirea lor cu altele mai noi. De fapt nici nu se puteau rezolva ceva, din moment ce nu se ştia ce trebuie făcut, aşa încât confruntările au rămas simple repere istorice.

În sfârşit, nu voi face o enumerare a confruntărilor, fiind multe; mă voi referi la cea declanşată în 1918 - de unde începe şi necazul lui Ngono Romanov -, proces de care ne ocupăm. Atunci, îmbătaţi de nişte speranţe de dreptate colectivă, oamenii, conduşi de milişti au atacat dreptul la proprietate şi ierharhizarea pe principiul ei. Trec peste faptul că atunci, pe lângă elitele vizate, s-au omorât şi milioane de oameni, care n-aveau nimic comun cu cacealmaua.  Subliniez însă că aceşti activişti ai binelui atacau dreptul firesc la proprietate, la acumulare de rezerve, de fapt substanţa securităţii sociale, a securităţii fiinţei omeneşti. În sfârşit, atunci s-au luat cu forţa averi de la cei ce le aveau de drept şi s-au dat altora fără nici un drept, şi totul în vederea unor presupuse reparaţii sociale.

 Mai mult chiar, un mare geniu al timpului, Waxis Ţzvaiştain, doctor în ştiinţe juridice şi economice, chiar a fundamentat ştiinţific schimbarea. După îndelungi cercetări şi măsurători pe subiecţi vii, domnia sa a observat că dreptul clasic poate deveni elastic într-o orânduire potrivită; adică se poate propaga diferit în medii diferite. Astfel a fundamentat Teoria Situaţională a Dreptului, Teoria Relativităţii Dreptului; Drept care tinde către infinit în unele medii şi către zero în altele.

A fost o mare bucurie; descoperirea a fost salutată cu entuziasm în rândul iniţiaţilor; descoperitorul a fost sărbătorit şi premiat pe măsură. Ba unii mai clarvăzători au propus să se înceapă numărarea anilor din acel moment, considerând evenimentul ca pe o nouă facere a lumii.

- Hm, hm, drept elastic?! reflectă vocal Gion, mă rog; când mare şi când mic?

- Nu intrăm în amănunte; acum vă prezint numai tabloul general; îl vom umple cu amănunte pe parcursul anului. Oricum, aflaţi că această teorie a coordonat viaţa unei jumătăţi de omenire mult timp, şi poate ar mai funcţiona, dacă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat. Dar să revenim;  noi avogarzii, ca oameni ai legii, trebuie să spunem deschis că aceste fapte au fost cele mai mari nelegiuiri din istorie. Ele au constituit chiar o fractură a istoriei, fiindcă au distrus criteriile de organizare a societăţii, i-au distrus temeliile şi totul s-a răsturnat în haos. Şi cum, prin duplicitatea dreptului, criteriile fireşti se înlocuiau cu nişte absurdităţi, civilizaţia materială s-a îmbolnăvit şi s-au întronat din nou relaţiile din lumea primitivă. De fapt, ei chiar aşa se spunea: „o întoarcere la începuturi”, ca să se poată construii o altă societate, o altă civilizaţie, un fel de rai, dar nu în cer, ci pe pământ.

În teorie era minunat, dar irealizabil practic, fiindcă nu aveau cu cine să construiască raiul;  lumea reală era populată cu oameni de tip vechi, formaţi de societatea materială care iubeau cu patimă proprietatea, deci nu existau oameni/îngeri.

- Te plictiseşti, Adolf?

- Nu, Mişule, sunt numai ochi şi urechi, ce vrei să mai fiu?

- Bine! Am să vă ilustrez chestiunea printr-un mărunt exemplu: Închipuiţi-vă că am o turmă de o sută de animale, din care 99 sunt capre şi una oaie; cum am să-i spun turmei, de capre sau de oi?

Băieţii nu s-au grăbit să răspundă, poate neştiind ce sunt acelea, ei nu văzuseră nici odată capre sau oi, aşa că domnul Filos şi-a răspuns singur:

- Evident, turmă de capre. Acum, să zicem că aş vrea să-i schimb numele - aşa, că vreau eu - şi n-o să-i mai spun turmă de capre ci stol de lebede. Mă poate împiedica cineva s-o fac? Nu! Pot s-o numesc cum vreau, numai că ea tot turmă de capre rămâne, căci numele îi stă în conţinut, nu în dorinţa mea. Cu alte cuvinte, un stol  de lebede este alcătuit  din lebede şi toţi îl vor recunoaşte ca atare fără să fie forţaţi de organele orânduirii apărării stolului. La fel cu schimbarea lumii; cum să alcătuieşti, din oamenii societăţii materialiste, o societate de îngeri milişti? Cinismul societăţi materialiste producea orice, numai îngeri nu.

- Dar planetele n-au ţinut seama de aceste amănunte, au zăpăcit minţile bieţilor oameni şi i-au împins la revoltă, adăugă foarte serios Adolf.

- Într-adevăr, mai târziu, când şi-au văzut rătăcirea, au dat vina pe ele, aprobă domnul Filos privindu-l mai atent. Dar, în sfârşit, au făcut revoluţia începând prin a confisca tot ce se putea şi trecând în proprietatea statului.

Şi de aici începeau viciile: simbarea era incompatibilă cu substanţa dreptului. Statul  nu poate fii proprietarul nici unui bun deoarece nu el l-a produs. În această postură statul a furat averile cetăţenilor săi, devenind stat delincvent, o premieră în sistemul solar.

Să precizăm: nu era doar o nelegiuire, ci şi o creaţie împotriva naturii; statul nu era o persoană cu drept natural de proprietate, el nu moştenise nimic de la strămoşii lui, judeţul, comuna, satul, tribul, familia etc., toate acestea sunt concepte, nu persoane cu drept de proprietate. Adevărat, judeţele, comunele, statele etc. pot fi bogate, dar numai prin bogăţia cetăţenilor, numai cetăţenii au drept de proprietate; ei fac statele bogate sau sărace. Situaţia e aceiaşi şi la regate şi imperii; nu ele deţin averi, ci stăpânii lor, regii şi împăraţii; ei semnează daniile către supuşii lor devotaţi, nu regatul, care nu ştie să scrie.

Deci statul nu poate fi proprietar, fiind incompatibil cu proprietatea; el este numai suma instituţiilor care supraveghează bunele rânduieli şi legalitatea; este o ştampilă mai importantă care coordonează alte ştampile, subordonate.

Derivat din cele spuse, e clar că statul, adică marea ştampilă, nu pricepea rosturile proprietăţii; nici una din instituţiile tradiţionale n-avea preocupări în rentabilizarea frizeriilor, în vânzarea cu beneficii a locomotivelor, sau în transportul cât mai rapid la piaţă al pătlăgelelor roşii. De treburile astea se ocupau stăpânii frizeriilor, stăpânii locomotivelor şi stăpânii pătlăgelelor; aceştia nu dormeau pe nici o ureche până nu-şi rezolvau bine treburile.

Or, înlăturând proprietarii particulari, “genialii milişti” au fost nevoiţi să creeze organisme care să-i înlocuiască şi au înfiinţat fel de fel de instituţii de stat pentru supraveghere. Numai că aceşti supraveghetori nu ştiau nici să tundă, nici vândă; singura lor preocupare era salariul.

- Mişule, nu eşti cam aspru? întrebă Adolf.

- Doamne păzeşte! Nu vreau să fiu aspru cu nimeni, eu numai constat. Şi pe urmă, reluă el, de unde eficienţă, când sloganul de bază al miliştilor era: ”DE LA FIECARE DUPĂ CAPACITATE, FIECĂRUIA DUPĂ NEVOI”?! Aceasta părea a spune că se va înfiinţa un portofel mare, mare, în care fiecare va pune cât îl va ţine hărnicia şi va lua cât îl va lăsa cinstea.

 Păi, dragii mei, rezultatul a fost că atât hărnicia, cât şi cinstea au scăzut vertiginos şi fără speranţă de revenire. De fapt chiar din această lozincă s-a născut virusul devorator al promisului rai pământesc. În aceste condiţii, nu e de mirare că primul născut al folclorului milist a fost: ”Cine-i harnic şi munceşte are tot ce vrea, cine-i şmecher şi chiuleşte are tot aşa”.

Când au văzut cât de ineficient” este sistemul, au mai înfiinţat un institut întitulat Institutul de Studiere a Cinstei, care trebuia să fie un soi de grilă care să selecteze supraveghetorii idealişti şi dezinteresaţi, de ceilalţi. Rezultatul a fost că după ciclări şi reciclări, ocupaţia de supraveghetor s-a remunerat din ce în ce mai bine, s-a generalizat, a devenit dinastică, şi până la urmă a devenit ideal al întregului popor;  toţi voiau să devină supraveghetori, toţi voiau să supravegheze.

- Adică toţi oamenii erau aşa? întrebă Adolf.

- Poate nu, dar sistemul fiind creat prin furt şi violenţă, îşi absorbea din mulţime numai caracterele compatibile, cele care rezonau cu noilor lozinci. Sigur, la început mai puţini dar, ca să supravieţuiască, toţi trebuia să se adapteze, aşa că până la urma toţi au luat chipul şi asemănarea noii lumi. Nici nu puteau altfel, de vreme ce ministerele de interne şi justiţie îi apărau pe hoţi şi-i pedepseau pe păgubiţi, iar învăţământul şi cultura îi ridicau în slăvi pe delincvenţii şi le spunea bandiţi oneştilor.

În sfârşit, cu osanale pentru infractori şi stigmate pentru cinstiţi, cu delincvenţa idealizată şi cinstea dispreţuită, natura umană s-a pervertit, mentalităţile s-au infectat, iar societatea s-a întors cu susul în jos.

- I-am putea spune “Lovitură de Civilizaţie”, completă Adolf, dar, fiind o sinteză a altuia,  domnul Filos n-o luă în seamă şi continuă.

- Pe urmă, chiar euforia victoriei s-a consumat rapid; după câteva balansuri problema s-a întors exact în punctul de plecare; adică săracii s-au trezit tot săraci, iar bogaţii… la fel, doar că erau alţii.

La fel, dar aparent ei nu deţineau nimic; bogaţii erau mulţimea ştampilelor care dispunea de tot ce e afla în supravegherea lor şi, ciudat, era formată chiar din foştii revoluţionari. Cei mai mari la ştampilele mai mari, cei mijlocii la ştampilele mijlocii, iar  gudurăii şi guduricii la ştampilele cele mici. Şi cum toţi aveau un singur obiecitiv, salariul cât mai mare, abuzurile se ţineau lanţ, se multiplicau până la molecular, aşa că binefacerile miliste au devenit tâlhărie autentică şi generalizată.

La rostirea cuvintelor, cam neobişnuite în vocabularul prudent al domnului Filos, băieţii şi-au aprins privirile; şi până acum îl priveau, dar nu-l vedeau totdeauna.

- N-am înţeles bine ultimele cuvinte, spuse Adolf, cum adică tâlhărie, cine a comis-o?

- Am spus eu tâlhărie?

- Eu am auzit cuvântul.

- Da! Şi eu l-am auzit.

- Poate l-am rostit, dar în alt context, eu n-am acuzat pe nimeni de aşa ceva!

Domnul Filos nu se sinchisea prea mult de cuvântul rostit; era numai contrariat că-şi scăpase de sub control, că se trădase, furat de propria naraţiune, rostind chiar ce-i trecuse prin minte. De altfel, nici nu-şi închipuia că “bestiile astea mici”, cum le spunea el în intimitate, ar fi fost capabile să-l urmărească.

- Ei, Doamne! Voiam să spun că s-au făcut reparaţii excesiv de multe.

- Şi nu se poate şti numărul lor exact? insistă Adolf.

- Tocmai asta e, că nu prea, unii spuneau: “gata, ajunge”, în timp ce alţii: “de ce să se oprească când ne-a venit şi nouă rândul?”.

- Şi?

- Şi deposedările s-au generalizat. Dar grav era că s-au legalizat: adică desfiinţând proprietatea, furtul îşi pierdea sensul; din moment ce nu exista proprietate, nu putea fi nici furată, aşa că lipsind temeiul juridic de incriminare, funcţionarii, supraveghetorii de orice nivel “luau legal” din marele buzunar, după cât de lungă îi era mâna. Or fiind aşa devenea normal ca luatul fără nici o judecată din marele buzunar să se răspândească epidemic. Aceasta a fost, de fapt, marea nenorocire a acelor timpuri, reluă domnul Filos încruntat; nemaifiind proprietate, nu mai era furt, aşa că nimeni nu se mai judeca cu nimeni şi totul stagna. Iată marea nenorocire, iată marea nenorocire a noastră, a avogarzilor!

- Cum adică, Mişule, nimeni nu mai avea nimic?

- În marea masă de cetăţeni mai existau ceva rudimente de proprietate, aceştia îşi mai furau între ei cele câteva nimicuri, dar nici acestea nu se mai judecau la tribunal. Imediat se forma o comisie revoluţionară de împăciuire în care li se făcea ambilor cu degetul, dar mai ales păgubaşului, fiindcă deţinea ispită. Nici divorţuri nu prea mai erau: era de ajuns ca supraveghetorul să se răstească la sexofili, să le arate exemplul marelui revoluţionar, ca aceştia să se întoarcă spăşiţi la familie. Întradevăr  moralitatea marelui revoluţionar devenise un cult, precum soarele la primitivi. Oricum, după ce le-au fost spălate creierele şi pervertite cu…

- Am auzit şi eu, sări Adolf, că sunt oameni cărora li se scot creierii, îi spală şi îi bagă înapoi, completându-se cu rumeguş.

- Unde ai auzit aşa ceva?

- Eh! Am auzit.

- Nu e numai rumeguş, ci şi un pumn de pilitură de fier ca să se orienteze după şef, completă domnul Filos amuzat. Întradevăr, după spălare oamenii nu mai recunoşteau altă superioritate decât a şefului, un ins care zâmbea patern şi dădea asigurări că totul va fi bine. Numai acest model era validat de imaginea deţinută în pilitură, numai un ins cu aceste calităţi putea trece prin grila ideologică sudată în cap.

- Interesant ce spui; la urma urmei chiar a existat aşa o lume? întrebă Gion.

- Din nenorocire, da!

- Din cât observ, lumea a învăţat ceva din experienţa asta, azi avem procese din belşug.

- Crezi?

- Aşa-mi pare, din câte văd pe aici prin tribunal.

- Ehe! Acum paştem vaci slabe, băiete; vorbeşti aşa fiindcă nu ştii ce a urmat. Dar de ce i-ai spus experienţă, crezi că a fost o experienţă, ceva făcut intenţionat?

- Nu, nu mi-am închipuit aşa ceva, am considerat că a fost o greşeală colectivă, din care trebuia să rezulte o experienţă tot colectivă; a fost o experienţă? Văd că eşti pornit rău, strămoşii tăi au avut ceva probleme cu experienţa, cu confiscările?

- Nu! Sunt urmaşul a cincisprezece generaţii de mici orăşeni, iar rădăcinile strămoşilor mei se pierd undeva prin Liban. Au trăit la Atena, la Constantinopol, Veneţia, iar la Constantinopol, devenit Istambul, de unde au venit în Româia cândva, de frica turcilor. Aici au locuit până prin 1940, când de frica miliştilor, au vândut tot şi s-au refugiat în vechea SUA. S-au repatriat în anul 2000, când cu puţinii bani agonisiţi de-a lungul timpului au cumpărat câteva mii de hectare de pământ şi fabrici, care erau la discreţie; şi mă rog, ce-au mai avut nevoie. Deci strămoşii mei n-au posedat cine ştie ce avuţii până în perioada aceea tulbure; averea şi-au făcut-o după aceea, când a venit „era proceselor”, a aşa ziselor retrocedări;  ca şi dinastiile voastre, de altfel.

Deci nemulţumirile nu-mi vin de aici; sunt revoltat însă fiindcă perioada de care vorbim a fost pentru avocaţi cea mai neagră din toate timpurile; şi chiar dacă familia mea n-a fost afectată trăit direct, din solidaritate de breaslă am aceleaşi sentimente de frustrare cu cei care le-au suferit. Ştiu că atunci numărul proceselor scăzuse catastrofal, că avocaţii ajunseseră într-o stare jalnică, ba unii mureau literalmente de foame; cum să nu suferi o dată cu ei! Dar nu numai sentimental mă simt lezat, ci şi profesional: eu, ca apărător al legii, nu pot aproba practicile acelei lumi, iar voi, ca viitori avogarzi, trebuie să înţelegeţi şi să preluaţi aceste sentimente de bază ale meseriei noastre.

- Mă rog, şi ce s-a mai întâmplat, cum s-a terminat toată povestea? întrebă Adolf nu prea impresionat de patetismul domnului Filos.

- Îi spui poveste dar a fost o mare tragedie!

- Dacă spui că nişte milioane de oameni şi-au pus toate speranţele în această schimbare, şi ea nu s-a realizat, într adevăr a fost o mare tragedie, spuse Gion.

- Ce tragedie, băieţel crud ce eşti, se repezi Adolf, a fost cea mai abjectă farsă, cea mai ordinară cacealma clocită vreodată de Spiritul Răului; nu-ţi dai seama că milioane de oameni, de bună credinţă, au plătit cu vieţi speranţa asta?

- Puteau să nu se lase ademeniţi de cai verzi pe pereţi, interveni domnul Filos.

- Sigur că ar fi fost mai bine, dar au putut? Îmi închipui că erau realmente flămânzi, iar cei cu promisiunile aveau darul convingerii, spuse Gion.

- Într-adevăr, a fost o mare abilitate: au venit cu promisiunile tocmai când omenirea era în culmea disperării, după un război mondial devastator, când oamenii s-ar fi agăţat şi de un pai, continuă domnul Filos.

- N-ai vrea să spui acum că a fost declanşat special un război ca să-i facă pe disperaţi să accepta reţeta fericirii, interveni iar Gion.

- De ce nu, sări iar Adolf, tu ce crezi, Mişule?

- Nu ştiu ce să spun, dar putem face nişte judecăţi: o revoluţie nu poate fi spontană, specializarea organelor de supraveghere a desfiinţat de mult spontanul din astfel de manifestări. Nu poţi să mobilizezi o armată de lideri de gradul unu, doi, trei ş.a.m.d., care să aţâţe populaţia, fără să se afle, şi nu poţi s-o înarmezi fără să dispui de mari resurse materiale. Prin urmare ca să pregăteşti o răzmeriţă de aşa anvergură, trebuie să ai alături organele de supraveghere, şi mari posibilităţi materiale; şi dacă n-au anihilat-o, înseamnp că au fost complicităţi la nivele foarte înalte, nivele care puteau declanşa chiar şi un război, dacă voiau.

- Ce interes ar fi avut nişte demnitari înalţi şi foarte bogaţi să-şi distrugă condiţiile de viaţă? întrebă iar Gion.

- Se pot face şi aici nişte judecăţi; dacă obiectivele reale ale unui război ne sunt obscure la început, se poate întrevedea însă ceva din ele după rezultate, fiindcă sunt convins că prima şi cea mai mare grijă a celui care-l declanşează şi-l plăteşte este să-şi asigure victoria, altfel nu s-ar hazarda, sări din nou Adolf.

- Într-adevăr, dar războiul cu pricina nu l-au câştigat cei care l-au declanşat, ci, printre alţii, milismul, acest paşnic şi dezinteresat privitor.

- Mişule, hai să spunem lucrurilor pe nume, insistă Adolf, cine a câştigat războiul ăla, cum îi spui tu?

- Într-adevăr, milismul, el s-a întins asupra Europei, dar astea nu e prea convingător.

- Trebuie reflectat, spuse gânditor şi Gion, dar mai bine spune tu, Mişule, cum a fost până la urmă cu miliştii?

- Mda! Norocul a fost că miliştii nu reuşiseră să-şi instaleze “raiul” decât în jumătate de omenire, cealaltă rămânând la vechile rânduieli, iar ei se opuneau categoric maşinii de fabricat fericire. Acum însă lumea devenise cam mică:  taberele erau antagoniste - ca apa cu focul -, deci convieţuirea fiind imposibilă, aşa că una din ele trebuia să dispară. Numai că ambele tabere dispuneau de resurse uriaşe: în cazul unui atac se puteau distruge reciproc, situaţie extrem de periculoasă.

Perspectiva sinuciderii colective le-a deschis ochii, dar i-a şi îmbolnăvit de spaimă: spunea unii despre ceilalţi ce le trecea prin minte; miliştii, care se considerau vectorii fericirii în lume, spuneau despre ceilalţi că sunt libertini, cu înţeles de desfrânaţi, fiindcă în lumea lor fiecare făcea ce voia. Şi pentru că o considerau premeditat plină şi cu criminalitate, droguri, şomaj, crize economice etc., le-au mai spus cinişti. Ciniştii spuneau despre milişti că sunt nişte şarlatani siniştri, pomenind de crimele comise şi totodată impotenţi economici, fiindcă la ei acasă se moare de foame. Ceea ce era cam adevărat, fiindcă mai ştiu şi eu câte ceva, adăugă domnul Filos.

Oricum, frica i-a împins aproape până la nebunie, nici un efort, nici o cheltuială nu mai conta ca să se pună la adăpost, aşa că ambele tabere cheltuiau sume astronomice. Şi pentru un război onorabil era riscant, au pornit unul rece, de intimidare sau de descurajare, cum se spunea: produceau de arme cât mai sofisticate, pe care le arătau adversarului, aşa cum câinii îşi arată colţii.

Evident, în acest război nu se trăgea, soldaţii fiind doar decor în tablou; ei stăteau cu arma la picior. Lupta era dusă de alţii, tot soldaţi, dar cu alte uniforme, numite salopete, de regulă albastre; aceştia, de toate calificările, se “băteau” pe câmpurile de onoare ale industriilor, ale benzilor din fabrici, producând arme. Cu alte cuvinte, lupta se muta acasă, unde tot cu atâta onoare se prestau ore suplimentare.

Aici însă lupta era inegală, în competiţie se afla un sistem cu mecanisme perfecţionate în multe secole, şi un nou născut ce-şi sugea încă subzistenţa din precedentul.  La milişti, în afara sistemului imunitar, care de frică funcţiona perfect, totul mergea anapoda: toţi de orice profesii aşteptau salariul şi nu făceau nimic. În aceste condiţii, era clar că ciniştii, care produceau mai bine şi mai mult, erau în avantaj, iar învingătorul era nu doar previzibil ci şi inevitabil.

Acest dezavantaj a fost remarcat repede de milişti, care au luat măsuri: cum în competiţia industrială erau desavantajaţi, s-au adaptat la alte metode de luptă. Astfel, eventualii specialişti industriali, inutili acolo, au fost canalizaţi spre felurite servicii secrete, care acţionau în spatele frontului, adică la adversari acasă, unde le gripau sistemul prin orice mijloace.

Şi au avut succese: în majoritatea statelor ciniste au apărut focare de răzmeriţă, fel de fel de mişcări prin care se cereau măriri de salariu, libertăţi democratice, etnice, ecologice, sexuale etc. Şi cum prin grija onestelor autorităţi nemulţumiţii, materie primă pentru aceşti profesionişti, erau din belşug, nu e de mirare că reuşeau. De altfel tehnica era verificată: erau maeştri în promisiuni în care mustea “raiul”, cu ele s-au călit berbecii care au spart „zidurile”. În sfârşit ciniştii s-au trezit cu mişcări separatiste, ecologiste, feministe etc, care cereau drepturi şi iar drepturi, dând mare bătaie de cap autorităţilor respective.

- Şi ce era rău în aceste cereri? întrebă Adolf, era normal să ceară drepturi dacă le lipseau.

- Chestia asta cu drepturile e cam alunecoasă: în general nu se ştia la câte drepturi aveau dreptul, de unde să le ia, şi dacă e bine să le ia singuri. Sigur că în majoritatea ţărilor erau necesare igienizări sociale, dar nici chiar aşa; Oricum acele mişcări au scos la iveală îndelungul incest al autorităţilor cu excitantele abuzuri. Acţiunile subterane al miliştilor au mai pus pe plită autorităţile, iar acele frământări-dezordini au fost benefice pentru civilizaţie.

În sfârşit, această simetrică existenţă mondială a supravieţuit aproape un secol, până când s-a produs inevitabila prăbuşire a lumii miliste; inevitabilă căci începuse să bântuie foamea. Dar nu foamea era marele necaz, cine trebuia să aibă avea, dar a clacat industria: armele ieşeau tot mai strâmbe, gloanţele tot mai puţine, asta în timp ce rivalii de dincolo îşi amplasau rachetele în cosmos, gata să lovească numai la comanda unui gând.

- Cum adică la comanda unui gând?

- Da! Gândul Declanşator era codificat şi implementat în indivizi, pregătiţi de mici pentru treaba asta de consilii speciale; pregătiţi în laboratoare superspecializate, apoi erau depuşi la mari adâncimi pentru a fii intangibili. În acelaşi timp, perfecţionau şi alte arme, cu performanţe nebănuite în istoria războiului naiv. De acum erau capabili să schimbe clima, să manevreze ploile, să schimbe anotimpurile, să subţieze atmosfera deasupra inamicilor ca să le ardă creierele ş.a.m.d. În concluzie, ciniştii puteau lovi inamicul oriunde, şi-n pat când procreau inamici.

 Se zice că la atacul asupra atmosferei s-ar fi renunţat până la urmă, căci ea fiind mişcătoare îi putea afecta şi pe aliaţi; dar s-au opus cei cu minţile ignifuge şi, fiind majoritari, au învins.

- Cum adică ignifuge, există ceva care să nu ardă? întrebă Adolf.

- Am făcut o metaforă, răspunse domnul Filos, voiam să spun mai tari de cap.

- A, da! Am înţeles.

- Ce-ai înţeles, mă? sări Gion de această dată. Vrei să spui că au folosit această armă? se întoarse el spre domnul Filos.

- Da! răspunse scurt acesta.

- Şi a fost scoasă din uz?

- Se zice că a fost scoasă, dar sunt  zvonuri cum că procesul de corodare a atmosferei continuă, că odată declanşat nu mai poate fi oprit.

- Adică s-ar putea să mai acţioneze şi acum? întrebă şi Adolf.

- În sfârşit, pot fi bârfe ale cârtitorilor; nu trebuie să ne luăm după toate zvonurile; să revenim însă la lecţie. Deci milismul devenise o speranţă moartă, nemulţumirile începură să clocotească iar, şi cu toate metodele şi profesionalismul celor puşi de pază, presiunea crescuse periculos. Pe urmă, fiind o fundătură, milisml oricum s-ar fi sleit;  a fost însă ajutat să atingă mai rapid finalul, fiindcă nu numai miliştii aveau specialişti în lucratul pe la spate, şi ceilalţi aveau cuplaţi la conducta groasă a bugetului băieţi pricepuţi lapus nisip prin angrenaje. Rezultatul acestor a fost că prin Germania şi Polonia au fost tăvăliţi câţiva “milişti de omenie”, ca să nu mai spun în Ungaria, unde nişte criminali contrarevoluţionari care se opuneau ridicării poporului pe cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres, cum declamau miliştii, i-au bruscat ceva mai tare şi punându-i pe gânduri.

Simultan, şi ciniştilor le era agasată tihna; mulţi transfugi disperaţi riscau orice numai să evadeze din “rai”. Şi pwntru că numărul lor devenea tot mai mare, mai incomod, au căzut şi ei pe gânduri. Cu alte cuvinte, ambele tabere s-a hotărât serios să caute soluţii - măcar preventive - şi că ele trebuiau căutate împreună.

- De unde ştii tu, Mişule, chestiile astea? întrebă Adolf.

- Te rog, nu mă întrerupe! Astfel, corifei din cele două semilumi, care conduceau efectiv lumea, s-au întâlnit pe nişte insule, discrete, departe de urechi needucate şi au hotărât de comun acord că joaca cu genezele trebuie să se termine definitiv. Au stabilit expres că primul pas este desfiinţarea marelui buzunar, adică revenirea la harnica şi înţeleapta proprietate privată.

După aceea însă nu s-au mai înţeles, ciniştii susţineau returnarea averilor vechilor stăpâni, aşa le părea lor firesc, în timp ce miliştii nu erau de acord: “Ce să mai dezgropăm morţii, ziceau ei, averile sunt deja repartizate, trebuie doar legalizată repartizarea şi gata bâlciul”. Ba făceau şi declaraţii care au surprins pe mulţi: “Noi suntem structuri biologic generoase, am educat milioane de exploatatori în lagăre de muncă patriotică şi vrem numai bine. S-ar putea să fi greşit, dar asta nu înseamnă că nu putem fi nişte liberişti cu iniţiativă”. Voiau să spună, cu alte cuvinte, că se pot schimba uşor din educatori milişti în întreprinzători liberişti performanţi.

În consecinţă, au declarat că sunt hotărâţi să privatizeze totul, luând averile din păguboasa custodie a statului şi repartizându-le celor pricepuţi, că vor umple lumea cu miere şi altele. Au promis că vor face şi ceva returnări circumstanţiale, dar asta după foarte minuţioase analize. Deci nu prea s-au înţeles, dar s-au despărţit ceva mai prieteni deoarece acum pericolul naţionalizării nu mai exista.

Pentru a impune însă privatizarea, adică această altă lume, trebuia iar o mare dezordine făcută de mase, adică o nouă revoluţie, una respectabilă, la temelia căreia să se pună şi ceva morţi, cum a fost la marilor edificii construite în istorie de Dedal,  sau Manole. Astfel se legitima nu doar schimbarea vechii ordini, se legitimau şi nişte eroi, care puteau fi chiar liderii schimbării. Cu această ocazie se puteau pedepsi şi vinovaţii de eşuata experienţă milistă; cineva trebuia să plătească pentru aberaţiile din trecut.

Planul era bun, deci trebuia o revoluţie, nu tocmai greu de făcut, din moment ce Ministerul Supravegherii, care regla starea populaţiei prin cele două departamente complementare, Delincvenţa şi Represiunea, le avea pe amândouă în subordine.

Sigur că jocul de-a revoluţia spontană, chiar profesional dirijată, poate deveni periculos; un foc o dată aprins poate scăpa de sub control; masele o dată ieşite din chinga controlului, reintră greu în hamuri, dar s-a riscat şi s-a trecut la treabă. Mergând pe principiul “prinde orbu’ scoate-i ochii” au făcut schimb cadre specializate în dezordini care să aibă unde să dispară; deci agenţi special pregătiţi pentru agitaţii, dezordini şi violenţe, unii chiar din detenţie, au declanşat revoluţiile.

Imediat a fost prins, Marele Vinovat - de fapt trădat de cei ce-l apărau - şi împuşcat, fiindcă înşelase omenirea.

Ca un semn de omagiu pentru cei de dincolo, care i-au ajutat discret, s-a organizat execuţia criminalului exact în ziua în care acolo se sărbătorea un soi de zi a recunoştinţei, sau cam aşa ceva; deci drept mulţumire pentru ajutor le-a făcut un fel de cadou divin.

- Stai un moment! se precipită Gion, ai spus, cadre ale Ministerului Supravegherii în detenţie, cum adică, Ministerul Supravegherii avea cadre, ofiţeri, specialişt şi în detenţie?

- Când au intrat în detenţie erau delincvenţi normali, dar, plini de remuşcări, au devenit cadre virtuoase în nobila muncă a patrioţilor din umbră. De altfel nici nu li se cerea cine ştie ce: li se cerea să asculte în stânga şi în dreapta şi apoi să raporteze. E drept că unora li se cereau şi chestiuni mai delicate, dar numai dacă aveau înclinaţii naturale, dacă proveneau din părinţi degeneraţi.

În sfârşit, s-au descurcat până la urmă şi, cu un număr rezonabil de sacrificaţi puşi la temelie, revoluţia semimondială a reuşit. De pildă în China, scrie în tomul al XXXVII-lea din istoria universală, au fost câteva sute de mii, iar la Bucureşti numai câteva zeci de mii. Situaţia însă n-a scăpat de sub control, lumea milistă s-a încadrat în norma revoluţiilor şi s-a aliniat ţărilor civilizate.

Circulau totuşi nişte zvonuri, cum că în România situaţia era cât pe-aci să scape de sub control. N-a fost nimic adevărat; au fost nişte mici desincronizări, datorate amestecului printre protestatari a acelor cadre din alte părţi, care nu cunoşteau planul în amănunţime, dar au fost rapid remediate.  Astăzi se ştie cum mulţimea minerilor de nădejde i-a potolit definitiv pe golanii cei manipulaţi; după ce au omorât câteva sute dintre ei, situaţia s-a liniştit rapid. Remarcabil e că toate acestea nu s-au mai făcut noaptea, ca în vechile timpuri ci ziua, în văzul lumii şi în aplauzele gospodinelor cumsecade, care strigau că vor linişte. Bineînţeles că în mulţimea gospodinelor cumsecade erau şi unele autentice, precum şi în gloata de mineri erau şi unii adevăraţi, numai că aceştia habar n-aveau ce se petrece.

Sigur că acum se voia linişte, situaţia era tranşată, vinovatul împuşcat, iar viitorul putea fi frumos; aşa că nu se puteau împiedica de nişte naivi care mai protestau şi care credeau că revoluţia se face pentru ei. Tocmai ca să se clarifice situaţia a fost necesar să se mute câteva mii dintre naivi în cimitirul eroilor.

 - Cum adică au fost mutaţi? întrebă Gion.

- Eşti cam crud, amice! interveni Adolf, au fost împuşcaţi, măi, neprihănitule! Este, Mişule?

- Au fost victime ale confruntării, domnilor, nimeni nu i-a împuşcat în mod special.

- Ai văzut, băiete? N-au fost nişte împuşcaţi speciali, ci unii obişnuiţi.

- Cam denaturezi sensul vorbelor mele, domnule, voiam să spun că, din greşeală, nişte…

- Nişte tineri aflaţi la plimbare pe străzi s-au întâlnit întâmplător cu nişte gloanţe.

- Da, pentru că nu întâmplător strigau ceva ce nu se cuvenea, ba mai dădeau şi cu pietre în orânduirea cea nou instalată.

- Ei ştiau că orânduirea se instalase deja?

- Trebuia să înţeleagă că nu ei fac orânduirea şi că atunci când li s-a spus să plece acasă trebuia să plece, rolul lor se încheiase. Trebuia să înţeleagă că, de fapt, se repara actul din 1918. Atunci s-a naţionalizat, acum se privatiza, trebuia să înţeleagă imperativul momentului, nu să se opună evoluţiei.

- Perfect, reluă Gion, dar tu spuneai că n-aveau de gând să restituie nimic vechilor proprietari, deci nu era un act complementar, cum îi spui acum, nu constituia o reparaţie, ci o nouă împroprietărire, după alte legi, ceea ce constituia de fapt încă un abuz după cel din 1919. Nu cumva de aceea protestau acei naivi, cum le spui tu?

- Nimeni nu îi împiedica să creadă orice, răspunse domnul Filos, ridicând din umeri.

- Cred că au fost naivi protestatarii, interveni şi Adolf, era previzibil ca cei de la putere să fie noii împroprietăriţi. Chiar mă gândesc dacă nu cumva cele două episoade, naţionalizarea şi privatizarea, au fost premeditate tocmai ca să se piardă urmele averilor, obiectivul principal fiind de fapt schimbarea proprietarilor.

- Faci nişte sinteze fanteziste, pe ce te bazezi când spui…

- Păi n-a fost aşa până la urmă?

- Mă rog, au început privatizări masive, care mai de care mai accelerată, începând cu deţinătorii puterii, fireşte. Dar, atenţie, Adolf, au mai dat şi altora.

- Mult?

- Sigur că mai puţin, nu putea ajunge mult la toţi.

- Şi cum s-a făcut?

- Păi mulţimi de oameni oneşti, deloc lideri cum insinuezi tu, au fost invitaţi să cumpere pe foarte puţini bani pământ, imobile şi aşa mai departe.

- Averi tot confiscate, nu?

- Bineînţeles! Toate fuseseră confiscate.

- Păi în acest fel nu s-au înmulţit proprietarii ilegali? reflectă Gion; prin această împletitură moleculară de privatizări s-a încâlcit şi mai mult revenirea la dreptul clasic, la legalitate. În acest fel, conştienţi sau inconştienţi, acele oneste mulţimi de care vorbeşti deveneau complici la vechea fraudă. Prin ei se punea în faţa revenirii la normal o pădure cât mai deasă de opozanţi. Cred că sistemul creat a fost o adevărată agonie a civilizaţiei. A ţinut mult?

- N-a durat mult nici această organizare; dacă regimul milist, acea struţo-cămilă care avea la dispoziţie toată pârghiile în mâna unui singur conducător nu putea vieţui, cu atât mai puţin putea vieţui urmaşul năbădăios şi obraznic, ca un băiat de bani gata. Dacă înainte elitele erau mai discrete, într-un fel conştiente de furt, acum, deveniţi proprietari, îşi plimbau victoria în faţa întârziaţilor la împărţire, cu automobile superluxoase. 

Vreau să spun că şi acest insolent hibrid era tot împotriva naturii, că nici această “debandadă pluralistă” nu putea funcţiona fără legi precise şi, mai ales, drastic aplicate. N-a ţinut mult dar lovitura dată civilizaţiei a fost într-adevăr aproape mortală, corupţia a inundat şi ultimele cotloane scăpate, înglodând societatea într-o existenţă vâscoasă de ilegalităţi.

- Păi, dacă mă gândesc bine, acum s-a realizat a doua premieră mondială: după state hoaţe, acum s-au născut popoare hoaţe, completă Adolf; ciniştii de dincolo ce spuneau?

- Ei erau mulţumiţi că s-au încheiat confiscările de care se temeau şi că acum se putea dialoga cu nişte proprietari; deci nu era prea interesaţi de calitatea lor.

Dar “pacea” nu putea ţine mult, iar supărările veneau în avalanşă, şi mai ales de la ciniştii unde se refugiaseră foştii proprietari. Aceştia vedeau cum se legiferau vechile abuzuri şi au reacţionat vehement. O dată cu ei au reacţionat şi strămoşii noştri, avocaţii de atunci, care nu puteau admite aceste ilegalităţi şi astfel a început era revendicărilor.

De fapt, aşa a început războiul dintre proprietarii fireşti şi cei nefireşti, iar el s-a dus mai ales cu ajutorul avocaţilor, apărători inflexibili ai justiţiei celei adevărate. Strămoşii noştri s-au luptat fără preget, fără concesii, pentru atingerea acestui obiectiv; nici o cauză nu era lăsată deoparte. Ba când unii proprietari, exasperaţi de tărăgănări, de lungimea proceselor şi altele, se opreau lehămetiţi, ei, cu nasul lor de profesionişti, adulmecau cazul şi făceau orice ca partea vătămată să nu se lase.

- Probabil era greu să se dovedească partea vătămată, reflectă tare Adolf, de aceea şi durau mult procesele, cui să-i iei apărarea şi împotriva cui?

- De fapt, nu avea importanţă, ambele părţi aveau nevoie de avocaţi, oricum legea triumfa.

- Înseamnă că avocaţii îi asistau şi pe unii şi pe ceilalţi, continuă Adolf, numai că nu văd după care lege; poate îi temperau să nu se încaiere, completă el râzând.

- Stimaţi domni, fiind în breaslă, trebuie să ştiţi că în orice proces există câştigător şi perdant. Avem noi vreo vină că oamenii vor să fie unii mai grozavi decât alţii, că se ceartă, că se bat şi apoi se judecă? În final, nouă ne e egal cine pierde sau cine câştigă,  noi muncim  şi  suntem plătiţi pentru munca noastră. Cine pierde? Cine n-are dreptate, desigur, noi câştigăm totdeauna. Să fim realişti.

E adevărat că în lumea aceea, cu temeliile grav tulburate, toţi se credeau proprietari şi era normal să se declanşeze o erupţie de procese, mergând până la ultima cărămidă şi ultimul centimetru pătrat de pământ; cine să le coordoneze, dacă nu strămoşii noştri? S-au cam înşelat miliştii; n-au restituit nici vechilor proprietari, nici populaţiei pentru zecile de ani de muncă la cazan, crezând că vor îngrămădi totul în buzunarele lor. N-a fost aşa; adăugă domnul Filos râzând, o mare parte ne-a revenit nouă.

De fapt, atunci s-au adunat marile averi ale dinastiilor noastre, completă domnia sa făcând cu ochiul; a fost o perioadă înfloritoare pentru breaslă, mai adăugă el cu privirea pierdută în spaţiu. Dar să nu fim prea aspri cu ei, în fond din procese trăiau, din ele trăim acum şi din ele veţi trăi voi în continuare; asta ne e munca şi munca se plăteşte, completă redevenind serios. Să fim realişti, în fond au fost strămoşii noştri.

- Mişule, intrvenii Gian, ştii la ce mă gândesc: nu cumva prin cele două revoluţii s-a realizat cea mai mare acţiune de spălare de bani şi averi de la facerea lumii?

- Astea sunt bazaconii, băiete, ce ştii tu, replică domnul Filos.

- Pe urmă, din punctul nostru de vedere, să fim chiar mulţumiţi, s-a dat de lucru atâtor generaţii de avocaţi, completă Gion.

- Da, şi uite că mai ţin şi azi: domnul Romanov poate confirma, reveni Adolf.

- Aceasta e lumea în care trăim şi e înţelept să ne conformăm, încheie domnul Filos polemica. În sfârşit, numărul imens de procese a mai revelat ceva, completă domnia sa: s-a observat că, printr-o inexplicabilă întâmplare, cauzele cele drepte reveneau avocaţilor cei mai buni de gură, fiindcă aceştia câştigau mereu procesele, de unde se poate deduce că aveamereu dreptate. Această realitate a mai arătat că instituţia judecătorului era inutilă, că mai mult parazita şedinţele, că încurca procedurile.

Şi a urmat actul firesc: a fost eliminat judecătorul şi înlocuit cu sameşul, o persoană obişnuită ce avea în sarcină să bage de seamă ca totul să se petreacă în linişte, adică să se închidă uşile când trebuie şi cam atât. Schimbarea a simplificat infinit actul de justiţie, adică drumul spre dreptate. Cineva chiar a propus chiar schimbarea numelui din Justiţie în Vorbiţie, fiindcă, spunea el, “vorba aduce dreptate, nu invers”.  

Tot cam atunci şi tot din numărul mare de procese, s-a mai cristalizat o necesitate: limbajul dreptăţii s-a perfecţionat atât de mult încât omul obişnuit se pierdea în el: se afunda în articole, paragrafe şi alineate ca într-un teren mlăştinos. Şi pentru că pericole reale şi nu se puteau ţine pasul, oamenii şi-a angajat un avocat care îi însoţea permanent şi pretutindeni: aceştia au devenit avogarzi şi astfel s-a născut instituţia noastră.

 Adevărul e că nu se mai putea trăi fără avogarzi, omniprezenţi paznici al legii, prezenţa lor devenise o necesitate absolută; fără ei civilizaţia modernă era şi este de neconceput.

Dar în sfârşit, treburile mergeau prost, de la un timp se zvonea despre apariţia unor organizaţii care acţionau mai mult sau mai puţin discret împotriva abuzurilor.

- Erau iniţiate cumva de strămoşii noştri? întrebă Gion.

- Nu! Doamne păzeşte; erau iniţiate de alţi oameni, nişte apostoli ai omenirii, sau cine ştie. Nu, strămoşii noştri nu s-au ocupat cu aşa ceva.

- Bine, insistă Gion, totuşi cine?

- Nu intrăm în amănunte,  îl întrerupse domnul Filos, vreau să spun că totul se împiedica de vechii proprietari. Din cauza lor nu puteau fi promulgate legi valabile, deoarece legile care apărau proprietatea în general îi apărau şi pe ei. Or dreptul lor  încălca dreptul celorlalţi, aşa că situaţia era  fără ieşire, ca-n povestea cu capre şi verze.

- Cum adică, lumea era împărţită în capre şi verze? întrebă Adolf.

- Nu, domnule, e o metaforă despre o împăcare între exclusive.

- Nu înţeleg nici eu cum e cu aceste capre şi verze, interveni şi Gion, de altfel ai mai pomenit ceva despre capre nişte oi şi nişte lebede, pare-mi-se; ia spune, domnule Mişu, cum e cu ele, îmi închipui că e important.

Bineînţeles că băieţii nu erau prea interesaţi de capre, verze sau lebede, ei habar n-aveau ce sunt acelea, dar apăruseră elemente curioase, numai bune pentru divertisment. Ei nu văzuseră în viaţa lor capre sau verze, asemenea surse primare puteau fi văzute doar împăiate pe la zoo, sau prin grădinile de agrement sub cupole sterilizate; ce mâncau ei erau derivate rafinate din acestea.

- Sigur că e important, răspunse domnul Filos, mai ales pentru noi, oameni ai legii. Avocaţii de atunci, paznicii inflexibili ai justiţiei, hărţuiau continuu, arătând prin toate mijloacele posibile că totul era un plonjon în haos. Îmbucurător pentru noi este că până la urmă au reuşit, s-a văzut în sfârşit că nu se mai poate. Atunci, marii conducători au înţeles că din nenorocire şi acest hibrid e fără perspectivă, aşa că s-au adunat acasă la unul din ei să caute un miracol prin care să scape de contestatari, salvându-şi însă averile.

Pentru că soluţia era vitală pentru pmenire, s-a căzut de acord să se discute şi cu cei de dincolo; acum fiind în relaţii oarecum amicale.  Astfel,  elitele din ambele tabere, solidare la urma urmei, s-au întâlnit din nou pe “sterilizatele insule” să evalueze situaţia şi să găsească acea soluţie miraculoasă. Iar nu se ştie ce s-a discutat, dar ceva a transpirat în presă, iar urmările au cam adeverit.

În comun s-a admis că şi epoca postrevoluţionară s-a epuizat, dar după aceea nu s-au mai înţeles. Liberiştii o ţineau morţiş că singurul leac pentru această lume bolnavă era revenirea la fireasca lege, caz în care promiteau un sprijin material substanţial. Soluţia era inadmisibilă pentru postmilişti, ea însemnând renunţarea benevolă la privilegiile şi beneficiile inerente: “De ce am mai făcut revoluţia”! vociferau ei prin cancelarii, tunând şi fulgerând pe foştii deposedaţi, piedici în calea armoniei mondiale. “Din moment ce numai ei blochează pacea mondială, cu ei trebuie începută rezolvarea!” strigau ei.

- Erau mulţi aceşti duşmani? a întrebat Adolf.

- De ce, ce importanţă are?

- Mă rog, întrebam.

- Erau, iar cei fugiţi la cinişti s-au organizat în fel de fel de cluburi chiar cu ajutorul autorităţilor. Remarc însă o imaginaţie periculoasă la tine; ia spune-mi, la ce te-ai gândit? Întrebă domnul Filos privindu-l cam dintr-o parte

- Păi, dacă nu mă înşel, cam atunci s-au inventat antibioticele; mă gândesc că şi puteai fii consideraţi dăunătorii social.

- Ai cap de general, îl întrerupse domnul Filos, dar nici ca avogard nu-ţi dăunează. Oricum, duşmanul fiind localizat şi dat în vileag prin toate căile, a absorbit ura tuturor.

- Şi ce s-a făcut? întrebă Adolf.

- S-a făcut ceva, s-a pus în practică un procedeu de eradicare a problemei, dar nu perfect; după cum vedem domnul Ngono Romanov a reuşit să i se sustragă.

- Mă rog, şi care a fost acel procedeu? insistă Adolf.

- Domnilor, reluă domnul Filos, de această dată foarte grav, acesta este un mare secret, cel mai mare secret al timpurilor noastre. Vă atrag atenţia foarte serios că subiectele discutate aici sunt secrete ale meseriei noastre, iar ele trebuie să rămână între noi. Nu trebuie să vorbiţi cu nimeni despre ele, aţi înţeles? Reflectaţi bine la aceasta.

- Bine, Mişule, dar spuneai că au fost eradicaţi, ce înseamnă aceasta, că i-au “eradicat” undeva? interveni din nou Adolf.

- Într-adevăr, i-au “eradicat” undeva, după cum spui.

- Interesant, aş vrea să ştiu cum s-a terminat, interveni şi Gion.

- Sigur că e interesant, numai că chestiunea nu s-a terminat, cum se spera, nu e terminată chiar deloc.

- Cum, încă nu s-a terminat? continuă Gion.

- Nu! Dacă îmi promiteţi că păstraţi secretul, am să vă spun.

- Haide, Mişule, ce naiba, păi ce părere ai,… noi…, începu Adolf, dar se opri. 

- Bine! Chestiunea se punea aşa: cum singurii care stăteau în calea armoniei universale erau deposedaţii, cu ei trebuia făcut ceva; şi cum necesitatea naşte genii şi acum a fost la fel. O minte absolut remarcabilă de prin înaltele consilii, a venit cu soluţia: atenţie la soluţie, Adolf!

S-a propus construirea unei mari insule în Oceanul Pacific, ancorată de fund să nu migreze, şi pe ea să fie depozitaţi toţi vindicativii. Propunerea a trezit la început stupoare chiar şi în acele înalte consilii. Dar psihologia marcase deja mari succese, începuse să se ştie că acest gen de surprize sunt atavisme pe cale de dispariţie, aşa încât,  chiar dacă la unii se mai vedeau ceva urme de  jenă pe faţă, au mai reflectat şi le-a trecut. Acum se depăşise “ce trebuie făcut”, venind rândul lui “cum trebuie făcut”.

Probleme aveau mai ales cinişti: la ei se refugiaseră mulţi, iar acum erau mai mulţi; erau organizaţi în asociaţii de moştenitori guralivi şi era complicat să-i păcăleşti să meargă pe insula aia. Postmiliştii nu aveau asemenea frământări, la ei reeducarea prin muncă redusese drastic numărul moştenitorilor, aşa că aproape încăpeau într-o şalupă mai acătării. După cercetări intense, s-a convenit că nu era chiar imposibil, legile extrădării puteau fi făcute mai elastice, încât să scape atenţiei omului obişnuit. Vorba ceea: “unii vin, alţii pleacă, cine stă să-i urmărească pe toţi”? Şi cum în joc era pacea mondială, înţelepciunea a învins şi insula s-a construit prin eforturi egale.

Primul pas a fost să se infiltreze asociaţiile cu persoane instruite care i-au contaminaţi cu entuziasm, în vederea unor croaziere gratuite pe mare.  Fiind gratuite li s-a recomandat, din om în om, să nu facă tam-tam, să nu stârnească invidii şi astfel au fost discret îmbarcaţi în vase şi duşi pe insulă. Decorată cu multe sclipiciuri de vacanţă, a fost foarte atrăgătoare la început, dar s-au cam mirat când s-au descoperit între ei. Li s-a spus că se impune conservarea lor, fiind nişte vestigii vii ale nedreptăţilor. De ce să fie conservaţi tocmai acolo n-au prea înţeles, dar flataţi de marea importanţă acordată, n-au mai pus întrebări.

Bineînţeles că populaţia lumii n-a aflat nimic, iar dacă unii au mirosit ceva au reacţionat normal, adică s-au refugiat în comoditate, aşa cum sunt educaţi de mass-media. Desigur că totul a fost făcut în mare secret, totuşi trebjiau să fie făcute de oameni, ceea ce implica riscuri.

Ei bine, aici s-a procedat magistral: toţi participanţii la acţiune, inclusiv echipajele vaselor, au fost compuse exclusiv ofiţeri ai serviciilor speciale şi, din motive de securitate şi patriotism, au fost rugaţi să se sinucidă, ceea ce au şi făcut.

Şi până atunci băieţii au fost oarecum interesaţi, dar, la auzirea soluţiei, feţele li s-au lungit; chiar şi năzdrăvanul Adolf, care pusese întrebarea cea cinică, a căzut pe gânduri, dovadă că mai mult maimuţărea cinismul, încă nu-l trăia cu adevărat.

- În sfârşit, continuă domnul Filos după o scurtă pauză în care i-a scrutat pe băieţi, omenirea era salvată; armonia era instaurată şi multă vreme liniştea a domnit pe planetă, mai spust el cu un imperceptibil rânjet. Justiţia cea tradiţională a revenit pretutindeni şi a funcţionat în linişte foarte mult timp.

O dată însă cu această linişte au venit din nou timpuri grele pentru breasla noastră: dispărând pe nesimţite vindicativii, dispăreau şi procesele. Şi cum altele nu se mai deschideau, veniturile avocaţilor s-au tot diminuat până au ajuns aproape la zero. Noroc că această linişte n-a ţinut totuşi o veşnicie; de fapt a ţinut până a apărut acest Romanov. Necunoscut de nimeni la venire, spunea că este descendent al unor vechi expropriaţi din Rusia şi a venit să revendice nişte proprietăţi din Moscova.

Apariţia lui a declanşat o panică nebună în toate cancelariile lumii; dintr-o dată pacea mondială părea pulverizată de această Pandoră modernă. Toate serviciile publice, discrete sau secrete, au fost concentrate pe o singură întrebare: cum a ajuns acest individ pe continent, cum a ajuns acest urmaş al nu ştiu cui în inima lumii civilizate?

După multe investigaţii, la care au luat parte mulţi specialişti, anchetatori, psihologi etc. care l-au hărţuit, pe departe, pe aproape şi pe toate părţile cu întrebări, s-a aflat adevărul. Indivizii din insulă, nemaifiind alimentaţi şi neavând de nici unele, au început să pescuiască că să nu mp’oarîde foame. La început cu ce aveau, dar mai târziu s-au specializat în pescuitul direct cu gura, devenind experţi în acest fel de alimentaţie. Astfel, în loc să moară de foame, cum s-a sperat, au supravieţuit, ba au devenit şi înotători excelenţi.

Pe urmă s-au apucat să dreseze delfini şi au reuşit; cu ajutorul acestora puteau străbate mările cum voiau, se întindeau pe spinările lor – şi chiar dormeau - în timp ce delfinii se deplasau în direcţia convenită. Aşa a străbătut Yuri Romanov cele câteva mii de kilometri până în Africa, unde s-a însurat cu o localnică şi a avut fii şi fiice, ultimul fiind Romanov Ngono, cel din procesul de mai devreme.

Când s-a înţeles că a fost singurul evadat, panica s-a diminuat, dar s-a realizat că, având mecanismul evadării, chestiunea putea deveni gravă. Se născuse posibilitatea unei invazii a acestor sălbăticiţi în lumea civilizată. Asta ar fi echivalat cu un cataclism social de mari proporţii, deci se impunea o soluţie pe măsură.

Şi s-a găsit: de la desfiinţarea alianţelor militare, oamenii nu prea mai construiau nave de război, dar acum - împinşi de pericol - s-a revenit la ele: s-a constituit o forţă militară navală, având ca scop să descurajeze viitoarele tentative de evadare.

Aşadar firma “Fan Fon Fin”, producătoare de nave şi firma “Vorgăn & Prup” producătoare de oţel, au primit caomnda construirii a 250.000 de vedete rapide - pe cheltuiala tuturor .- şi care au primit ordin să înconjoare insula 24 de ore din 24. S-a calculat minuţios şi s-a stabilit că viteza trebuie să fie de 50 de noduri, iar distanţa între ele de 500 de metri, pentru ca valurile înalte să strice formaţiile de delfini, iar persoanele care dorm pe spinarea acestora să cadă în apă. Omenirea “iniţiată” a răsuflat din nou uşurată, iar amiralul comandant, care venise cu soluţia, premiat şi avansat în grad.

- Extraordina! exclamă Gion; şi vedetele acelea se mai învârt şi acuma pe acolo?

- Bineînţeles, de zeci de ani fac treaba asta; acum vasele sunt mai performante, mai scumpe adică, fac valuri mai mari, ceea ce dă autorităţilor mai multă linişte. Secretul a cam răsuflat totuşi,  presa a aflat ceva,  dar  nimeni nu  suflă o vorbă, striviţi probabil de enorma  responsabilitate.

Totuşi chestia asta nu poate dăinuii spuse domnul Filos încruntat; noi avogarzii nu putem fi mult timp intimidaţi în chestiunea aceasta. Ce vor face autorităţile de la Bruxelles şi chiar cele de la Szolnok, cum îşi vor acoperi ruşinea, e treaba lor. Noi avogarzii avem rolul nostru în justiţie şi-l vom duce până la cap; trebuie să spunem lumii ce se petrece!

Domnul Filos devenit nervos, continuă.

- Noi, care suntem paznicii cei mai neînduplecaţi ai legii, noi stâlpii de rezistenţă ai justiţiei, nu putem admitem ascunderea adevărului! Se mai poate trăii în această împovorătoare mascaradă? Se mai poate trăi în lumea aceasta strâmbă, searbădă, statică, fără pic de nerv? exclamă el cam patetic. Şi pe urmă murim de foame, domnilor, altă scăpare nu-i.

Spre exemplu, voi ce ziceţi, e vreun pericol dacă omenirea îndreaptă această greşeală făcută cândva?

- Adică dacă suntem de acord cu cheltuielile, cu navele acelea care se învârt pe acolo? întrebă insinuant Adolf.

- Lasă-le naiba de cheltuieli! Dacă sunteţi de acord cu această gravă, veche şi înfiorătoare nedreptate făcută acelor bieţi oameni, care au fost duşi cu forţa pe insula aceea pustie, ca să moară de foame acolo împreună cu femeile şi micuţii lor copii.

- Mda! E şi ceva haios în toată chestia asta, spuse Adolf, dar sunt sigur că tu, Mişule, te-ai gândit la ceva.

- Sigur că m-am gândit, sigur că ne-am gândit, fiindcă această chestiune preocupă toată breasla. Acest viol asupra justiţiei preocupă de mult cele mai capabile capete din cluburile avogarzilor. S-a stabilit că rolul nostru este de a nu mai admite continuarea ruşinii, de a şterge cu orice preţ, acest stigmat al necinstei de pe faţa umanităţii!

Domnul Filos a devenit nervos, gesticulează de parcă s-ar certa cu cineva; băieţii se privesc puţin amuzaţi, puţin intrigaţi.

- Este inadmisibil ca aceşti îmbuibaţi să se lăfăie în avuţii furate, iar cei de pe insulă să-şi ducă zilele de azi pe mâine.

- Spuneai că nu o duc tocmai rău, remarcă Gion.

- Nu o duc tocmai rău, dar nu înseamnă că aşa e bine.

- Într-adevăr, legea trebuie respectată.

- Eu cred că legea trebuie apărată mai ales de cei slabi, interveni Adolf, ea fiindu-le singura protectoare sinceră şi dezinteresată. Am citit un roman, zilele trecute, în care un sărac îşi luase ca protector un personaj puternic şi influent. Ăsta nu-l proteja cine ştie ce, dar pretindea ca soţia şi fiicele lui, care erau foarte frumoase, să meargă cu rândul să-i facă curăţenie în casă. Ba îl punea şi pe el să-i bată covoarele.

- Da, rosti Gion gânditor, ar trebui să se înţeleagă că legea nu se îmbunătăţeşte prin revoluţii, ci prin aplicarea ei consecventă.

- Dacă e aplicată prea sever încremeneşte, măi băiete, interveni domnul Filos, nu mai este autoperfectibilă, cum spui.

- Ba da! Îmbunătăţirea se află în sine, răspunse Gion; din moment ce necesitatea supravieţuirii mulţimilor a impus-o, înseamnă că această necesitate este chiar spiritul ei. Mulţimile dezvoltă relaţii mai complexe, care izvorăsc tot din spiritul ei perfectiv, ea îmbunătăţindu-se exact cu cantitatea care impune modificarea.

- Cu condiţia ca acest spirit să se poată manifesta, să nu fie încălcat, interveni şi Adolf.

- Poate n-o împiedică nimeni intenţionat, insistă domnul Filos, dar birocraţia care e pusă să apere şi să aplice legile în toate domeniile, molecular cum ziceţi voi, e ca pielea de şarpe, ea nu se elimină celular, ci în totalitate.

- Adică prin revoluţii, vrei să spui, insistă Adolf.

- În analele justiţiei este un chiar capitol, “Sindromul Pielii De Şarpe”, care tratează tocmai acest aspect, continuă domnul Filos.

- Nu, domnule Mişu, reveni Gion, aplicarea consecventă a legii ameliorează condiţile sociale şi ele la rându-le ameliorând legea; nu revoluţiile, nu nebunia îndrăzneţilor face lumea mai bună. Cel puţin eu asta am înţeles din spusele tale, violenţa nu-i îndepărtează insuficienţele, nu schimbă relele, schimbă numai beneficiarii. În orice s-ar fi materializat o secundă de respiraţie, de existenţă, ea trebuie apărată simultan de eventuala silnicie asupra ei; Aşa se poate realiza moleculara corecţie făcută legii, tocmai adaptarea legii la îndesirea populaţiei.

- Iar moleculara apariţie a necesităţii să fie urmată imediat şi obligatoriu de moleculara corecţie a legii, interveni şi Adolf.

- Bineînţeles! Bineînţeles! se grăbi să aprobe domnul Filos, simţindu-se oarecum depăşit, dacă justiţie nu e, nimic nu e; ba declam cu toată convingerea: “Dezmoşteniţi din toată lumea, apăraţi Legea!”

În acel moment s-a deschis uşa şi femeia de serviciu a intrat cu mătura şi găleata.

- Mai aveţi treabă aici, excelenţă?

- Nu, terminăm imediat, mai lasă-ne câteva minute şi ieşim.

- În sfârşit, vom mai vorbi despre acestea, reluă el după ce femeia ieşi; deocamdată nu înţelegeţi mare lucru şi nu vă pot spune mai mult; când veţi înţelege, îmi veţi da dreptate. Cred că ajunge pentru azi, spuse apoi privindu-şi ceasul. Ah, deja am întârziat undeva! Uite cum facem: chemaţi-vă aeronavele să vă ducă înapoi la şcoală, dar aşteptaţi-le la poartă, nu vă mişcaţi de acolo până nu vin, aţi înţeles? E foarte periculos să umblaţi singuri pe stradă, contez pe voi, da? Eu plec acum şi ne vedem mâine la şcoală. Spuse la revedere şi ieşi valvârtej. Băieţii ieşiră şi ei pe hol unde-i întâmpină:

Familia Nicolaesco aduce la cunoştinţa publicului că astăzi dimineaţă s-a născut Jorj, cel mai tânăr tenor din familie şi al IV-lea din dinastie. Pentru angajamente, familia poate fi contactată la ……

- Pfui, ce chestie cu insula asta! Chiar o fi adevărată toată povestea? întrebă mai mult retoric Gion.

- Habar n-am! Să-şi spargă capul, treaba lor; pe mine mă doare altceva: m-am săturat de consemnarea asta nenorocită şi abia aştept să mă duc unde am chef. Ce zici de-o talpă prin Carol? Mişu a şters-o, iar de la consemnare n-am mai dat prin parc, hai să vedem ce mai e nou pe acolo; aeroferilor le spunem să tacă, eu mă descurc cu al meu, tu?

- Şi eu, bineînţeles că mă înţeleg cu el; stabilim un punct de întâlnire şi vine să mă ia când îl sun. Nu se uită nici dracu’ în hârtiile ei, maşta plăteşte.

Băieţii au ieşit pe aerostaţia din faţa impozantei clădiri, iar aeroferii anunţaţi au coborât imediat. Se vede treaba că aveau argumente puternice, deoarece înţelegerile s-au făcut repede: ambele nave şi-au luat zborul, iar ei au rămas singuri şi fericiţi pe refugiu.

Capitolul V

Rămaşi singuri, şi-au pus robele de HR în genţi şi au luat-o pe Calea Rahovei; au ieşit la Mitropolie, prin strada 11 Iunie şi au ajuns în parcul Carol. Cei şapte copaci ai parcului erau la locul lor, păziţi de aceiaşi indivizi şi individe de la Ecologişti. Chiar în momentul când au intrat pe vastul peron de asfalt, echipa de la “Higiena Botanică” se afla la treabă; o tinerică sumar îmbrăcată se urcase pe tradiţionala platformă telescopică şi ştergea cu vată înmuiată în apă distilată praful şi funinginea depusă în ultima oră pe frunzele lui “Lamarck”, iar jos un grup de bărbaţi, de vârste diferite, admirau coroana verde a copacului, făcând comentarii laudative la adresa îndemânării fetei. Treaba începuse de ceva timp, fiindcă “Linné”, “Cuvier”, “Darwin” şi “Miciurin” erau gata ferchezuiţi, frunzele lor străluceau de verdele acela sănătos.

Lacul fusese secat de mult, iar pe locul lui a fost construit un complex de jocuri mecanice pentru copii, în care aceştia învăţau de mici cum să trăiască într-o lume tehnicizată, totul făcut de firma “Le Futur Monde”. Tufele şi copacii artificiali produşi de firma “Chlorophilyna” împrăştiau în atmosferă aroma suavă a celebrului parfum “Ocechim”, pulverizat discret de un ingenios dispozitiv ascuns printre frunze. În rest, părea a fi pace şi linişte.

În parc însă erau şi automobilele comercianţilor din preajmă; sigur, n-aveau voie, dar stând la soare ore întregi acestea se încingeau aşa de tare, că bieţii oameni se sufocau până instalaţia de aer condiţionat le făcea locuibile, aşa că le puneau la umbra “celebrilor biologi”. Aceasta însă provoca iritarea unor bătrâni plimbăreţi:

- Parcul  este făcut pentru oameni,  nu pentru automobile! se smiorcăiau ei.

- Plimbaţi-vă prin stratosferă! le răspundeau ceilalţi.

- Ce să căutăm în atmosferă! Noi am ieşit la plimbare în parc! “Inventarea automobilelor nu a desfiinţat mersul pe jos” strigau ei, iar nişte tineri care păreau că trec întâmplător pe acolo - dar care erau plătiţi de firma “Contestarea” - se puneau cu pietre pe maşini. Proprietarii maşinilor ripostau cu ce aveau şi, până la urmă, cu pumnii pe moşnegii care n-apucaseră să fugă.

La astfel de confruntări apăreau ca din pământ şi cei de la Protecţia Civică, PC-iştii cum li se spunea, care potoleau imediat spiritele. Acum, împrejurul maşinilor se învârteau acei tineri, cu porniri huliganice în ochi şi cu pietre în buzunare şi părea că se profilează o confruntare. Însă era doar aparent: după dezordinea dătătoare de variaţie, mergeau împreună la o bere.

- Chestiunea asta se va rezolva numai după ce toate parcurile vor fi ridicate cu cinci sute de metri în atmosferă, mai perora un vizionar; şi păţea ca toţi vizionarii istoriei:  nu-l lua nimeni în seamă.

La sera “Verdeaţa Crudă” era ceva forfotă; se băgaseră muşcate ceva mai devreme şi câteva cucoane ieşeau triumfătoare în mână cu transparentele recipiente, în care florile îşi lăfăiau opulenţa coloritului.

Băieţii au luat-o spre arhaicul monument ale cărui arcade îşi azvârleau gloria în ochii cerului, iar lângă monument, într-o mică şi cochetă incintă, se vindea îngheţată la pahar. N-au rezistat ispitei multicolore: au cerut câte un pahar şi s-au abandonat savoarei dulci şi reci.

Ca din pământ au apărut lângă ei patru indivizi, doi băieţi şi două fete, care au început să facă aluzii la calitatea îngheţatei.

 - Amanda! exclamă unul dintre indivizi, presupun că tu nu vrei să mănânci o astfel de porcărie, am o părere mai bună despre tine.

- Nu-ţi face griji, băiatule, eu mă ard o singură dată, din greşeală, răspunse ea râzând insinuant. La replica ei, plină de misterioase subînţelesuri, ceilalţi trei explodară în râs şi-i înconjurară pe cei doi.

- Voi ce faceţi aici, neprihăniţilor, îi abordă cea numită Amanda, lingeţi dulciuri? Sunteţi destul de mari, n-aţi găsit ceva mai atrăgător? Tu ce le-ai recomanda, Cocuţo, acestor tineri domni?

- Îngheţata e prea rece, ar putea face gâlci, răspunse ea privindu-i superior, le-ar trebui ceva mai călduţ.

Surprinşi de veselia cam deplasată care se făcea în contul lor şi din care nu înţelegeau nimic, băieţii au simulat indiferenţa, au privit în altă parte şi s-au retras spre poartă. Instantaneu interesul “celor patru veseli” pentru ei s-a topit, dispărând printre tufele artificiale din parc.

Tinerii, desigur salariaţii firmei “Gustul Rege”, logoviruşi, cum li se spune, mişunau pretutindeni şi mai ales prin preajma prăvăliilor, unde denigra marfa firmelor rivale, sub pavăza dreptului la opinie. De fapterau infiltraţi peste tot, în parlamente, în consilii, pe stradă sau acasă, în toate structurile, cu rolul de a învenina discuţiile, de a perverti logica, precum fac viruşii în calculatoare. Sunt bine instruiţi, adoptă tonuri savante care impresionează şi par a nu se cunoaşte între ei; în general sunt paşnici, dar pot deveni şi agresivi: atunci lovesc şi se topesc în mulţime, lăsând pe alţi gură cască să continue “bâlciul”. De obicei, PC-iştii şi activiştii din Ministerul Armoniei nu-i prea “deranjează”, în locul lor arestează, cu mare tam-tam, neisprăviţii rămaşi, care-şi mai trag pumni fără să ştie de ce.

Or băieţii noştri, abia ieşiţi din ceaţa handicapului lor, au fost sugestionaţi rapid de logoviruşi; au abandonat îngheţatele şi, stresaţi de cele întâmplate, s-au îndepărtat în grabă. S-au gândit să meargă în Cişmigiu, să ia o barcă, să-şi imagineze că sunt navigatori oceanici, descoperitori de ţărmuri noi, aşa că s-au îndreptat spre staţia de autobuze care mergeau în zonă.

În autobuz au fost întâmpinaţi de muzica şi publicitatea oferită generos de câteva ecrane montate pe ferestre şi chiar era în toi o discuţie pe tonuri ridicate: un individ cam bătrân şi alb la faţă se plângea de bombardamentul zgomotos din autobuz.

- Este un mijloc de transport comun, domnilor! spunea el străduindu-se să fie calm; aici nu este discotecă, nici bar, nici nuntă şi nici cârciumă, aici omul se află cu gândurile lui şi merge unde are treabă; nu toţi suntem apţi de petrecere la orice oră. Vă rog să-i spuneţi conducătorului să facă sonorul mai mic; pentru biletul plătit are obligaţia să ne ducă sănătoşi la destinaţie.

- Afară cu handicapatul! strigau unii mai din fund, logoviruşii desigur, care aveau datorie să apere şi publicitatea. Afară! strigau ei, n-avem nevoie de neadaptaţi la viaţa modernă!

“Handicapatul”, anihilat total, a coborât tăcut la prima staţie şi nu vom şti niciodată dacă a coborât din pricina psihicului său sensibil sau de teama unor bruscări, iar mulţimea din staţie l-a absorbit în imensa ei indiferenţă şi anonimat.

Dezorientaţi de cele petrecute, cei doi băieţi au ciulit urechile; în scurta lor viaţă normală auzeau multe şi erau obligaţi să înveţe repede; ceilalţi au avut ani la dispoziţie pentru conformare, aşa că trebuia să recuperze rapid.

- După cât înţeleg eu modernismul ăsta, cu care ne tot omoară pe la lecţii, nu-i opţional, ci obligatoriu: văd că cine nu se adaptează e eliminat rapid, şopti Gion. Oare societatea evoluează mai repede decât capacitatea de adaptare a indivizilor?

- Cred că da! Ar trebui inventate nişte pastile care să limiteze viaţa oamenilor la 30-40 de ani, asta i-ar salva de nostalgii.

- Nu înţeleg, cum adică?

- Păi ar trăi exact cât ţine o generaţie de maşini; aşa s-ar scoate orice frână pusă progresului. Probabil pe vremea matusalemilor automobilele ţineau cât viaţa lor, dar acum nu mai merge, acum nici o casă nu rezistă mai mult de 10 de ani. Oricum l-au aranjat pe moşulică; auzi: “moartea te caută p-acasă şi tu umbli haihui”; demenţiale vorbe.

- Mda! aprobă Gion cu jumătate de gură.

Între timp au ajuns în Cişmigiu, au coborât şi au intrat în parc pe poarta de lângă celebra cetate “Grâul”. Cândva acesteia i se spunea “Spicul”, dar oamenii au protestat fiindcă denumirea putea strecura în mintea patronului că-şi poate face produsele din orz, secară sau chiar ovăz, nu numai din grâu.

În sfârşit, au înconjurat fundaţia metalică a lacului până la liftul care urca spre chioşcul de predare-primire al bărcilor. L-au luat şi au urcat rapid cei 30 de metri până la debarcader. Acolo, barcagiul, un individ solid, le-a dat o barcă în schimbul plăţii şi le-a atras atenţia să nu se aplece în afară, fiind pericol de prăbuşire.

Într-adevăr, în urmă cu nişte ani, parcul Cişmigiu intrase în slăbiciunea unui mare primar, care considera grădina o bijuterie a oraşului şi, datorită perseverenţei lui formidabile, a fost profund transformată. S-a rugat cu lacrimi în ochi, cum se spune, de firma “Ambiance Sanato Vax”, vestită în decorări, să renoveze parcul; dar cum firma avea comenzi de nu-şi mai vedea capul, îl tot amâna cu promisiuni. Se zice că primarul, precum şi unii dintre consilierii primăriei, au dat chiar mită din buzunarele lor firmei respective. Dar n-ar fi obţinut niciodată contractul dacă fratele primarului, acţionar la firma respectivă, n-ar fi pus o vorbă bună.

Însă a meritat; acum lacul este ridicat la 30 metri de sol, nu se mai bălăceau în el fel de fel de copii dubioşi, iar dedesubt s-a amenajat o expoziţie cu vânzare de trotinete. Acestea erau făcute din carton şi calculate de psihologi şi mecanici, să ţină numai cât copilul stă în parc, după care se le abandoneze. Din acest motiv alături se află maşina de la curăţenia oraşului, care le lua şi le returna fabricii de cartoane, redându-le circuitului utilităţii.

După o oră de vâslit, coborâră din lac, o luară pe aleea Caesar, care se întretaie cu aleile Subotai, Sinan şi parcă Suvorov, dând fuga la izvorul “Generozitatea” unde se găsea apă rece şi gustoasă, fiindcă li se făcuse sete, În istoria parcului scrie că pe vremuri izvorul era botezat cu numele unui vestit matematician, Cervantes, care locuise chiar pe uliţa Ştirbei Vodă - acum un bulevard larg cu acelaşi nume-. Acolo, mai scria în respectiva istorie, matematicianul venea când nu-i ieşeau calculele şi se desfăta la murmurul apelor care curgeau clar izvorând în fântână.

Cred însă că izvorul, ca orice fenomen geologic era extrem de vechi - poate mlioane de ani -; că purtase multe nume până la cel de acum. Creând desigur şi o oază de verdeaţă în uscăciunea câmpiei, oamenii s-au aşezat în preajmă, au rămas, aşa că chiar el a creeat oraşul.

Se spune că, nu se ştie cum, apa a fost infestată şi toate firmele producătoare de răcoritoare au intrat în panică pentru sănătatea populaţiei. Au semnalat pericolul prin fel de fel de anunţuri ca nepotabilă, dar mulţi inconştienţi au băuto în continuare;  ba i-a încurajau şi n-ar fii murit nimeni. Totuşi incertitudinea nu mai putea continua: firme multinaţionale de băuturi răcoritoare, în asociere cu altele mai mici, locale, au luat taurul de coarne, cum se spune, şi au fundat “Generozitatea”. Au construit adică gratuit o prismă multicoloră din oţel, beton şi sticlă colorată, un giuvaer tehnic şi arhitectonic, iar în interiorul ei au instalat filtre electrostatice, electrodinamice, electrochimice, electrofizice, electropsihice şi alte secrete de casă - ca să o purifice - şi au oferind-o publicului proaspătă şi rece la un preţ rezonabil.

E drept, cu această ocazie a fost nevoie să se spargă vechea lucrare, o altă bijuterie din marmură, construită prin anii 2000 de un alt primar inimos.  Acesta, având nişte intuiţii surprinzătoare pentru un birocrat, chiar  spunea contribuabililor că Bucureştiul este copilul izvorului, că ciobanul Bucur a fost doar un moment din viaţa lui. Mai spunea domnia sa că amenajarea trebuie făcută în amintirea străzilor “Izvor”, “Puţul cu plopi”, “Berzei”, “Cuibul cu barză” şi alte vestigii, legate de el şi aproape dispărute din cauza urbanizării. Primarul şi-a încrustat numele alături de al ciobanului, de al matematicianului, lăsând şi loc liber: “Las loc şi altora pe marmura asta pusă acum de mine”. În epocă se spunea că primarul avea clanţă, dar şi tragere de inimă.

Băieţii şi-au potolit setea şi s-au aşezat pe o bancă alăturată.

- Eu zic să mai stăm, n-am chef să merg nici la şcoală şi nici acasă, n-avem des baftă să rămânem fără paznici, spuse Gion.

- Bineînţeles! Dacă tu care ai fost pedepsit doar o săptămână te-ai săturat, eu cu trei sunt sătul până-n gât; cât putem fura din ea să furăm, în rest om mai vedea.

Băieţii fuseseră pedepsiţi, consemnaţi în şcoală pentru nişte fapte de indisciplină; cu Adolf a fost cam aşa: într-o zi, pe când domnul Filos îi făcea observaţie pentru nişte nereguli constatate, a făcut imprudenţa să se aplece cu spatele la el, după nişte hârtii pe care i le luase vântul. Adolf, fotbalist cu talent recunoscut în şcoală, dintr-un impuls pe care nu l-a înţeles niciodată, cum a mărturisit apoi la cancelarie, n-a rezistat tentaţiei: astfel că sărmanul domn Filos a căzut în patru labe şi apoi în nas. Pe acest motiv a fost consemnat în şcoală trei săptămâni.

Cu Gion chestiunea a fost mai complexă, încât nici astăzi nu se ştie dacă băiatul trebuia pedepsit sau nu.

La ora de educaţie sexuală, băiatul, foarte bine dezvoltat de altfel la cei cincisprezece ani ai lui, a presupus că poate aplica cele învăţate chiar pe doamna profesoară. Această confuzie a provocat ţipetele doamnei, care au alertat personalul şcolii, care au năvălit speriaţi în cabinet; urmarea a fost o consemnare a băiatului cu o săptămână.

 Trebuie menţionat că doamna avea cam 25 de ani şi, după cum a declarat chiar ea, în acele zile se afla în perioada fertilă, ceea ce însemna că bietul băiat s-a aflat sub un puternic apel erotic, lansat involuntar de doamnă. A fost o situaţie specială, nefericită; se ştie că aceste lecţii au fost gândite pentru clasele mixte, cum sunt în toate şcolile, unde practica se face între colegi. Unii spuneau că în aceste condiţii nu trebuia făcută educaţia sexuală, dar apărea neajunsul ca elevii să rămână cu goluri în educaţie. Erau şi unii care spuneau că profesoara putea să-i ofere posibilitatea practicii, însă varianta era  inacceptabilă pentru consiliul profesoral. În final s-au format două tabere cu două păreri: unii spuneau că băiatul nu murea dacă mai aştepta, iar ceilalţi spuneau că nici doamna nu murea dacă-i oferea lecţia integral. Oricum, inocentul Gion s-a ales cu o săptămână pedeapsă, fără să simtă vinovat, iar doamna cu un avertisment, precum şi cu un vag sentiment de vinovăţie.

Pe lângă săptămânile de consemnare au mai fost pedepsiţi şi altfel: Adolf trebuia să scrie de o mie de ori pe zi, timp de trei săptămâni: “N-am să mai lovesc niciodată pe cineva”, iar Gion trebuia să scrie, tot de o mie de ori pe zi, în săptămâna lui: “Trebuie să am răbdare”. Băieţii au scris însă o singură dată frazele respective, le-au multiplicat printr-un copiator, rămânând ca în fiecare zi să dea foile domnului Filos. Bineînţeles că acesta a mirosit frauda, dar s-a făcut că nu o vede, gestul fiind apreciat şi la cancelarie ca o dovadă de adaptabilitate.

- Hai să ne mutăm pe banca asta la umbră şi să vorbim de planul nostru, spuse Adolf. Ia spune, ce facem, plecăm sau nu? întrebă după ce s-au aşezat; eu m-am săturat de aiureala asta, hai să le arătăm că nu ne-au speriat cu tâmpeniile lor şi că nu acceptăm să fim pedepsiţi.

- De acord! Când?

- Săptămâna viitoare ne terminăm consemnarea şi nu vor mai fi cu ochii pe noi, ba se mai potriveşte şi altceva; totul e ca aeroferul tău să nu-şi bage nasul în aranjamentul nostru.

- E, asta merge! Îl am eu cu ceva la mână: ştiu că Nae are o cucoană pe undeva şi se duce la ea dimineaţa, după ce-i pleacă ăleia bărbatul; l-am prins eu cu chestia asta. Îi spun că n-am nevoie de el vreo şase ore şi gata, după aia…

- Păi atunci e perfect, uite cum facem: luni împlinesc 15 ani, adică devin major. E  chiar ziua în care am câştigat campionatul mondial de fotbal; e tocmai de sărbătoarea noastră naţională.

- Ce coincidenţă, şi eu sunt născut tot într-o zi de sărbătoare naţională, ziua când am câştigat campionatul european la popice; nu e chiar marea sărbătoare naţională, dar e tot cu manifestaţii, steaguri, mici şi bere.

- Ştii că americanii, care au câştigat campionatele mondiale la toate sporturile, au o grămadă de sărbători naţionale? Acolo sărbători, fără şcoală, băiete.

- Eh! Americanii sunt americani.

- Bine, da’ să lăsăm asta, hi să revenim la ce ne doare. Pe ai mei i-am anunţat că vreau să dau o petrecere cu această ocazie, iar ei n-au nimic împotrivă, “te priveşte”, mi-au spus. La şcoală spun la fel, spun că te invit şi pe tine şi gata; spune alor tăi că vii la mine şi am rezolvat-o.

- Nu cred că mă lasă la tine doamna zgripţu’, spuse cam fără vlagă Gion, ştii că nu prea sunteţi în simpatii.

- Care zgripţu’, mă-ta, adică?

- Nu-i mai spune aşa, e maştă.

- A câta?

- A doua; mama adevarată s-a măritat cu un scafandru şi acum locuieşte în fundul oceanului. Prima maştă a stat puţin fiindcă nu s-a înţeles cu tata. La toate divorţurile legea m-a dat la tata până la majorat. Dar chestia s-a complicat când s-a încurcat cu o altă individă, aşa că a decăzut şi el din drepturile de tată: acum am o maştă şi un taştă şi vom fi împreună cât o ţine iubirea lor. La tine nu-i la fel?

- La mine e şi mai şi: o am pe a patra maştă, dar şi pe al treilea taştă; la fiecare divorţ am fost dat de colo, colo. Dar lasă asta; eu zic să încerci să vii, ar fi cel mai bine.

- Mă rog, văd eu, zi mai departe, cum facem?

- Uite cum, cumpăr 10 sticle de vodcă şi 10 de uischi să ajungă; începem de cu seara şi cum frate-miu nu se poate abţine, în scurtă vreme va fi cui.

- Ţi-e frate?

- Nu! Habar n-am al cui e. După aia îl suim în aero şi plecăm.

- Aşa, beat? De ce?

- Cum de ce, tinere inocent? Tu nu ştii că noi, HR, nu avem dreptul să circulăm singuri cu aero?

- Şi-l ducem până la pol?

- N-avem ce face, fără amprentele lui vocale, odorale şi mai ştiu eu ce alte aiureli, drăcia lui nu se urneşte.

- Păi pleacă cu el aşa beat?

- Băiete, testerul e obişnuit cu chestii de-astea; pe el nu-l interesează dacă eşti beat, drogat sau tâmpit, el verifică dacă eşti stăpânul şi gata; îţi ia comanda şi te duce unde îi spui. Îl punem să rostească Polul Sud şi plecăm.

- Hai, că-i bună! Şi ce facem cu el acolo?

- Nu-l lăsăm să se trezească, cum deschide un ochi, cum îi pun sticla în mână; n-o s-o refuze, ştiu eu.

- Şi cât stăm? întrebă Gion frământat parcă de o problemă.

- Cât putem, câteva zile.

- Şi nu ne localizează?

- Prin radio nu, fiindcă deconectăm maşinăria de la baterie şi rămâne mută şi proastă.

- Şi dacă ne aud când plecăm?.

- Ce să audă, mă, în haosul ăsta? Maşta mea nu poate dormi decât cu căştile la urechi, cu înregistrări de la o crescătorie de canari; zice că dacă tot n-are linişte, măcar să audă ce-i place. Nu-i nici o problemă în privinţa asta, chestiunea e să-l scoatem din încâlceala de deasupra oraşului, după aia ne descurcăm.

- Şi plecăm numai noi?

- Bineînţeles! Cine altcineva?

- Ştiu eu?! Şi dacă ne lovim de cineva?

- Noo! Îl punem pe pilot automat şi gata.

- Bun şi ce mâncăm, cu ce ne îmbrăcăm şi unde stăm, că n-om sta afară?

- Mă, pentru mine am cumpărat nişte ghete ca lumea şi le-am dus la garsonieră, dar nu mai am bani. Ce obicei prostesc să dai toată îmbrăcămintea groasă la topit la 1 martie, cald sau frig; de-a dreptul stupid.

- Da, m-am gândit şi eu la nişte ghete, aprobă Gion, umblu eu la maşta în geantă şi-o usuc de ceva rublari, dar trebuie mai multe, îmi trebuie o căciulă.

- Poate nu plouă, îl linişti Adolf râzând.

- Lasă, mă, ploaia, fără căciulă la pol eşti ca desculţ.

- Da, în sfârşit, vedem noi ce facem.

- Bine, şi unde stăm? insistă Gion, acolo bate al dracului vântul.

- Stăm în aero.

- Păi, deconectat şi cu motorul oprit o să ne fie cam frig.

- Mda! E o problemă. Luăm o butelie de voiaj.

- Ce, ai căzut în cap, vrei să faci foc în aero?

- De ce nu?

- Nu ştiu, mă gândeam că nu merge, nu văd cum.

- Merge, ai să vezi.

- Păi atunci rămâne aşa; azi e vineri, mai avem exact o săptămână. Hai să ne cărăbănim că se face seară, ne vedem mâine la şcoală.

Băieţii şi-au chemat aeroferii şi au plecat acasă.

Capitolul VI

Ajuns acasă, Gion o găsi pustie; cei doi părinţi adoptivi aveau ocupaţii importante şi dădeau rar pe acasă; mâncă ceva în fugă, intră repede în camera lui, îşi deschise computerul şi intră pe internet.

E momentul să spunem că tânărul Gion avea un secret, alcătuit din două codiţe castanii legate cu funduliţe, doi ochi căprui teribil de neatenţi şi alte accesorii care împreună se numeau Ileana. Fetiţa, tot HR şi ea, tot elevă a şcolii, de unde o cunoştea, de altfel, era dintr-o străveche dinastie de coafeze, după cât a putut deduce din investigaţiile lui discrete. Mai târziu a aflat că, jucându-se cu o pisică maidaneză, aceasta ar fi zgâriat-o, ceea ce ar fi dus la o suspectă paralizie a ultimei falange a degetului mic de la mâna stângă. Probabil alarma a fost falsă, acum era perfect sănătoasă, dar responsabilii şcolii nu-şi permiteau hazardul, aşa că fetiţa a mai rămas sub foarte atenta lor observaţie.

Tot dându-i târcoale, în totala indiferenţă a fetiţei de altfel, Gion a reuşit să-i găsească numele, adresa de email, numărul telefonului, toate pe un caiet uitat neglijent, chiar lângă servieta lui. La început i-a părut şters numele de Ileana, lângă monumentalul Grandemonte, numele de familie, dar umblând prin dicţionare a aflat că numele are o istorie glorioasă, că în în antichitate era un simbol al graţiei, al frumuseţii şi l-a acceptat cu bucurie, ba s-a apucat să-i caute şi un diminutiv.

Toate acestea însă sunt trecute acum; se întrista fiindcă n-avea curaj să o sune pe mobil. În fond nu se cunoşteau şi chiar dacă aceste formalităţi deveniseră de mult caraghioase, potrivit  exemplelor TV,  un arhaic bun  simţ îi spunea că nu e bine să năvăleşti, aşa, hodoronc-tronc, în casa cuiva, chiar şi numai prin telefon. “Casa omului este sediul unui confort intim care trebuie respectat”, îşi zicea el ca un handicapat ce era. Sunase de câteva ori şi câmd răspundea, închidea repede, fiindcă nu ştia ce să-i spună; bine că nu-i ştia numărul, altfel ar fi aflat că el o sună, că e fraier şi fricos în comparaţie cu alţii. Mai ales comparat cu Oacăr, marele actor din filmul “Eroul din Rocandor”, secreta preferinţă a adolescentelor. Şi ea, care semăna aşa de mult cu diva Eulain, din serialul “Vraja iubirii”…

Ce-ar fi s-o sun chiar acum? Mă recomand şi-i cer scuze că o deranjez. Cred că i-aş sesiza în voce dacă o supără sau nu. Dacă văd că pare dispusă la vorbă o mai lungesc, dacă nu, nu! La urma urmei de ce s-ar supăra? Chiar aşa, de ce s-ar supăra? Şi ce s-o întreb, dacă plouă în Militari?.. Ce-ar fi dacă aş întreba-o chiar chestia asta: îi spun că fac un studiu despre vreme şi mă interesează. Dar e ora nouă, poate că  maică-sa e pe lângă ea şi eu vin cu ploaia; sunt caraghios!

Aoleo, şi dacă mă întreabă de unde am numărul? E! îi spu că l-am luat din cartea de telefoane şi gata; ce-i aşa formidabil? Sigur că de ploaie, puteam apela la institutul hidrologic, dar îi spun că mi-e teamă că dau peste o duduie plictisită care m-ar fi trimis la baie să mă răcoresc, dacă tot mă interesează apa. Ar putea-o amuza chestia asta cu apa, dacă vine vorba despre institut, i-o sevesc.

- Alo!

- Da!

- Bună ziua, sunt colegul dumneavoastră Popescu Gion; nu cred că mă cunoaşteţi, dar eu v-am văzut prin clase.

- Cum aţi spus că vă numiţi?

- Popescu Gion.

- Spuneţi că suntem colegi?

- Da!

- Nu-mi amintesc să fi auzit numele, dar dacă spuneţi, aşa trebuie să fie. Dar eşti sigur că ai nimerit unde voiai?

- A! Nu sunteţi domnişoara Grandemonte Ileana?

- Ba da; se vede că aţi fost atent la număr. Apropo, de unde aveţi numărul meu?

- Din cartea de telefon.

- Din carte, spuneţi…

- Da!

- Dacă suntem colegi înseamnă că sunteţi şi dumneavoastră handicapat ca şi mine, ştiţi ce handicap am?

- E, pe naiba handicap, un biet degeţel scrântit acolo înseamnă handicap? Aproape îţi vine să râzi.

- Nu este de râs.

- Nici n-am râs, am spus numai că handicap înseamnă o imposibilitate, ori un degeţel mai leneş, acolo, nu cred că e chiar un…

- Sigur, sunt handicapuri şi handicapuri; apropo, dacă nu sunt indiscretă, dumneavoastră ce handicap aveţi; e ceva grav?

- A, nu, de altfel mi-a şi trecut.

- Şi ce a fost?

- Mi-a dat un derbedeu cu o piatră în cap şi n-am mai auzit prea bine, un timp; acum aud ca ogarul de vânătoare al taştălui meu.

- El aude foarte bine?

- Aoleo! Am fost cu el la vânătoare de vrăbii şi ştii de la ce distanţă le auzea?

- Unde aţi fost după vrăbii? Eu n-am văzut aşa ceva decât în documentarul acela, “Natura noastră, casa noastră”.

- A! Am fost tocmai în podişul Himalaia, acolo am văzut vreo douăzeci.

- Ai tras şi cu puşca?

- Da, da’ nu în vrăbii, mi-a fost milă de ele.

- Şi mie mi-ar fi fost milă.

- De altfel, să ştii că nici pe taşta nu l-am lăsat să tragă în ele, până la urmă ne-am plimbat şi gata.

- Mi-ar fii plăcut şi mie aşa o plimbare.

- Serios? Uite, dacă vrei chiar te invit într-o excursie, spuse el brusc, gândindu-se la pol.

- Stai, stai, întâi spune-mi de ce m-ai sunat?

- A! Voiam să ştiu dacă plouă în Militari.

- Dacă plouă?

- Da.

- Bine, îţi spun altădată, rosti ea agitată brusc, cred că a venit cineva şi trebuie să închid, la revedere.

- Iuhu! Asta e, băiete! făcu el după ce închise; o sun puţin mai încolo şi-i spun să-şi ia telefonul în pat diseară, aşa putem discuta toată noaptea, dacă nu se plictiseşte. De fapt aş putea să o sun chiar acum; îi spun repede chestia cu telefonul de la noapte şi închid. Dacă maică-sa e lângă ea, o să spună că era cineva care a închis şi gata. Totuşi parcă e prea repede, să mai stau un pic. Sigur a văzut numărul meu aşa că o să ştie cine o sună. Ia să mănânc eu ceva, mai bine să am timp.

A sunat la firma “Pizza Viforoso”, de unde i s-a adus imediat cina înfăşurată în staniol şi s-a apucat să mănânce. Când l-au întrebat la recepţia comenzii ce ar dori, a răspuns că n-are preferinţe; acum însă s-a bucurat că are o ciorbă din “Esenţe de Zarzavat cu Văcuţă”, care îi place la nebunie; şi delicioasa “Sinteze de Urzici cu Pui”. Ca desert era un “Extract de Cireşe de Mai deshidratate”; era suficient să pună peste ele cantitatea de apă electropurificată şi gata.

“După ce dau cu lingura prin astea o sun din nou, fie ce-o fi. Ce-o face ea acum?”

- A fost cineva, i-a răspuns fata când în sfârşit s-a hotărât s-o sune,  o  prietenă de-a tatei. A băgat numai capul pe uşă, mi-a rânjit un “Bună, dragă” şi s-a dus la camera lui din aripa cealaltă; nici n-a aşteptat să-i răspund. Asta înseamnă că mama nu mai vine acasă noaptea asta, adăugă ea cu tristeţe, parcă. Dar ţi-am rămas datoare cu răspunsul; nu plouă.

- Ce să plouă?

- M-ai întrebat mai devreme dacă plouă, ce, ai uitat?

- Nu, n-am uitat, sigur că n-am uitat, cum să uit.

- Da’ de ce voiai să ştii, vrei să vii prin Militari?

- Nu, fac numai o cercetare, vreau să ştiu pe unde plouă când sunt trist. Cum să vin în Militari? Ştii că noi handicapaţii n-avem voie să ne deplasăm unde vrem. Eu mai am ceva timp până scap, tu mai ai mult?

- Nici eu nu mai am mult.

- Cât?

- Spune tu întâi.

- Eu mai am o lună şi fac 15 ani, ceea ce mă face nu numai major, ci şi liber, adică atunci nu voi mai fi nici handicapat.

- Exact o lună mai am şi eu şi fac 14; atunci voi fi şi sănătoasă şi majoră. De fapt eu sunt majoră de un an.

- Extraordinar ce potriveală, la mulţi ani pentru atunci!

- Senchiu frumos, şi ţie!

- Şi eu senchiu!

- Da’ ia spune, am auzit că eşti pedepsit, ce ai făcut?

- De unde ai auzit?

- Eh! Se aude, ştii că nu există secrete.

- Atunci înseamnă că ştii şi de ce.

- Nu ştiu, serios nu ştiu, pe cuvânt că nu ştiu. De fapt nici nu mă interesează, te-am întrebat numai aşa, fiindcă tăceai.

- Nu tăceam dar, ştii…, aş vrea să te întreb ceva şi nu ştiu cum să încep.

- Ce vrei să mă întrebi?

- În fond mai e o lună, dar vreau să te întreb dacă ai vrea atunci să ne plimbăm pe undeva.

- Mi-ar plăcea o plimbare, dar nu ştiu ce să zic acum; mă rog, şi pe unde să ne plimbăm?

- Pe unde vrei tu.

- Păi nu prea ştiu, părinţii mei au fost mai mereu în divorţuri, aşa că în aşteptarea hotărârilor am stat mai mult prin internate.

- Nici eu nu sunt mult mai “cult” în domeniu, chiar de aceea te invit, trebuie să recuperăm.

- Aşa ar trebui. Nu ştiu, mai vorbim;  în principiu sunt de acord, dar să mai vedem, mai e o nesuferită de lună.

- Deci pot să te mai sun?

- Sigur, chiar îmi face plăcere.

- Cel mai bine noaptea, ia telefonul sub pătură şi nu ne mai deranjează nimeni.

- Acum chiar aşa sunt.

- Bine acum închid, te sun mai încolo. Ai numărul meu, dacă vrei să-mi spui ceva urgent, poţi să mă suni când vrei. Stă numai la mine, nu-l dau nimănui din mână.

- Bine, chiar acum îl trec şi în agendă.

- Atunci la revedere!

- La revedere. Alo, alo! Auzi, mai stai un pic, ai deschis o problemă sensibilă şi pentru mine. N-am înţeles cum e cu tristeţea; tu zici că eşti trist când plouă. Ştii că şi eu sunt tristă?

- Şi tu?

- Da, de ce te miri?

- Nu mă mir, mă întreb aşa; o fi din pricina şcolii noastre, din pricina handicapului sau o altă pricină?

- Hai să fim serioşi, mare handicap am eu, cum ai zis şi tu, de altfel.

- Păi atunci de ce?

- Nu ştiu,  poate din cauza prietenilor. Ia spune,  tu mai ai şi alţi prieteni în afară de Adolf?

- Îl cunoşti pe Adolf? Întrebă el cu o strângere de inimă.

- A, nu, aşa din vedere. Ca şi pe tine de altfel.

- Păi spuneai că pe mine nu mă ştii.

- Când am spus eu aşa ceva? Am spus că nu ştiu cum te cheamă, că nu ştiu care individ eşti. Din vedere te ştiu; eu sunt aici pentru deget nu pentru ochi şi ştiu să număr până la zece.

- Iartă-mă, n-am vrut să spun nimic rău; am crezut că-l cunoşti bine pe adolf.

- Nu mai mult decât pe tine, ştiu doar că e un obrăznicuţ simpatic.

- Şi dacă îi spun ce ai spus despre el?

- Poţi să-i spui dacă vrei, dar nu cred c-ai să-i spui.

 - De ce nu crezi?

- Aşa, nu cred eu.

- Acum vrei să spui că mă cunoşti bine pe mine.

- Hai să nu mai despiucăm firul în patru; spuneai că eşti trist şi nu ştii de ce, şi că urmăreai norii de ploaie. La Satu Mare ai sunat?

- Eu urmăream norii! Nu urmăream nici un nor. Da de ce să sun la Satu Mare?

- Să aflii dacă acolo plouă.

- Nu n-am sunat, da de ce tocmai acolo?

-  Mă gândeam că ai sunat-o pe Chiriţa.

- Care Chiriţa?

- Hai nu te face că nu ştii, Chiriţa, colega mea; fata aia drăguţă cu care umblu prin curte.

- Aaa! parcă am văzut-o; Chiriţa o cheamă?

- Nu o cheamă Kimberley, dar aşa îi spun eu.

- N-am ştiut; e drăguţă desigur; spui că e din Satu Mare?

- Da! Vrei să o suni? Dar, la urma urmei, de ce nu suni la  institutul meteo? Acolo afli tot şi mult mai sigur.

- Uite că nu m-am gândit, o să văd.

- Încearcă şi mai vorbim, da?

- Dacă vrei…

- Bine, atunci la revedere.

- La revedere.

După numai un minut, lui Gion îi sună telefonul.

 - Da! răspunse el.

- Alo! Tot eu sunt, voiam să mă verific, voiam să ştiu dacă am reţinut bine numărul tău. Mi se pare mie, sau eşti cam bosumflat; te-am deranjat cumva?

- Nu, nu, nu, cum să mă deranjezi, ba chiar îmi pare bine, mie mi s-a părut că tu te-ai bosumflat adineauri.

- Eu?! De unde până unde, de ce m-aş bosumfla, n-am nici un motiv. De altfel voiam să-ţi spun că ai dreptate; într-adevăr, când plouă şi eu sunt tristă; de ce oare? Te întreb fiindcă văd că ai făcut cercetări, te-ai gândit mai mult la treaba asta, mie nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva.

- Nu, nu cred că e chiar din cauza ploii, de fapt ploaia este programată totdeauna după uscăciune şi mai degrabă te dispune; nu, nu cred că e din cauza ploii.

- Poate ne distrăm prea puţin.

- Poate, deşi, de la ce naiba să ne “distragă” distracţia? Noi trăim într-o permanentă buluceală de aiureli; ne concentrăm noi pe ceva ca să fim distraşi de la stresul concentrării?

- Ei, nu, nici chiar aşa! Vrei să spui că tu te distrezi toată ziua?

- Nu sunt distrat, ci distras! Nu ştiu cum să-ţi spun, e o sâcâială permanentă, oriunde te întorci întâlneşti pe cineva care te întreabă sau îţi spune nişte imbecilităţi. Iar dacă nu cineva, atunci nu scapi de radio, de tv: la ele programul e disocial, nu social, induce o isterie parcă premeditată. Deci nu distracţia îmi lipseşte, ci inversul ei, liniştea unui dialog cu mine însumi; află că regret timpul când eram surd.

- Când vorbeşti la telefon te simţi deranjat?

- La telefon e simplu, dacă nu vreau să vorbesc închid şi gata, depinde cu cine vorbeşti.

- Acum te simţi deranjat?

- Hai, nu fi rea, în fond eu te-am sunat.

- Ba eu! Dar dacă zici că nu te deranjează, spune-mi şi mie cum e cu excursia aia,  poate…

- Poate ce?

- Poate am vreo părere folositoare; nu s-ar putea?

- Ba da, chiar voiam să mă sfătuiesc cu cineva care să păstreze secretul.

- Deci nu te îndoieşti de mine.

- A, nu, bineînţeles! Chiar mi-ar face plăcere să discutăm despre ea; uite, ai văzut filmul “Buchetul Meridianelor” cu Oacăr Stupison?

- Da! L-am văzut, mi-a plăcut, da’ ce zici de Eulain Atăvălinei? E o tipă jos pălăria.

- Nu ştiu, nu prea îmi place, e prea teatrală.

- Cum aşa? E cea mai la modă actriţă, noi, fetele, ne prăpădim după ea.

- Şi după Oacăr nu vă prăpădiţi?

- E! E altceva, el e bărbat, nouă ne place Eulain fiindcă am vrea să fim ca ea, e chiar un model pentru prietenele mele. Şi eu aş vrea să semăn puţin cu ea. Ai văzut ce elegant ţine ţigara? Hai, serios, chiar nu-ţi place deloc de ea, sau strugurii…

- Află că nu-mi place deloc; e o babă proastă care face pe tinerica şi umblă îmbrăcată numai în sclipiciuri; eleganţa stă în discreţie, nu în stridenţe.

- Dragă moralistule, află că nu-i bătrână deloc, iar toaletele ei sunt superbe. Ştii câţi ani are? întrebă ea oarecum ofensată de părerea deloc măgulitoare a băiatului pentru idolul ei.

- Nu ştiu, dar mie aşa-mi pare; de altfel idolii mei nu sunt nici Oacăr, nici Eulain.

- Tot la fel de elegant ţine ţigara şi el, dar află că ea nu fumează decât pe ecran, nu trage în piept.

- Păi ori fumezi, ori nu fumezi, ce-s fandoselile astea; vrei să-ţi spun un secret?

- Mi-e teamă că-l ghicesc, fumezi deja!

- Da! Şi n-am aşteptat până la 15 ani nici pentru droguri.

- Cred că era mai bine dacă aşteptai.

- Poate, dar eram curios şi pe urmă eu pot să mă abţin.

- Am auzit asta la mulţi care au ajuns la dezintoxicare.

- Ai vorbit cu ei?

- Nu! Am citit despre ei. Tu crezi în prostia că băieţii nu sunt bărbaţi dacă nu trec şi pe la dezintoxicare de câteva ori până la 15 ani? Crezi aşa ceva? Mie-mi pare o glorie cam pe dos.

- Dar şi Oacăr s-a tratat de trei ori până la majorat. Tu n-ai încercat nimic până acum?

- Nu şi nici n-am de gând. Da’ să lăsăm chestia asta care mă deprimă; spune cum e cu excursia, vrei să faci ca în film?

- Ei bine, află că nici eu n-am fumat şi nici n-am de gând, iar despre droguri nici atât, voiam numai să ştiu ce părere ai despre băieţii care nu se droghează.

- Zău, bravo! Află că chiar mă bucur.

- De ce te bucuri?

- Uite aşa. Hai, spune cum e cu excursia, chiar e adevărată?

- Da! Vrem să mergem în Antarctica.

- Brr! Chiar acolo ţi-ai găsit? Ai spus vrem, cu cine mergi?

- Cu Adolf.

- Şi cât vreţi să staţi pe acolo?

- Cam o săptămână.

- Şi cam când aţi programat-o?

- Am hotărât-o pentru luni.

- Luni acum?

- Da! Mai sunt câteva zile.

- Ştii, dacă n-ar fi Adolf, poate aş merge şi eu.

- Ai vrea să mergi?

- Cred că da, şi eu sunt “îmbibată de noutăţi” ca şi tine, şi eu aş ieşi puţin din monotonia asta!

- Formidabil! Ce bine ar fi. Dar ce ai cu Adolf, e un băiat marfă, să ştii, mai ales că el pune nava şi alte chestii, ştii că noi n-avem voie să o conducem.

- Da, ştiu, dar nu m-am gândit, m-ai luat nepregătită. Să ştii că n-am nimic cu el, e chiar mai bine în trei. Da’ v-aţi gândit la toate? Se zice că e cam friguleţ acolo, unde o să stăm?

- În aero, lăsăm motorul să meargă şi ne va fi cald cât vrem; ne luăm şi nişte haine groase ca să ieşim un pic şi pe afară; în rest nu-ţi trebuie nimic.

- Mă rog, o să mă mai gândesc, mai vorbim.

- Ştii ceva, cred că ar trebui să-i spun şi lui Adolf despre eventuala ta participare, cred că trebuie să ştie şi el despre invitaţia pe care ţi-am făcut-o. Ar fi normal să-l sun.

- Stai un pic, nici n-am acceptat!

- Desigur, dar trebuie să ştie de invitaţia mea, chiar dacă o accepţi sau nu.

- Da, mă rog! Faci cum crezi, mai vorbim.

Pus la curent cu eventualul nou membru al echipei de exploratori, cum îşi spuneau, Adolf, care încă nu dormea, a fost entuziasmat:

- Bă, eşti mare, nici o expediţie nu merge bine fără femei!

- De data asta e o fată, rosti Gion cu un ton mai special. Adolf remarcă nuanţa din ton şi înţelese că noua membră era şi altceva decât o membră. Parcă a oftat, dar nu e sigur, a trecut însă la atac, aşa cum îi era temperamentul.

- Bă, moacă! N-ai înţeles că ochii unei fete văd şi altceva decât cei ai unor băieţi; fiecare îşi are un specific în observaţii, la asta mă refeream, ai băgat la cap? Se aprobă, ce să mai vorbim, dacă vrea să vină, e binevenită. I-ai spus unde şi cum e pe acolo?

- Bineînţeles!

- Atunci mai vorbim mâine.

                                                              *

A doua zi Gion se afla la şcoală unde se discuta despre căldura infernală; aşa o vară secetoasă nu mai fusese de mult; de mai bine de o lună termometrul abia cobora noaptea sub 38 grade Celsius. Apele scăzuseră mult, obligând autorităţile de vară să apeleze la guvernul mondial pentru mărirea raţiei de apă a fiecărui râu. Cu această ocazie, mass-media reaminti publicului de procesul dintre “ACUASHMIT”, firma cu rezervoarele de apă din atmosferă şi “PARAPLUV”, fabrica de  umbrele, care încă continua.

 Rezervoarele “ACUASHMIT”, care captau apa de ploaie direct în atmosferă, desfiinţând ploaia şi grindina, erau pline şi gravitau pământul într-un plafon de 3-4 mii de metri. Pomparea în fiecare râu a necesarului de apă putea începe în momentul în care cererile erau aprobate de forurile guvernamentale. Aprobări însă întârziau fiindcă departamentele meteo, ecologice, cele de protecţie a insectelor, de prevenire a eroziunii solului, a alunecărilor de teren şi multe altele, ar fi trebuit să-şi aibă sediul tot la Szolnok, unde-şi avea sediul şi guvernul mondial. Dar din cauza unor turbioane atmosferice, unice în lume, care nu permiteau clădirilor să fie prea înalte, forurile erau împrăştiate şi prin alte părţi, din care motive - hilare la prima vedere - colaborarea între departamente era mult îngreunată.

În sfârşit, datorită căldurii, nimeni nu avea chef de nimic, discuţia lâncezea şi, iar   Gion era  şi îngrijorat din pricina lui Adolf; cesta nu venise încă la şcoală şi nu ştia nimic de el. S-a sustras discret din grup, îndreptându-se spre sala de gimnastică, unde îşi dăduse întâlnire cu Ileana. Aseară au vorbit de toate până târziu; când a observat că nu-i mai răspunde, că respiră mai regulat, a înţeles că a adormit şi a închis, fiindcă între timp stabiliseră o întâlnire pentru a doua zi.

Nu mult după ce a intrat în sala de sport a venit şi ea; era prima oară când îşi vorbeau direct, dar după cele discutate mai toată noaptea, sfiala dispăruse la ambii, aşa că s-au privit în ochi, zâmbindu-şi larg.

- Ce mai faci, domnişoară, ştii că m-ai lăsat să vorbesc singur aseară?

- Întâi că nu prea era aseară, ci azi dimineaţă şi pe urmă eu m-am pomenit vorbind singură, nu tu. Dar ştii ceva, hai să lăsăm investigaţia asta, erai obosit şi eu eram la fel; nici nu ştiu când am adormit, spuse ea luându-l uşor de braţ.

- Sigur, nici o problemă, cum ai dormit?

- Bine, dar cam puţin, mă simt încă somnoroasă, răspunse ea alintându-se; tu cum ai dormit, nu pari obosit deloc.

Şi lui îi era somn, dar subtila remarcă la formidabila lui tărie fizică l-a făcut să stea drept şi să ia un aer energic.

- Eh! am mai pierdut nopţi şi altădată şi n-am murit.

- Zău! Cum le-ai pierdut?

- Fleacuri, la computer, să nu-ţi închipui aiureli, sunt încă proaspăt în lumea asta vicioasă.

- Mă rog, treaba ta. Ia spune, de ce m-ai chemat?

- Păi cred că trebuia să ne cunoaştem, nu?

- După discuţiile de azi noapte numai străini nu mai suntem, remarcă ea oarecum serios.

- Bineînţeles, totuşi trebuia să ne vorbim şi altfel, nu doar prin telefon, nu?

- Sigur că da, şi eu voiam. Ştii că eşti mai înalt decât credeam? Te-am văzut numai de departe.

- Da? Şi tu eşti mai altfel.

- Mai cum?

- Aşa! Mai altfel.

- Bine, altfel, altfel, dar cum, în bine sau în rău?

- În bine, sigur că da. De fapt, voiam să discutăm serios despre excursie.

- Ai mai vorbit cu Adolf?

- Nu, doar ce ţi-am spus; voiam să ne întâlnim acum toţi trei, da’ văd că n-a venit şi nu ştiu ce s-a întâmplat.

- L-ai sunat?

- Da, dar nu răspunde, habar n-am ce-o fi cu el.

- Cine ştie, l-o fi luat somnul şi a uitat să se scoale. Ascultă, nu pot să stau mult, spuse ea privind înprejur, trebuie să plec să nu mă caute individa mea; când vine Adolf îmi dai un bip şi-n pauza următoare ne vedem tot aici, bine?

- Perfect!

Înainte de pauza următoare, Adolf apăru cu o mină încruntată şi-l trase deoparte pe Gion:

- Se complică treaba, îi spuse el conspirativ, cheam-o pe fată pentru o discuţie urgentă, să vină în spatele WC-ului. În spatele WC-ului şcolii era locul lor de “consfătuiri”.

- Trebuie să plecăm chiar în seara asta; dacă nu plecăm acum, ne lingem pe bot de excursie, spuse Adolf când s-au întâlnit toţi la “locul consfătuirii”. Tu ai tot ce-ţi trebuie? se adresă el ţanţoş Ileanei.

Cum era prima oară când îşi vorbeau, tonul voia să-i mascheze uşora stinghereală.

- Mă iei cam repede, domnule, deocamdată nu ştiu nici dacă merg.

- Da’ ce s-a întâmplat? îl întrebă Gion, intrigat de misterul noutăţilor.

- N-avem timp de discuţii, dandanaua e lungă şi nu putem sta prea mult aici,  poate ne vede cineva;  o să vă povestesc pe drum, o să vă amuze, să vedeţi. Întrebarea e: plecăm diseară sau nu? Dacă nu, ne întoarcem liniştiţi în ţarcurile noastre şi învăţăm despre înaltele virtuţi ale societăţii noastre; dar dacă mergem, va fi fantastic. Eu trebuie să plec rapid acasă, că mai am ceva de făcut, aşa că hotărâţi-vă repede.

 După o scurtă surpriză şi o gândire la fel de scurtă, presaţi şi de scurtimea pauzei, s-au hotărât toţi trei să plece.

- Atunci ne-am înţeles, diseară la ora 21 fix sunteţi toţi la mine acasă, bine?

- Bine, răspunseră amândoi.

- Acum, hai să plecăm pe rând, reluă Adolf, eu întâi; mă duc la Mişu să-i spun ce şi cum, după care plec imediat.

Se despărţiră discret, mergând fiecare la clasa lui, dar toţi cu privirile strălucind de perspectiva excursiei, mai ales Gion, care primise şi o tainică strângere de mână. Când să intre în clasă, domnul Filos i-a chemat la cancelarie pe amândoi.

- Domnilor, am să vă fac o comunicare importantă, spuse el după ce au intrat în cancelaria pustie. În această hârtie, primită acum câteva momente prin fax, se află nişte informaţii importante despre domniile voastre. Luaţi loc! Spunea aceasta flututând cu mâna ridicată o foaie, pe care o ţinea cu două degete ca de teama unei infecţii. Băieţii s-au aşezat pe scaune, iar domnul Filos s-a apucat să citească, după ce şi-a dres vocea.

- De la Ministerul Armoniei către şcoala de recuperare a copiilor cu handicap “Pietatea", sponsorizată de Miţuhaşi Khvane. Astăzi, 16 iulie a.c., cetăţenii HR Ionescu Adolf şi Popescu Gion, pacienţi ai stabilimentului dumneavoastră, au plănuit un act de mare indisciplină, atrăgând-o în această acţiune nesăbuită şi pe domnişoara Grandemonte Ileana. Astfel, şi-au propus să fure în această seară aeromobilul fratelui lui Adolf, domnul Spanachis Jorj, iar la ora 21 să fugă de sub supravegherea benefică a şcolii şi a tutorilor actuali - tocmai în Antarctica - pentru a vedea ce se află acolo, cum spun ei.

Desigur, considerăm tentativa minorilor un act copilăresc, de bravură, generat de curiozitate - justificată probabil de lipsa informaţiilor oferite de şcoală - dar şi un act grav de indisciplină, având în vedere posibilele urmări. Considerând însă că prin grija organelor noastre de supraveghere şi prevenire, nenorocirea a fost evitată; şi totodată fiind convinşi că şcoala va lua măsuri potrivite pentru prevenirea altor asemenea tentative,  considerăm incidentul închis.

La citirea documentului băieţii s-au privit aiuriţi.

- Ce să spun, sunteţi grozavi, bravo! Va să zică voiaţi să exploraţi Antarctica; nu vă temeaţi c-o să vă degere urechile pe acolo? Ia spune isteţule, se adresă lui Adolf, nu-ţi era teamă că o să-ţi îngheţe nasul în Antarctica? Hai, vorbeşte, ce taci? Unde ţi-e verva cu care-mi împui capul toată ziua, ţi s-a încleştat gura, ţi-ai înghiţit limba? Te pomeneşti că nu mai ai limbă, ia cască gura să văd!

Cum Adolf căzuse de pe cel mai pisc al romantismului pe cele mai tăioase realităţi şi total zăpăcit de întorsătură, aproape schiţă gestul de a deschide gura. Dar a fost doar  o mică fracţiune: în secunda următoare băiatul s-a încruntat, şi-a încleştat maxilarul, fixându-l pe domnul Filos într-o tăcere dură. Privirea crâncenă a băiatului l-a descumpănit pe domnul Filos, care, amintindu-şi de alte experienţe, i-a ocolit privirea, îndreptându-şi atacul către Gion.

- Şi tu eşti mut? i se adresă acestuia.

- Nu sunt mut de fel. Am fost surd, dar prin grija dumneavoastră mi-am revenit; despre muţenie n-a fost vorba în diagnosticile noastre şi nu cred să fi intervenit vreo schimbare. În ce mă priveşte mărturisesc, fără tortură, că sunt numai profund uimit.

- Da?! Şi ce te uimeşte atât de adânc?

- Mă uimeşte de unde ştiu cei de la numitul minister de-a ce voiam noi să ne jucăm.

- Cu cine aţi mai vorbit despre numita voastră joacă?

- N-am vorbit cu nimeni, numai noi, atât.

- Unde vă aflaţi când aţi hotărât să plecaţi?

- În spatele W.C.-ului.

- Când?

- Acum câteva minute!

- Când? reluă întrebarea domnul Filos, trădându-şi o uimire nepedagogică.

- Acum câteva minute.

Se poate deduce că nici chiar domnul Filos, unsul cu mai toate alifiile lumii - cu unele chiar de mai multe ori – a fost surprins: ştia că Biroul Antidelincvenţă, coordonat de “Armonia”, asigurau securitatea întregii societăţi omeneşti, supraveghind 24 de ore din 24 indivizii predispuşi la fapte antisociale. Ştia dar nu-şi închipuise că Biroul putea lua act de intenţiile acestora chiar dacă le rosteau sub pernă. Îşi strunii însă rapid uimirea şi luă un aer patern.

- Joacă îi spuneţi voi, dar nu prea e joacă, din joaca asta puteau să se întâmple mari nenorociri; dacă degeraţi cumva pe acolo, vă daţi seama câtă îngrijorare produceaţi voi tuturor celor ce vă iubesc? Ia spune tu, dacă ţi-a revenit vocea, ştii ce ar fi păţit şcoala în urma gestului vostru? Ştii ce păţeam eu?

Probabil că lui Adolf îi revenise graiul, dar n-a putut să-şi mărturisească incapacitatea de a compătimi şcoala sau pe domnul Filos. Şi-a exprimat însă părerea privintr-o cu o grimasă ce nu se poate rostii sau scrie. În locul lui a intervenit Gion, revenit mai rapid din buimăceală şi devenit brusc limbut:

- Şi acum ce se va întâmpla? Ne vor prelungi pedeapsa, probabil.

- De asta să fiţi siguri, deşi încă nu s-a hotărât nimic, fapta fiind abia comisă; dar  diseară la consiliu se va discuta, aşa că aşteptaţi-vă la orice.  Oricum, în loc de o excursie la pol, diseară veţi cădea în gol, rosti râzând domnul Filos, forţând puţin logica de dragul rimei.

- Şi, apropo, aţi corupt-o şi pe fetiţa aia; cine e amorezul care a zăpăcit-o?

De data aceasta întrebarea a căzut greu, ambii l-au privit dintr-o parte pe domnul Filos, dar n-a răspuns nici unul.  

- Am sarcina să dezleg această chestiune şi trebuie să dau socoteală părinţilor fetei de faptele elevilor mei, rosti el pedagogic; elevi care erau gata să-i pună în pericol integritatea şi viitorul unei fete, rânji el insinuant; sau, Doamne fereşte, chiar viaţa. Deci vreau să-mi spuneţi cine a atras-o în această prostească aventură.

- Era invitata mea, răspunse Gion fără să pară enervat.

 Adolf însă, care îl cunoştea bine, înţelese că sub calmul lui se ascundea o explozie, iar Gion era periculos de calm, iar Adolf vedea şi ştia ceva despre chestia aceasta. Pe urmă Gion, deşi adolescent, era un adevărat atlet pe lângă “scoaba” de un metru optzeci şi şaizeci de kilograme - care era domnul Filos - diferenţă ce oferea ispite periculoase pentru Gion, Adolf avea experienţă.

- Mişule! Vrei să spui că fata s-ar fi lăsat luată cu forţa? intră el rapid în discuţie; s-ar putea ca să-şi facă o părere proastă despre tine.

- Auzi, dragul meu, această fată este pacienta acestui sanatoriu, orice părere ar avea ea despre mine. Dar despre aceasta însăp voi discuta cu supraveghetoarea ei; aici discutăm contribuţia voastră la această nebunie, nu dacă participarea fetei ar fi fost voluntară sau nu.

Discuţia a fost întreruptă însă chiar de doamna supraveghetoare a domnişoarei Grandemonte Ileana, care intră ca o furtună; după cât era de pornită, se vede treaba că primise şi ea un fax.

- Vă căutam; probabil discutaţi despre fapta aceea îngrozitoare ce era pe cale să se comită. Zău, nu ştiu ce să zic, continuă ea fără să aştepte vreun răspuns, aceşti băieţi nu sunt la prima abatere, ba, din cele întâmplate, se văd la ei înclinaţii periculoase. Probabil din asemenea specimene ies acei derbedei ce bântuie străzile după lăsatul serii, încheie ea încruntată.

Doamna era foarte montată; fiind o fire fricoasă, în mintea ei totul lua proporţii de cataclism; băieţii au lăsat ochii în jos, dar nu de ruşine, ci dintr-un instinctiv respect pentru femeie, chiar dacă în acel moment doamna viola tocmai acel sentiment de respect. În timp ce perora împotriva huliganilor de orice fel, tot încerca să-şi ascundă o zgârietură proaspătă de pe bărbie. Judecata a continuat în acelaşi stil şi spirit multă vreme, iar la sfârşit nu s-ar putea spune dacă părţile au ajuns la vreun punct de vedere comun. Cum între timp venise ora prânzului, au fost trimişi în camere, unde li s-a adus şi mâncarea. Aceasta demonstra o gravă distorsiune a programului, nu se mai pomenise aşa ceva.

Băieţii erau şocaţi, indignaţi şi disperaţi de neputinţă, acum când au aflat de acel birou care ştia tot, erau deprimaţi şi teribil de dezorientaţi. Ce dracu’ se întâmplă, ce e de făcut? se întrebau ei în tăcere, cum să ne mai înţelegem dacă nu se mai poate vorbi cu glas tare?

Bineînţeles că nu se mai putea pleca  mai devreme acasă, aşa că se plimbau înfuriaţi la culme prin camerle lor. Spre bucuria lor n-au fost vizitaţi de moralizatori; abia mâine urma tortura, îşi spuneau, acum încă se coace.

Gion s-a întins pe canapea, şi-a pus mâinile sub cap, încercând să se liniştească; se gândea că toată povestea va trece ca un fleac în ochii părinţilor actuali, ceea ce-i refăcea moralul; n-are rost să-mi pierd capul, îşi spunea el. Ce-l preocupa însă era reacţia părinţilor Ilenei; îşi închipuia că, fiind de fapt sănătoasă, aceştia ar putea s-o ia din şcoală sau s-o mute cine ştie unde. Sigur că aş găsi-o până la urmă, îşi spunea, dar s-ar complica. Tot întrebându-se şi răspunzându-şi s-a făcut ora de plecare,  i-a luat nava şcolii şi i-a dus acasă.

Ca de obicei, acasă nu-l aştepta nimeni; deducea din aceasta că poate nu s-a aflat încă de întâmplare, sau n-au fost prea impresionaţi încât să-şi strice programul. Cu atât mai bine, îşi spuse el. Se aşeză în faţa computerului şi începu să se joace cu furie, distrugând fără milă toate navele inamicului. Dar nu se putea concentra pe nimic, nici măcar pe joc; josnicia trădării depăşea tot ce-şi putea imagina. Bineînţeles că nu mai putea vorbi cu fata ştiind că o ureche nespălată îl ascultă şi-l cuprinse o revoltă cumplită.

“Nu vreau binele vostru! Nu vreau binele care nu-mi place! Aţi auzit”? strigă dintr-odată în timp ce frământat şi enervat, se plimba prin casa pustie. “Amicilor! cu mine n-o să vă meargă, fiindcă nu vreau eu, fiindcă nu mă speriaţi, fiindcă nu mi-e frică de voi! Aţi înţeles?” striga el iar, dar glasul tremurat îi trăda disperarea şi revolta. Într-un târziu observă că e noapte, că e târziu şi că trebuie să se culce.

Dar lui nu-i era somn, nu se putea linişti; îl străfulgeră o idee: luă telefonul şi apelă numărul cunoscut. La celălalt capăt se auzea o respiraţie. Dintr-o dată această respiraţie îi dădu o mare bucurie, după tensiunea de peste zi, după insultele şi toate celelalte care l-au ţinut încordat, uşoara respiraţie pe care o simţea lângă el l-a liniştit de parcă brusc trecuse într-un tărâm al păcii.

- Tu eşti? întrebă el încet.

- Da, te aştept de mult.

- Ai avut şi tu probleme?

- Nu vreau să mai discut, îl întrerupse ea precipitat, nu vreau să-mi mai amintesc. De altfel nu trebuie să mai vorbim nimic, lasă telefonul deschis să te aud cum respiri şi gata, am să-mi imaginez tot ce mi-ai răspunde la tot ce te-aş întreba. Gata, eu am tăcut.

Are dreptate, îşi spuse el, nu mai trebuie vorbit nimic; am să-mi imaginez ce mi-ar putea spune şi am să fiu mulţumit. Îi auzea respiraţia şi ar fi vrut să-i spună că e fericit că o aude, dar se abţinu. Oftă şi instantaneu, peste oftatul lui, se auzi un oftat şi dincolo; înţelese că şi ea gândea la fel, că şi ea ar fi vrut să-i spună ceva, poate chiar că e fericită.

I-am păcălit pe indivizi, gândi el şi râse pe înfundate, uite că n-au ce ne face.

- Ce-i? auzi o şoaptă de dincolo.

- Le-am tras clapa indivizilor, vom fi toată noaptea împreună.

- Chiar aşa m-am gândit şi eu, acum taci, hai să ne gândim!

La început se gândi la ea, îi auzea respiraţia, deşi erau la câţiva kilometri, şi-şi imagină ce bine ar fi să fie chiar aici lângă el; oftă uşor. Apoi îi veniră în minte toate cele ignorate sau uitate; revăzu experienţele de când îi revenise auzul şi se întristă. Poate nici înainte nu fusese mai bine, deşi el cu dragele lui cărţi aveau atâtea să-şi spună, dar acum, de când auzea, parcă intrase într-o casă de nebuni, în care toţi trăiesc într-o învălmăşeală cinică şi murdară, al cărei scop îi scăpa. Cel puţin înainte avea linişte, lipsa auzului îl dezavantaja, fireşte, dar îl şi apăra de infernul ăsta sonor, de nebunia asta agresivă a aşa-zisului modernism; surzenia era un handicap, dar şi o platoşă, gândi el; acum…

Acum uite aiureala asta, un alt şir de nebunii cu observaţiile astea stupide, orice neisprăvit te poate insulta. Şi cu cine să schimb o vorbă, mama mea nu ştiu pe unde e, iar pe tata nu l-am văzut de ani de zile; amândoi mi-au promis mereu că vin să mă vadă, dar n-au venit. Ăştilalţi habar n-am pe unde umblă şi nici nu cred că-i interesează ceva în ceea ce mă priveşte; deci uite-mă singur într-o casă goală, eu şi ecoul.

Din nou îi reveni revolta şi ar fi vrut să i-o cumunice, dar cum respiraţia de dincolo devenise mai liniştită, mai egală, îndepărtă microfonul de gură, îl astupă cu mâna şi strigă tare, adresându-se universului: “Măgarilor”! Imediat auzi de dincolo un chicot uşor, deci nu adormise.

- Abia aştept ziua de mâine, rosti el încet, am un chef nebun să înjur, să bat pe cineva, nu ştiu ce am să fac mâine acolo.

- Linişteşte-te! Te invit să nu înjuri şi să nu baţi pe nimeni mâine; vrei să nu mai ieşi deloc din şcoală, vrei să te închidă în vreun beci? Deşi…, deşi te anunţ că nici eu n-am fost prea cuminte: individa mea cred că e o degenerată. Am văzut cum îi luceau ochii când mi-a spus să mă dezbrac, chipurile să controleze dacă am păţit ceva. Ştii ce am făcut? Când s-a apropiat de mine,  m-am repezit cu ghearele la obrazul ei. A fost însă mai versată decât mine, s-a ferit, aşa că a scăpat doar cu o zgârietură, sper să se vadă.

- Ştii că am văzut ceva la botul ei? exclamă el entuziasmat.

- Da? E, asta chiar mă bucură, e opera mea.

- Şi ce s-a mai întâmplat?

- A înţeles că nu-i sunt victimă şi a ieşit valvârtej; de atunci n-am mai văzut-o. Ştii ceva, hai să ne închipuim că ne ţinem de mână şi să lăsăm pe mâine, ce va fi mâine.

“Aşa va să zică, din ăştia-mi sunteţi!” spuse el adresându-se unor duşmani invizibili şi nedefiniţi, “Bine!” Apoi, torturat de amintirea agresiunilor din jur, se afundă în nişte scene în care o apăra pe Ileana de nu ştiu cine, de nu ştiu ce, se frământă mult, se răsuci în pat şi, în sfârşit, adormi apăsat de gândul zilei de mâine. Nu ştia că mâine va fi cu totul altfel.

Capitolul VII

A doua zi a fost trezit brutal de nişte uruituri, bubuituri şi pocnete ca de artificii. A crezut că sunt de la vreun TV deschis la maxim, dar se dezmetici şi realiză că pocnetele veneau de afară, din stradă; alergă repede la fereastră şi rămase uimit. Pe stradă se derulau nişte scene ca într-un film de război: chiar sub fereastră era un tanc cu ţeava îndreptată spre capătul străzii, iar din cinci în cinci metri se afla câte un militar înarmat până în dinţi, care trăgea tot spre capătul străzii cu gloanţe adevărate. Era sigur că-s adevărate, fiindcă săreau scântei din zidurile şi caldarâmul unde ricoşau, iar aproape de capătul străzii se vedeau trei corpuri întinse pe asfalt.

Privea uimit şi parcă neîncrezător. Nu! Trebuie să fie manechine, îşi spuse frecându-şi ochii, nu putea fi decât o mare glumă, de unde până unde război; aşa ceva nu mai exista decât în filme sau reclame. Da! asta e, trebuie să fie o reclamă la vreun detergent, parfum, sau la scutece.

Deodată pe stradă intră în mare viteză o auto amfibie, iar din nişte megafoane montate deasupra se auzea tare şi explicit:

 - Atenţiune! Atenţiune! Atenţiune, cetăţeni! Nu părăsiţi locuinţele sub nici un motiv, vă expuneţi riscului de a fi împuşcaţi!

“Ce naiba strigă ăla acolo, ce, au înebunit? Reclamă, reclamă, da’ chiar aşa?” Alergă la TV şi-l deschise; pe ecran era un tip într-o ţinută militară, general, după cât se pricepea el, şi care, cu o privire cruntă, îi tot dădea despre nişte amfibieni. Nu înţelegea nimic şi era gata să creadă că au devenit cu toţii actori într-un film, cu o regie super modernă, când  îşi aminti de gloanţele ricoşate şi de corpurile întinse pe stradă. Să nu fi fost manechine? Se aşeză temeinic în fotoliu, hotărât să se lămurească.

- … am respectat liniştea cetăţenilor, nu i-am deranjat cu ştiri despre aceşti indivizi, considerând că totul poate fi ţinut sub control, continua generalul, dar cine se putea aştepta la o astfel de mutaţie într-un timp atât de scurt? Savanţii noştri sunt total bulversaţi, în biologie aşa o evoluţie părea imposibilă. Doamnelor telespectatori, se bâlbâi el: situaţia începe să intre sub control; momentul marii surprize a fost depăşit, în curând viaţa îşi va relua cursul normal. Nu intraţi în panică! recomandă el.

Generalul pieri, iar în locul lui apăru binecunoscuta crainică a postului; de data aceasta fără acel generos surâs, ci cu o mină sobră, concentrată, chiar cu ceva panică în privire. Lângă ea se afla un domn distins, şi el sub tensiunea unei presante preocupări.

- Stimaţi telespectatori, domnul Wivnievschi, profesor universitar, doctor în biologie şi evoluţionism, membru de onoare al Academiilor din Varşovia, Moscova, New York şi Kinshasa va încerca să ne spună în câteva cuvinte ceva despre aceste fenomene, cum de sunt ele posibile.

Domnul înclină capul discret, a salut:

- Mi-e teamă că n-am să vă spun cum de a fost posibil, începu el modest; chestiunea este prea complexă să poată fi explicată în câteva cuvinte, mai ales că nici noi nu înţelegem încă acest miracol; n-o s-o întind prea mult, spuse el privind brusc într-o parte, de unde probabil era zorit. Se ştie că evoluţia organismelor vii se face în timp extrem de îndelungat, de ordinul sutelor de mii de ani, dacă nu chiar al milioanelor. Ori ca un grup numeros de organisme - care în mod normal respiră aer atmosferic -  să-şi facă şi branhii, într-un timp atât de scurt, nu ne-am fi aşteptat.  Avem câteva exemple în natură, cum sunt broaştele, dar acestea, cum v-am spus, au fost create de natură în sute de milioane de ani.

Aşadar iată ne confruntăm de o realitate extraordinară: un grup de indivizi tereştri şi-au dezvoltat capacitatea de a respira subacvatic, numai într-o sută şi ceva de ani, păstrând-o intactă şi respiraţia atmosferică. Ce să vă mai spun, pare de domeniul fantasticului, dar aceasta este realitatea: aceşti îndivizi, într-un timp extrem de scurt,  şi-au achiziţionat şi perfecţionat aceste capacităţi. Chestiuna e că văzându-le acţiunile din ultimele ore, realizăm că au un imens ascendent asupra noastră, că suntem foarte vulnerabili, că specia umană e în mare pericol. Se afundă apoi într-o competiţie cu neuronii, cu celulele senzitive şi eredităţile, din care băiatul nu mai înţelegea mare lucru, mai ales că era total tulburat.

- Dar, doamnelor şi domnilor, încheie el, aşa cum a spus şi domnul general înaintea mea, nu trebuie să vă faceţi griji, totul se va rezolva până la urmă.

Despre ce dracu vorbeşte ăsta, ce s-a întâmplat? Pe cine să întreb? Îi veni în minte figura cinică şi vicleană a domnului Filos, dar respinse imediat sugestia subconştientului. Cu individul asta n-am chef să vorbesc, rosti el tare, deşi altul… nu văd. A! O mai fi Ileana la telefon?”, se întrebă şi alergă la pat; căută telefonul pe sub cearşaf, dar acesta emitea cunoscutul ton intermitent al convorbirii terminate. Probabil şi pe ea a trezit-o nebunia de afară şi e tot pe la geam. Să aflu întâi despre ce-i vorba şi am s-o sun, reflectă el în timp ce-şi închidea telefonul. Dar abia îl închise că acesta se porni să sune ca turbat.

- Da! strigă el.

- Domnul Gion?

- Da!

- Sunt domnul Filos, eram îngrijorat, de două ore te sun şi telefonul era închis; s-a defectat cumva?

- Nu! L-am uitat aseară închis şi abia acum, când m-au sculat împuşcăturile de afară, i-am dat drumul. Da’ ce se petrece pe stradă domnule, avem vreun război mondial? întrebă el oarecum glumeţ, fiindcă încă mai credea într-un scenariu pus la cale de vreo firmă de publicitate.

- Nu-i nici o glumă, stai în casă şi ţine telefonul deschis fiindcă vom vorbi imediat, după ce-l voi contacta şi pe Adolf; vom avea o lecţie absolut specială, o telelecţie fiindcă o vom avea prin telefon. Aşteaptă liniştit.

E adevărat, deci, îşi spuse, da’ despre ce o fi vorba, suntem atacaţi de ceva microbi care ne fac amfibii? Dacă e aşa, de ce ne supărăm, ar fi foarte bine. Ce-aş vrea să fac un drum până în fundul oceanului, unde s-ar părea că e mama, sau la Honolulu, unde am auzit că e tata, aşa, într-o plimbare. Când aş obosi, aş trage un pui de somn la câţiva metri adâncime, fără să mă deranjeze cineva. Extraordinar ar fi, să te poţi separa de restul lumii când ai chef; aş putea pleca cu Ileana în largul oceanului şi să ne tot caute.

- Da! Eu.

- Ce faci, moacă, şi pe la tine se trage cu tunu’? recunoscu vocea lui Adolf.

- La fel, băiete.

- Află că e groasă.

- Da’ de ce e groasă?

- Ne spune Mişu, vezi că e pe fir.

- Da, sunt aici şi vă spun imediat despre ce este vorba. Înainte însă spuneţi-mi dacă aţi păţit ceva? Şi cum cei doi spuneau că abia se sculaseră, continuă. Nu ieşiţi sub nici un motiv din casă şi nu staţi în dreptul ferestrelor; dacă aveţi subsol mergeţi imediat acolo; nu închideţi însă telefoanele, fiindcă trebuie să fim permanent în legătură, aţi înţeles? Acum să vă spun despre ce e vorba: vă amintiţi despre deportaţii de pe insula aceea de  metal care au domesticit delfini?  Aflaţi că au năvălit în actualitate şi la propriu şi la figurat: indivizii au reuşit să îmblânzească nu numai delfinii, ci şi natura.

V-am spus atunci că pescuiau cu gura şi aşa au supravieţuit: Fiind însă din ce în ce mai mulţi, fiindcă dihăniile se înmulţeau ca gândacii, nu le mai ajungea suprafaţa oceanului şi au coborât mai adânc. Şi uite aşa, din zi în zi mai adânc, creaturile au devenit amfibii. Acum pot parcurge mările şi oceanele unde şi când au chef, cu miile, cu sutele de mii, punându-ne într-o totală inferioritate.

Vă daţi seama? În timp ce noi trebuie să construim nave din ce în ce mai scumpe ca putem străbate în securitate mările, ei o fac degajat, ca la ştrand. Mai mult, se zice că au coborât pe fundul oceanului, de unde au scos materii prime şi surse de energie. Se spune chiar că şi-au dezvoltat industrii şi toate astea în timp ce navele noastre se învârteau ca bezmeticele în jurul lor, fără să observe nimic…

- Mişule! Din încrucişarea unui amfibian cu o terestră ar rezulta un amfibian, ce crezi? întrebă Adolf.

- Potoleşte-ţi moara, Adolf, chestiunea e gravă.

- De ce aşa gravă? S-ar relua avalanşa proceselor, ceea ce n-ar fi chiar rău. După o mică pauză, domnul Filos reluă puţin ezitant.

- Când interesul mondial este îndreptat într-o direcţie, nu este permis ca noi să privim în alta. De altfel, acum nu se pune problema aşa; deocamdată nici nu ştim ce vor aceşti monştri agresivi; credeţi că vor mai apela la ajutorul nostru, al justiţiei, când dispun de astfel de forţe? Mă cam îndoiesc. În orice caz, cred că ar trebui să fii mai precaut în vorbe.

- Bine, şi acum în cine se trage afară; la mine pe stradă sunt vreo douăzeci de trupuri pe asfalt.

- Ai morţi pe stradă? întrebă îngrijorat domnul Filos.

- Şi la mine sunt vreo trei, confirmă şi Gion.

Dacă domnul Filos admisese mai la început că totul putea fi doar un scenariu spargist, menit să justifice o vizită în forţă pe insulă, acum nu mai credea la fel. Chestia cu mutaţia genetică putea fi o bazaconie menită să legitimeze anvergura mijloacelor folosite, îşi spunea el, dar când apar morţi şi nu pe insulă, ci pe străzi, în lume şi în plin Bucureşti, chestiunea începea să dea fiori indolenţei lui comode. Vorba lui Adolf : “e groasă” îi sunafel acum. E chiar groasă rău, gândi el, ce dracu’ o ieşi de aici. Toate acestea îi treceau rapid prin minte în timp ce pregătea răspunsul la întrebarea lui Adolf.

- Nu cred că trebuie să ne facem griji, autorităţile îi ştiu, le cunosc de mult intenţiile, aşa că vor domina situaţia. Cât despre întrebarea ta, ce să spun, încă nu ştiu, presupun că amfibienii ăştia aveau legături cu unii pământeni trădători, iar acum autorităţile au trecut la executarea programului de arestare a acestora. Ia! Fiţi atenţi! Chiar acum se dă un comunicat interesant; treceţi repede pe canalul 385, dar rămânem în legătură.

- …au trecut zeci de ani de atunci, vorbea un domn cu cioc şi mustaţă, cu o voce moale, egală, fără implicaţie; dar ştiam despre toate acestea. Ştiam că s-au înfiinţat fel de fel de societăţi secrete: Miniluişti, Sonfrancmani, Ansatişti, Anumişti, Unicomişti şi alţi eretici, care voiau să întoarcă lumea la practicile prăfuite, de altădată. Voiau să ne ia regulile liberale în care trăim, cele care, prin selecţia naturală şi îndrăzneală, ne-au eliberat de prejudecăţi.

Despre cei din insulă nu se ştia mare lucru: fiind oprit printr-un decret secret să fie vizitaţi, i-am cam ignorat, responsabilii de la Szolnok mulţumindu-se să-i urmăreacă doar prin sateliţi. Şi după surpriza pe care o trăim, se vede treaba că s-a respectat prea strict acest decret.

Dar dacă despre ei nu mai ştiam mare lucru, despre complicii lor din toată lumea ştiam absolut tot. Ceea ce ne-a derutat însă a fost că nici aceştia nu ştiau că insularii deveniseră amfibii, despre asta n-au pomenit în discuţiile lor - pe care supravegheam permanent-  niciodată nu s-a scăpat o vorbă despre aceasta. Acum am aflat că vorbeau sub apă, ca la ştrand, sau dracu mai ştie cum, iar acum e prea târziu: uite unde am ajuns.

Şi, tot aşa, individul, ce părea un reprezantant al serviciilor secrete, îi dădea înainte cu ale lui.

- Ia treceţi pe 312, spuse la un moment dat domnul Filos, aici parcă se spune altceva. Băieţii au comutat rapid: un individ cu o uniformă ciudată, necunoscută, striga la cetăţeni.

- Ieşiţi toată lumea în stradă, veniţi şi apăraţi cuceririle civilizaţiei noastre! Nu lăsaţi monştrii să ne împingă înapoi în sălbătăcie! Chiar acum se trage în floarea tinerilor noştri în zona poştei din Bucureşti, ieşiţi, nu-i lăsaţi singuri!

- Ia să vorbesc cu Nik; spuse precipitat domnul Filos, care stătea la Baia Mare; locuieşte chiar lângă poştă,

- Alo! Nik? Sunt domnul Filos; măi, aud că se dau lupte la voi pe stradă, e adevărat?

- Băiete, habar n-am, am sub ochi faţada poştei şi nu se întâmplă nimic; se aud nişte împuşcături, dar de văzut nu văd nimic. Şi eu am sunat un prieten la Moscova, fiindcă auzisem că acolo e carnagiu. Ei află nu se întâmpla nimic, dar auzise la fel despre Bucureşti.

- Măi, un băiat al meu a văzut cadavre pe stradă, în Drumul Taberei, e adevărat, Adolf?

- E adevărat! Le văd şi acum.

- Naiba ştie, prietenul din Moscova mai spunea că la Pekin e măcel mare şi tot încerc să iau legătura cu o cunoştinţă de acolo, dar nu reuşesc; cunoşti pe cineva acolo?

- Să mă gândesc, nu ştiu, mai vorbim; fii atent că pe 13 e unul care spune ceva ciudat. Treceţi pe el.

Într-adevăr, pe canalul internaţional 13 un tip disperat striga ca din gură de şarpe, în anglabă, pentru tot universul adică:

- …şi nici n-ar fi prima oară când omoară cetăţeni cumsecade pe care îi ispitesc cu minciuni de tot felul; totul e pretext şi altceva nimic. Existenţa oamenilor cinstiţi le stă ca o sulă în coaste şi acum s-au hotărât să-i extermine. Încă o dată, n-a fost nici un fel de conspiraţie, iar insula aia de fier e numai o mârşavă provocare, o conspiraţie a autorităţilor ca să mai împuţineze cetăţenii. Nu există nici o insulă de fier! Acum însă şi-au găsit naşul, neam de neamul lor nu şi-au închipuit că vor da peste ce-au...

Postul se întrerupse brusc, după care n-a mai revenit.

- Ăsta e un post pirat, remarcă domnul Filos; emite numai când are ceva panică de împrăştiat; se află pe un vechi teritoriu englezesc, după câte ştiu.

- Şi autorităţile nu ştiu nimic despre el? întrebă Gion.

- Nu! E pirat, cum vă spun!

- Şi el propagă minciuni, aşa, când vrea, iar autorităţile nu-i pot face nimic?

- După cum vezi.

- Păi eu văd că l-a oprit în plină emisie, cine l-a oprit?

- Intraţi pe 84, strigă Adolf, aici e altceva.

Pe acest post, o doamnă distinsă, îmbrăcată sobru, vorbea despre evenimente, dar într-un registru oarecum diferit:

- … de fapt nu se ştie de unde s-a propagat această alarmă falsă. Unii spun că prima veste ar fi fost anunţată de un post din New York dimineaţă în anglabă, iar alţii spun că din Pekin a plecat prima diversiune. Dar dacă în privinţa scopului anunţului, postul nostru încă nu se poate pronunţa, putem spune că autorii urmăresc să-i compromită pe americani şi pe chinezi, să reaprindă diferendele dintre ei.

Doamna cu pricina vorbea şi ea fluent anglabă, iar postul emitea din Tokyo, după cum se vedea pe ecran.

          - Deci,  stimaţi telespectatori,  totul nu este decât o uriaşă diversiune. Postul arăta apoi oameni veseli ce se plimbau printr-un parc, scene în care nişte copii se jucau fără grijă, având ca fundal inconfundabilul munte Fuji.

- Adică? îşi manifestă Adolf nedumerirea, e sau nu e?

- Treceţi pe 72, se dau chiar acum imagini de la Pekin, strigă Nik, prietenul lui Filos, care rămăsese pe telegrup.

O chinezoaică tocmai spunea că în piaţa Tien an Men au fost omorâţi 15.000 de poliţişti, într-o ambuscadă creată de nişte forţe obscure. Bineînţeles că “dulceaţa chinezească” vorbea tot în internaţionala anglabă şi tot cu nelipsitul zâmbet pe faţă.

- Na! Ascultaţi-l şi pe ăsta, strigă cineva, treceţi pe 14.

Aici un tip cam bătrâior spunea că Ordinea Mondială se puteau realiza şi prin înrudirea monarhiilor; ar fi fost mult mai uşor, dar acest proces înţelept a fost întrerupt brutal de revoluţii. E mai bine acum cu atâtea republici şi toate conduse dintr-un centru ocult, e mai bine? se întreba el retoric.

- Adolf, mai vezi cadavrele alea? întrebă după o oarecare linişte domnul Filos.

- Bineînţeles, stau acolo nemişcate. Ba parcă unul se mişcă! strigă el imediat.

- Adolf, nu te amesteca! Rămâneţi în casă până vom vedea ce e de făcut. Priviţi pe 26, reluă după un timp.

Aici se vedeau nişte militari care trăgeau într-o mulţime agitată; nu se distingea unde se petrecea evenimentul, crainicul spunea în anglabă că sunt nişte golani care fac dezordine. Militarii în uniforme negre păreau mascaţi, dar la o privire mai atentă se observa că ceea ce părea mască, era de fapt o negreală, iar pe căşti aveau montate nişte lămpi electrice.

- Ăştia trebuie să fie tot apărătorii guvernului, reflectă domnul Filos.

- Da, dar de noapte, nu de zi, interveni Adolf, nu vedeţi că au faruri proprii? Şi n-au arme cu zgomot, completă el.

 - Lăsaţi-i naiba, propuse din nou domnul Filos, treceţi pe 81.

Aici se vedeau nişte roboţi supersofisticaţi care luau cu asalt o clădire în formă de pentagon; la început s-au speriat, dar până la urmă s-au lămurit că era chiar un film de anticipaţie, cum li se spunea, fiindcă anticipau ceva. Cineva de la postul TV respectiv ignora totul şi-şi difuza programul stabilit.

- Intraţi repede pe 112, vorbeşte chiar subsecretarul Ministerului Mondial de Interne, strigă Nik, prietenul domnului Filos.

- …l-am avertizat în numeroase rânduri că nu trebuie să se reducă numărul infiltraţilor. El nu, că de acum avem supraveghere electronică, prin satelit, că trebuie redusă proporţia de supraveghetori fizici la suta de locuitori ca să se uşureze bugetul şi alte asemenea bazaconii. L-am avertizat, nu m-a ascultat şi poftim în ce situaţie am ajuns. Indivizii, dragi telespectatori, îşi ţineau consfătuirile în nişte grote pe care   le-au acoperit cu plumb, aşa că sateliţii lui n-au făcut nici un… pe dracu’, se împiedică el puţin. Păi e normal, zic eu, dacă secretar general, într-un minister cu o aşa mare răspundere, ajunge un individ total incapabil. I-am spus aceasta şi pre…

În acel moment sonorul dispăru, pe ecran rămânând numai domnul subsecretar care dădea înainte din gură, după care dispăru şi el absorbit de negrul ecranului.

- De cât timp o vorbi tipul”,  întrebă domnul Filos gânditor.

- Nik! De cât timp vorbeşte subsecretarul, ştii?

- Habar n-am, mă plimbam pe butoane şi am dat de el; de ce întrebi?

- Mm, aşa, nimic special, răspunse el evaziv. Ar fi interesant de ştiut de cât timp vorbeşte, ca să aflăm timpul de reacţie a Guvernului Mondial de Interne, în momentele astea.

- Dar ce e acela Minister Mondial de Interne, întrebă Adolf, există şi unul Mondial de Externe?

Întrebarea rămase fără răspuns, se auzi numai o pufnire de râs, dar nu se ştie a cui a fost.

- Când venim la şcoală? insistă el.

- Deocamdată staţi acasă, nu se ridică nici o navă până la noi dispoziţii, răspunse domnul Filos, putem să mai discutăm aşa, în tandem.

- Cursurile începeau la 8, dar dumneavoastră, domnule Filos, ne-aţi sunat pe la şase, s-a mărit cumva programul? continuă el pe un ton insinuant.

- Bine, vă sun peste vreo două ore, spuneţi-mi, v-au venit părinţii acasă?

- La mine nu.

- Nici la mine.

- Nici n-aveau cum să vină şi nici n-or să apară curând, mormăi domnul Filos. Bine! Vă sun mai încolo, dar nu ieşiţi din casă.

- Nik! Mai eşti pe fir? Dar Nik plecase, aşa că închise şi el.

După ce domnul Filos ieşi de pe fir, Adolf se porni să înjure oarecum fără adresă.

- Auzi, băiete, strigă el adresându-se lui Gion, n-are rost să vorbim despre nimic, nu mai am chef să dau explicaţii nimănui şi iar se porni pe un potop de înjurături. Ne      vedem la şcoală, când va începe, bineînţeles. Până atunci mă gândesc foarte serios cum să-ţi vorbesc, înţelegi? Treci pe 16, spuse fără să aştepte răspunsul.

Era un post din Vietnam unde se vedea cum se transportau răniţi dintr-o ambulanţă într-un spital, în timp ce aceştia ţipau; erau numai imagini, aşa că nu era clar dacă ţipă în vietnameză sau anglabă. Şi, dintr-o dată, peste emisia vietnameză s-a suprapus un post american foarte puternic, care transmitea nişte lupte navale. Se vedeau nişte vedete rapide angajate în plină viteză spre un uscat foarte jos, iar când ajungeau la cca. 50 de metri de acesta, în faţa navelor ţâşnea din mare ceva, după care vedetele explodau pur şi simplu. Crainicul, deloc impresionat de cele ce se întâmplau, comenta calm confruntarea, de parcă transmitea un meci de tenis.

- Acest salt i-a fost inutil individului, unda de şoc se păstrează, aşa că la recăderea în apă a explodat şi el. Nu se văd resturi la suprafaţă, fiindcă a fost pulverizat pur şi simplu. Nu vă faceţi griji, aliaţii au resurse să-i anihileze pe aceşti monstruoşi mutanţi.

În acelaşi timp se vedeau numeroase avioane cu fanionul înstelat al coaliţiei, cum îşi descărcau bombele asupra uscatului şi, de asemenea, multe rachete care îl loveau.

- Asta n-o fi insula aia de fier? strigă Adolf.

- Ba cred că da.

- Înseamnă că o bombardează.

- Da!

- Dar  nu se vede nici o explozie pe ea.

- Cred că e prea subţire şi bombele explodează sub ea, reflectă Gion.

De acum totul devenea familiar; ce vedeau pe ecran era ceea ce vedeau în fiecare zi în filmele războinice; băieţii s-au aşezat confortabil în fotolii, ca la un film.

- Nu ripostează deloc, observă Adolf.

- Cum să nu riposteze; vedetele alea de ce crezi că explodau?

- Cred că, fiind amfibii, sunt imbatabili în ape; în aer însă… îşi dădu iar cu părerea Adolf.

Într-adevăr, din cele 25.000 de vedete rapide se mai vedeau doar vreo 10 şi acelea părea că părăsesc rapid locul luptei. Insula însă trebuie să fi fost făcută ciur, deşi nu se observa. Totuşi plutea fiind probabil susţinută de multe flotoare mici. Nu se vedeau nici victime, deşi te-ai fi aşteptat la mormane de cadavre.

- Lupta e evident inegală; sigur se va încheia cu victoria aliaţilor, remarcă Adolf. Auzi, băiete, eu mă tot uit pe fereastră şi ştii ce văd?

- Ce?

- Unul nu e mort, se tot suceşte şi încearcă să se târască spre bordură; cred că şi strigă ceva, dar de aici nu-l aud.

- Săracu’…

- Eu mă duc să-l ajut, îl aduc încoace.

- Băi, fii atent, nu mai e joacă; gândeşte-te bine ce faci. Nu ştiu ce să spun, dar parcă nu te-aş sfătui.

- Mă duc! Fie ce-o fi, strada e pustie.

- Ia telefonul cu tine, să rămânem în legătură.

- Da, mi-l pun după gât.

După un timp auzi în telefon nişte bufnituri şi împuşcături. După un timp s-au auzit nişte scrâşnete de metal, apoi gâfâieli, nişte icneli, nişte gemete, o bubuitură, un ţipăt, încă o bubuitură şi legătura s-a întrerupt. A aşteptat mult timp o revenire dar n-a mai venit,  telefonul a rămas mut.

Într-un târziu a înţeles; s-a întins pe spate cu mâinile sub cap: Adi, obraznicul, timidul, răutăciosul, duiosul, inteligentul, naivul; Adolf…

Apoi a rămas aşa, rupt de toate, golit de orice impulsuri; ceva cu adevărat extraordinar se întâmplase, în aceste câteva minute ceva se prăbuşise în el.

                                                                             *

 Pe urmă a sunat-o pe Ileana să vadă dacă a păţit ceva.

- Da! auzi glasul cunoscut.

- Voiam să ştiu dacă ai păţit ceva.

- Nu, nimic, stau în casă şi mă uit pe geam; la capătul străzii au împuşcat nişte tineri care nu ştiu ce strigau; acum îi încarcă într-un camion.

- Cine i-a împuşcat?

- Militari şi poliţişti!

- De unde ştii că erau militari şi poliţişti?

- Păi toţi erau în uniforme şi maşinile în care încarcă morţii au toate aceleaşi culoare; o culoare închisă. Uite, unii mişcă, nu sunt toţi morţi; extraordinar! Uite cum îi aruncă…

- Cred că n-ai văzut nimic, ai avut un coşmar, pleacă imediat de la fereastră, imediat! Ai tăi au venit acasă?

- Nu! Sunt singură, cum ţi-am spus.

- Te-a sunat dădaca ta?

- Nu! De unde, isterica aia cred că a fugit în vreun adăpost atomic, de acolo nu mai poate vorbi cu nimeni, telefoanele nu funcţionează sub pământ.

- Nu te mai duce la fereastră.

- De ce?

- Nu te mai duce, îţi spun, dacă intră pe geam un glonţ rătăcit?

- Cum naiba să intre? Şi acum nu mai trage nimeni.

- Pleacă de la fereastră, îţi spun, gloanţele astea rătăcite sunt foarte inteligente, găsesc uşor nişte gură cască care văd ce nu trebuie. Urmă o pauză mai lungă, după care fata răspunse cu o voce din care dispăruse tonul poznaş.

- Da, bine. Şi ce facem?

- Acum încuie toate uşile şi nu mai merge la fereastră; trage repede storurile! mai strigă el înfundat. Cred că ar trebui să închidem, sună-mă pentru orice noutate, ai înţeles? Şi eu o să te sun din când în când, bine?

- Bine! Atunci ne vedem la şcoală?

- Nu mergi la nici o şcoală, deocamdată fă ce ţi-am spus.

- Bine.

- Fii atentă,  chiar dacă vine cineva şi spune că te duce la şcoală, să nu mergi; nu pleci nicăieri! Sună-mă pentru orice.

“E grav”, gândi el după ce închise; “fata asta a văzut ceva care, naiba ştie, poate deveni secret într-o evoluţie oarecare a evenimentelor. A spus-o tare ce a văzut şi mi-a spus-o şi mie. Din câte ştiu eu de prin filme, martorii incomozi sunt eliminaţi; bine că am avertizat-o, cred că a înţeles, parcă avea vocea schimbată

În acel moment o rafală de împuşcături îi făcu ţăndări geamurile de la stradă şi, imediat, o alta la fel pe cele dinspre curte. Îngheţă, presupunerea de adineauri deveni o groaznică realitate. Fugi repede în salon, care nu avea nici ferestre, nici uşi direct afară şi se ascunse după masiva lui bibliotecă. După câteva minute de reflectare, se repezi din nou pe telefon şi o sună pe Ileana.

- Alo! Ascultă-mă, încuie toate ferestrele, toate uşile, chiar baricadează-le cu ceva greu, dacă poţi şi nici o vorbă cu nimeni la telefon, ai înţeles?

- Sigur, îl asigură ea, dacă ai şti unde m-am ascuns...

- Nu mă interesează! Nu-mi spune nimic! strigă el.

- Răule, ce strigi aşa? Am înţeles, pa!

Apoi se repezi el la uşi şi ferestre, le încuie pe toate, trase storurile, îşi mută TV-ul în salon şi se aşeză în faţa lui.

Informaţii câte vrei şi de toate tipurile, căci pe toate canalele se vorbea numai despre amfibieni şi eventuala lor invazie. Se părea că amfibienii invadaseră continentele, dar că invazia a fost oprită în ultima clipă, prin descoperirea conspiraţiei. Alte posturi spuneau că invazia n-a apucat să se declanşeze, fiindcă ar fi fost trădaţi de complicii lor de pe uscat.

Nici nu-i de mirare, gândi el, dacă printre complici erau şi avogarzi…, tagma asta are viciul vorbirii, ăştia ar face orice numai să vorbească unui public.

Trecem peste acestă ciudată părere a unui viitor avogard, şi spunem cititorului că, într-adevăr, aliaţi ai amfibienilor erau şi avogarzi, care - după cum au spus mai târziu -  au intrat în sinucigaşa alianţă numai pentru triumful dreptăţii şi civilizaţiei.

Trebuie să fug de aici, se frământa el, să nu mai vorbesc la telefon cu nimeni, de fapt să nu mai vorbesc nici singur, îşi spuse plimbându-se prin cameră. Încerca să se calmeze, dar se vedea că este înspăimântat.

Aş putea fugi la bunici, gândi el; aş putea fugi cu cartul; aş lua-o şi pe Ileana şi gata. Dar drumurile trebuie să fie înţesate de trupe, de poliţişti, ne-am da singuri pe mâna lor; nu, nu e bine”.

S-a gândit apoi să ia legătura cu părinţii şi chiar cu tutorii dar s-a oprit. E periculos, îşi zise, şi nu văd cum m-ar putea ajuta, ca să nu mai spun că n-au cum veni aici. Frământat, terorizat de neputinţă, nici nu observă când trecu prânzul. Pe urmă realiză că nu-l mai sunase nimeni, nici chiar domnul Filos, care promisese să reia lecţia aia aiurită.

Se înseră şi o dată cu seara se auziră nişte vehicule grele cu şenile; le recunoştea mersul şi pe măsură ce se înnopta se înmulţeau, de se zgâlţâia întreaga casă. Îngrijorat de Ileana, se tot frământa; fie ce o fi o sun, şi-i formă iar numărul.

- Ce faci, o întrebă controlându-şi vocea să fie cât mai calmă. Probabil că şi ea avea aceeaşi intenţie, fiindcă îi răspunse la fel de calm.

- Mai nimic, totul ca azi dimineaţă.

- Chiar nimic nou?

- Nimic, nimic! La tine?

- La fel. Ţinem legătura, da?

- Da!

S-a lămurit că în Militari nu se întâmpla nimic şi s-a mai liniştit. Apoi, saturat de violenţe s-a întinsn pat să să se gândească la ce ar trebuii să facă doarmă. Trebuia să ia o hotărâre dar nu ştia care. Într-un târziu adormi. 

Capitolul VIII

Noaptea a fost însă una extrem de agitată, a avut fel de fel de vise. Într-unul era pe un vapor care se scufunda şi la un moment dat acesta a început să sune din sirenă după ajutor; la început cu una, pe urmă cu încă una, apoi altele şi altele până a devenit un infern. Ciudat, însă, nu se vedeau pasageri; nimeni nu se agita, nimeni nu făcea nimic, el singur tot încerca ceva, dar nu putea. Pe urmă parcă că era închis într-o hrubă adâncă cât un puţ, iar el tot încerca să se caţere, dar nu putea, toate i se sfărâmau sub mâini. Terorizat de faptul că nu putea scăpa de pe vaporul care urla din toate sirenele se trezi.

Buimac de somn, captiv al teroarei din vis, se credea încă pe vapor, fiindcă sirenele continuau să urle. Încet, şi-a revenit; atunci a realizat că afară era întuneric total; că pe stradă nu mai lumina nici un bec. S-a recules puţin, deşi nu înţelegea nimic din ce se întâmplă. Nu ştia ce sirene urlă afară, nu auzise niciodată de ele şi nu ştia de ce sună în halul ăsta. Pe urmă nu înţelegea cum de poate fi atât de noapte afară.

Ieşit oarecum din mrejele visului, şi-a amintit de revoluţie, de amfibieni şi, intrând în coordonatele realului, s-a mai liniştit. Prin geamul spart de împuşcături trecea un curent care mişca uşor storul; nu s-a apropiat însă de fereastră. A stat ce a stat, până s-a obişnuit cu întunericul şi infernul sonor de afară.

Şi dintr-o dată a tresărit: toate sirenele încetaseră. După fondul sonor intrat în “normal”, liniştea surprindea, devenea anormală. De fapt chiar era anormal, fiindcă nu se auzea nimic din zgomotul familiar al străzii, era o linişte ca de peşteră, ceea ce iar l-a şocat. Ca fost surd, acest soi de linişte nu-i era chiar străină, dar nu mai e surd, aşa că lipsa fondului sonor l-a neliniştit: am surzit din nou? se întrebă. Nu, nu era adevărat, s-a convins imediat, fiindcă îşi rostea nedumeririle tare şi se auzea. Dar acum ce naiba se întâmplă, s-o fi terminat revoluţia? Au plecat tancurile de pe stradă, au dispărut toţi împreună cu coşmarul?

Se duse la fereastră şi desfăcu încet un colţişor al storului; începuse să se lumineze, pe stradă nici o mişcare, dar chiar în dreptul ferestrei lui se aflau două tancuri. Se trase speriat înapoi şi fugi iar în salon.

Acum s-a lămurit, nu e surd deloc dar trăieşte un coşmar real şi ciudat:  ieri l-au sculat mişcări de blindate şi împuşcături, acum l-au sculat nişte sirene nebune. Îşi scutură capul, să-şi aşeze gândurile; nu înţelegea nimic, dar îi era teamă să mai meargă la fereastră. Pe urmă îşi aminti de Ileana şi se repezi după telefon la patul improvizat; acesta era deschis încă pe linia Ilenei, aşa că începu să fluiere în el.

- Da! îi răspunse aceasta imediat, în sfârşit, te-ai sculat, de când te fluier; ce se întâmplă afară?

- Nu ştiu, da’ nu deschide nimic, dă drumul la TV şi aflăm imediat.

- L-am deschis, dar n-am sonor, spuse fata.

- Treci pe altul!

- N-am pe nici unul, peste tot e la fel.

Se repezi şi el la TV şi văzu un individ plin de fireturi şi sclipiciuri, un general probabil, care vorbea, dar nu se auzea nimic. Trecu repede pe altul, apoi pe altul constatând că pe toate voorbea acelaşi militar, dar nu se auzea nimic.

- Ei! Tu ce vezi? întrebă ea intrigată.

 - Da, e un individ pe toate posturile, un general cu multe merite, după câte medalii are.

- Ce de solzi are pe el, ar fi bun pentru genţi, spuse fata care, fiind trează mai de mult, îşi recuperase liniştea şi umorul. A venit sonorul! strigă ea deodată, hai să vedem ce spune.

Pe ecran era acelaşi impozant personaj - din ierarhia militară mondială, după cum s-a înţeles - care ţinea o conferinţă de presă. Era în picioare la un birou, numai că în faţa biroului nu mai era obişnuita mulţime a ziariştilor, ci doar microfoane. Personajul se străduia să pară destins, dar nu prea era.

…- a fost observată din cosmos încă de acum câteva luni, explica el într-o anglabă perfectă; au fost trimise nave de interceptare să o observe, mă rog, să vadă ce-i cu ea. N-a reacţionat în nici un fel, trecea printre navele noastre de parcă erau nişte smocuri de iarbă pe drum de ţară. E drept că mergea cu viteză foarte mică, ceea ce îi dădea un aer relativ paşnic, motiv pentru care nici n-am atacat-o de la început. Când s-a apropiat însă la câteva sute de mii de kilometri de pământ, navele noastre au primit ordin să încerce ceva, dar nu ireversibil; aşa, ceva, să vedem cum reacţionează. Au fost lansate câteva rachete spre ea, fără încărcătură explozivă şi fără să o lovească, numai aşa, pe aproape.

Ei bine, rezultatul a fost uluitor: toate proiectilele şi-au schimbat brusc direcţia când au ajuns în dreptul ei: au fost atrase şi înghiţite ca şi când n-ar fi fost nimic. S-a riscat atunci o rachetă cu ceva încărcătură, nu prea mare. Rezultatul a fost acelaşi: a intrat în burta ei ca o muscă într-o şopârlă. Generalul încerca să transforme întâmplarea într-un fel de poveste vânătorească.

- Cum între timp avansa, ajungând la numai câteva zeci de mii de kilometri de pământ, continuă el, ne-am zis: “Ori la bal, ori la spital” şi le-am servit indivizilor din drăcia aia o rachetă cu încărcătură nucleară. Ei ine s-a întâmplat la fe: şi aceasta s-a topit în măruntaiele ei.

Numai că acum s-a petrecut ceva uluitor: de această dată a ieşit din misterioasa navă, printr-un orificiu invizibil până atunci, o altă navă identică cu ea; mai mică , la început, dar imediat a început să crească şi în câteva minute au fost la fel.

Observatorii noştri au fost buimăciţi; nu ştiau ce să creadă, cum să interpreteze fenomenul. S-a mai “atacat” de câteva ori: să-i mai dăm o porţie, ne-am zis, să vedem ce face. A fost la fel: după ce le-a digerat cu tot, cu combustibil şi bombe, fără să sughită măcar, grimasă un zâmbet generalul, şi iar a făcut pui.

Atunci am zis stop! Toate materialele noastre cu care îi umpleam burta, le descompunea la nivel de atomi şi le recompunea într-o altă navă. A continua s-o lovim înseamnă a-i îmbogăţi pe ei, sărăcindu-ne pe noi. Ne-am zis că din moment ce nu-i putem opri, să ne liniştim şi să vedem ce au de gând să facă, aşa că toate bazele militare de pe glob au primit ordin să le lase în pace şi să le supravegheze de departe.

Aşa am făcut şi azi, la ora 02.00 GMT, au coborât pe pământ, aterizând pe nişte munţi greu accesibili. Dar n-a ieşit nimeni din ele; ce fac, de unde au venit, de ce, sunt întrebări pe care toţi ni le punem. Având însă în vedere situaţia absolut nouă în care se află planeta noastră, guvernul mondial a considerat că populaţia trebuie înştiinţată imediat.

Şi cam atât deocamdată. Nu vă speriaţi, nu vă lăsaţi antrenaţi în cine ştie ce acţiune pusă la cale de răuvoitori, fiindcă autorităţile ţin totul sub control; nu intraţi în panică, sacadă el, n-aveţi de ce, sunt nişte vizitatori paşnici.

Pe această cale atrag atenţia unor autorităţi locale, căî au declanşat prosteşte sirenele în plină noapte. Oameni buni, aceste sirene au fost instalată cu rolul de a atenţiona populaţia în cazul  unor cataclisme ; ori acum  despre ce cataclism este vorba?

Unde este pericolul? Cred că nişte indivizi insuficient pregătiţi pentru posturile lor şi-au pierdut capul. În sfârşit, dacă aveţi întrebări, vă stau la dispoziţie.

Personajul se aşeză confortabil în fotoliul lui, în timp ce nişte megafoanele începură să zumzăie; selectă din butoane unul şi se auzi:

- Domnule pestemareşal, trebuie să recunoaştem totuşi că ne aflăm în faţa unui eveniment extraordinar: ne vizitează nişte extratereştri, nu?

- Obiectele zburătoare observate nu sunt de producţie pământeană, asta-i sigur ca bună ziua. Am vorbit cu toţi mareşalii din lume şi nimeni nu ştie nimic. Azi nu mai e ca altădată, azi aflăm repede tot! Da! Au venit de undeva, din lună, sau dracu’ ştie de unde… au venit, completă el iritat.

- Ce urmează să facem în continuare?

- Acum nu mai facem nimic, aşteptăm, să vedem ce fac ei.

- Credeţi că au venit să cucerească pământul? întrebă un altul.

- Ce să facă cu el, măi băiete, să-l ia acasă? întrebă el râzând. Om mai vedea, noi suntem pregătiţi, ne-am desfăşurat toate resursele de apărare; ne-am oprit tocmai fiindcă nu le cunoaştem intenţiile. Poate au venit numai vizită; nu te apuci să-ţi baţi musafirii, încheie el râzând cam forţat. Dar, diferit de altădată, când gluma unui personaj atât de înalt ar fi provocat o explozie de râs, acum n-a râs nimeni; râsul pestemareşalului s-a împletit cu ecoul din camera goală. Şi el realiză situaţia diferită şi păru stingherit, fusese obişnuit cu altceva.

- Domnule pestemareşal, capacităţile acestor obiecte zburătoare sunt extraordinare, v-aţi gândit la un schimb de tehnologie între noi şi ei? întrebă un altul.

- Pe naiba! Un schimb înseamnă ia şi dă, ori noi…, lungi el vorbele încurcat, deocamdată…, în sfârşit, deocamdată să vedem ce vor.

- Domnule pestemareşal, întrebă o voce de fetişcană timidă: ce aţi simţit când aţi înţeles că sunt extratereşti?

- Drăguţă, întrebarea asta stupidă pune-ţi-o ţie.

- Dar, domnule pestemareşal, interveni un altul: această vizită se suprapune exact peste conspiraţia amfibienilor; credeţi în ceva premeditat? Vedeţi vreo legătură între ele?

- Păi băiete, noi urmărim nava asta de mult timp, ori conspiraţia, cum îi spui mătăluţă, s-a declanşat ieri; ce legătură ar putea fi între ele?

- Mă gândeam la o posibilă legătură între ele, încheie repoterul deloc atins de siguranţa distribuită de pestemareşal.

- Dar şi pregătirea conspiraţiei, ca să preiau termenul colegului, s-a început de mult, observă un altul; am înţeles că era urmărită de la început şi că a scăpat de sub control numai datorită surprizei că sunt amfibii.

- Eu zic să nu le amestecăm deocamdată, să le tratăm ca pe două evenimente întâmplător simultane, dar nu premeditat. De altfel, în toate convorbirile amfibienilor, urmărite de la început, nu s-a remarcat nici cea mai vagă aluzie la aşa ceva şi te asigur că acolo sunt nişte profesionişti. Faptul că ei tot spuneau că “Justiţia e divină”, scăpă porumbelul pestemareşalul, nu înseamnă că se invoca vreo divinitate.

După rostirea vorbelor de justiţie divină, s-a făcut linişte, tot mapamondul; toţi care stăteau  cu ochii pe el a început să “digere” ideea.

- Adică ar putea fi “venirea lui Mesia” de care se pomeneşte prin cărţile sacre?

- Tinere, eu n-am rostit aşa ceva, din mintea ta poate ieşi orice, te invit însă să nu mi le pui mie în cârcă. Când dracu’ am spus eu aşa ceva? exclamă el iritat. Noroc că ne aflăm în faţa întregii lumi şi nu încap confuzii. Cred că deocamdată ajunge, vă promit că vă vom ţine la curent cu orice noutate, spuse pestemareşalul şi se ridică.

Imaginea sălii se pierdu şi apăru brusc şi pe ecran un obiect elipsoidal care plutea fără zgomot şi fără fum la câţiva metri de sol, într-un peisaj de munte.

- Uite OZN-ul! strigă Ileana; imaginea era familiară, se vedea de sute de ani prin filme cu nave extraterestre şi feluriţi invadatori.

- Văd, spuse cu glas scăzut Gion, asta e chiar adevărată.

- Unde se află oare? Parcă pe undeva prin munţi, aşa zicea individul.

Ca un răspuns, parcă, la întrebare, un crainic nevăzut tocmai spunea că au fost localizate astfel de nave pe munţii Stâncoşi din America, pe Caucaz în Rusia, pe Himalaia în China, pe Carpaţi în România, pe Rodopi în Bulgaria, iar un altul a trecut pe deasupra Ukrainei şi a amerizat în lacul Balaton. Apoi imaginea dispăru, precum şi sonorul.

- Auzi! exclamă Ileana, e una chiar la noi, unde o fi?

- Nu ştiu, dar am să mă interesez, rosti Gion mai încet, parcă bântuit de un gând ascuns. Ascultă-mă! Rămâi în casă, am să te caut când aflu ceva; şi dacă ai ceva de spus, sună-mă imediat.

- Bine, pa!

- Pa!

Omenirea era bulversată de noul eveniment. Ecranele au fost invadate de puzderia de secte religioase care până mai ieri vegetau în mica lor lume de oiţe. Acum au început să strige răspicat la oameni să se pocăiască fiindcă “Vremea a venit”. Chiar şi religiile oficiale, lansau acum pe televiziuni un diplomatic îndemn la bunătate şi iubire de aproape, după ce, desigur, recomandau oamenilor să stea liniştiţi.

Mulţi uitară pericolul de afară, fiind acaparaţi de această extraordinară noutate. Pe de altă parte, întrebarea reporterului, precum şi răspunsul pestemareşalului dovedeau că s-au făcut legături între fenomenul amfibienilor şi acea navă ciudată, iar expresia “mesie” făcuse mare impresie. Pestemareşalul nu rostise cuvântul mesia, dar în străfundurile conştiinţelor omeneşti, această promisiune izbăvitoare exista, iar întâmplarea a scos-o din străfunduri, atât la credincioşi cât şi la necredincioşi.

Într-adevăr, oamenii de toate credinţele aşteptau, după cum ştim, un Mesia, înălţat cândva la ceruri. Dar acum erau foarte derutaţi: nu se aşteptau ca acesta să coboare dintr-o farfurie zburătoare. Tradiţionaliştii înrăiţi, care se ţineau de cărţile sfinte,  susţineau că nu e vorba de nici un Mesia, ci de cu totul alceva, dar nu precizau ce.

În sfârşit, astfel de imagini şi declaraţii se perindau pe TV: unii vorbeau mai mult, alţii mai puţin, alţii erau dispăreau rapid, fiind scoşi din emisie, şi de la un timp ecranele rămânâneau goale, fără imagini, fără crainici, fără nimic. Apoi şi posturile de radio tăcură, instalându-se o linişte ca la începutul lumii.

Cu ochii în TV-ul gol, Gion tresări când sună telefonul; era domnul Filos şi a fost prima oară când se bucura că-l aude.

- Da! răspunse el.

- Te-ai uitat la TV? întrebă domnul Filos oarecum surescitat.

- M-am uitat, fireşte, se putea dormi în infernul ăsta, spuse el, am văzut, dar mărturisesc că nu înţelesg nimic.

- Ai mai vorbit cu Adolf? Văd că nu răspunde.

- Adolf n-o să mai răspundă, Adolf e mort!

- Ce tot spui acolo? strigă aproape domnul Filos, cum e mort?

După ce îi povesti tot ce ştia despre moartea lui Adolf, domnul Filos rămase un timp tăcut, apoi, fără nici o legătură, spuse:

- Cine naiba or fi indivizii ăia? Presupunând că sunt şi indivizi în recipientele alea ciudate. Pestemareşalul a spus că cel mai bine e să aşteptăm, dar ce să aşteptăm, rosti el cu o voce schimbată, piţigăiată, tremurată.

- Ştii cumva pe ce munte se află în România nava aia extraterestră? întrebă Gion.

- În Făgăraş, lângă vârful Moldoveanu, de ce întrebi?

- Aşa, ca chestie, respunse el cu un ton cât mai neutru.

- Până una, alta, totul e dat peste cap; nu ştiu dacă e bine să vă spun, dar eu am un cablu privat şi aflaţi că represiunea în legătură cu revolta amfibienilor şi conspiraţia complicilor tereştri nu pare să se fi oprit. Până acum au fost executaţi în diferite puncte al globului cam 500.000 de complotişti, cât despre amfibieni, cine poate şti. Dar pare că chestiunea asta nu s-a încheiat şi nu sunt nici perspective să se încheie. Se zice că amfibienii au abandonat insula şi s-au refugiat pe fundul oceanelor, scăpând deocamdată, dar un crainic spunea că pot năvăli toţi o dată pe continente. Cine ştie ce va mai fi atucni, încheie domnul Filos nesigur.

- Poate vor instaura ordinea!

- Da?! Care ordine?

- Poate ne împăcăm cumva.

- Cum să ne împăcăm acum, dacă în sutele de ani trecute n-am fost capabili?

- Poate ne împacă mesienii ăştia care au venit din cosmos.

- Nu ştiu ce să spun, crezi că au venit să ne împace?

- Nu ştiu, spuse Gion preocupat de un gând, e de presupus că da; din moment ce au fost capabili să vină până aici, au, desigur, mai multă minte.

- Crezi? Şi superioara noastră rasă albă s-a dus în Africa, Americi, Australia şi … ce să mai spun? Şi noi am avut corăbii mai navigabile.

În acel moment Gion observă că îl apela Ileana. Cum nu voia să audă şi Mişu discuţia, îşi ceru scuze pretextând că-l sună un văr şi închise..

- Gion! strigă ea disperată, când făcuu legătura, e cineva afară şi încearcă uşa!

- O forţează? Încearcă să intre?

- Nu! A apăsat doar clanţa şi a lăsat-o, probabil a vrut să vadă dacă e încuiată; a încercat pe urmă toate geamurile de la stradă, ce să fac?

- Stai liniştită! Nu ştiu ce să-ţi spun, dar stai liniştită şi lasă telefonul deschis. Cred că nu e bine să te apropii nici de uşi, nici de ferestre, stai cât mai departe de ele.

- Nu sunt aproape, m-am ascuns bine.

- Foarte bine, nu-mi spune nimic, ai răbdare şi om mai vedea. Ascultă, spuse el după un timp de gândire, cam o jumate de oră nu pot vorbi cu tine, dar lasă telefonul deschis, dacă e ceva grav mă fluieri, bine?

- Bine, dar de ce nu poţi vorbi cu mine, s-a întâmplat ceva?

- Nu, nu! Lasă că-ţi spun mai târziu, pa!

Din cele ce urmară se vedea că băiatul luase o hotărâre: îşi prinse telefonul de gât şi îşi pregătii sacoşă cu hainele groase şi conservele pentru excursia de la pol. Merse la geamul dinspre grădină şi privi afară. Fiind pustiu, ieşi hotărât în grădină, intră în garaj unde era cartul lui pe care învăţase să şofeze. Nu era cine ştie ce de el, totuşi cei 250 centimetri cubi ai motorului, te puteau deplasa la nevoie. Avea şi o viteză secretă cu care puteai obţine chiar 100 de kilometri pe oră.

Dar extraordinar la el era că nu putea fi depistat prin radio. Toate vehiculele de orice fel aveau integrat în motor un emiţător de urmărire şi identificare, însă cartul nu; cu el se putea deplasa oriunde, fără să fie urmărit. Se urcă în el şi-i porni motorul, care din fericire mergea uns. Rezervorul plin aşa că vreo 500 de kilometri era asigurat. Comandă deschiderea uşii garajului şi ieşi prudent în stradă.

Aceasta era pustie, pustie; cele două tancuri şi o blindată mai mică, erau părăsite în mijlocul drumului, ca încremenite de o moarte fulgerătoare. Tot la locul lor erau şi cele trei cadavre. Pe după garduri parcă se vedeau ceva mişcări, cineva privea printre uluci.

“Lumea e buimăcită de avalanşa asta de întâmplări, îşi zise, nimeni nu mai circulă, toţi au rămas acolo unde i-a prins vâltoarea. Pe urmă chestia asta cu mesienii a anulat, cred, toate acţiunile legate de amfibieni, ceea ce mie îmi convine de minune. Chiar dacă erau pustii, nu s-a avântat prea tare pe străzi până în cartierul Militari, iar când a ajuns la curtea fetei, o sună.  

- Alo, ce faci? întrebă el chiar din dreptul porţii.

- Da, răspunse ea imediat; ascultă, nu-mi trebuie mistere, spune-mi imediat ce s-a întâmplat.

- Taci şi ascultă-mă: uită-te pe geam, la poarta din grădină, poţi s-o vezi?

- Sigur că da, ce s-a întâmplat?

- Nimic, fă repede cum îţi spun!

Fata se duse la geam şi când îl zări pe Gion acolo mai să nu-şi creadă ochilor, apoi văzu că-i face semne energice să-i deschidă poarta. Apăsă butonul porţii, apoi al uşii şi în momentul următor aproape se îmbrăţişau, fără să-şi dea seama.

- Zăpăcitule! Ai venit până aici cu căruciorul ăsta! Ăsta era misterul?

- Da, dar vorbeşte încet, nu trebuie să ştie nimeni că sunt aici.

- Cine să ştie? Nu e nimeni acasă.

- Cred că mai sunt şi alte urechi şi ochii pe noi, să sperăm că vizita asta a extratereştrilor le-a dat de lucru şi ne-au uitat; ai mai auzit pe cineva prin curte?

- Parcă nu.

- Unde ai stat ascunsă?

- Nu m-am ascuns nicăieri, am zis şi eu aşa ca să mă lase în pace, dacă m-ai fi întrebat o dădeam în bară, râse ea.

- Eşti bravo, bine ai făcut!

- Chiar crezi că suntem în pericol?

- Sunt sigur, altfel ce rost aveau mişcările de la uşile tale şi împuşcăturile de la ale mele.

- Ce împuşcături?

- Mi-au pulverizat geamurile şi mi-au găurit uşile; nu cred că a fost întâmplător.

- Dar ce au cu noi?

- Cred că am văzut ceva grav şi nu le convine, ori în astfel de acţiuni nu trebuie martori; morţii ăia pe care i-am văzut trag după ei alţi morţi, să ştii. M-am gândit să luăm nişte măsuri.

- Care?

- Uite, nu-ţi spun, mi-e teamă să nu râzi de mine; totuşi cred că situaţia noastră e atât de gravă şi mă simt obligat să fac ceva. Ai încredere în mine!

- Spune-mi aşa, pe departe.

- Nu, nu; nu sunt sigur că nu ne ascultă cineva; ştii cum a fost la WC. Ia-ţi hainele groase pregătite pentru excursie şi hai să mergem.

- Unde?

- Ai să vezi, îţi spun  pe drum.

- Unde vrei să plecăm, zăpăcitule? În nebunia de afară nu-mi vine să ies nici câteva clipe, nu câteva ore.

- Ascultă-mă puţin, dacă e aşa cum cred eu, nu eşti mai în siguranţă aici decât afară.

- Măcar să-i sun pe părinţi, să ştie şi ei.

- N-ai vorbit cu ei până acum?

- Ba da, mi-au spus să stau închisă în casă: cred că ar fi bine să-i sun, totuşi.

- Asta în nici un caz, exclamă alarmat şi aşa vorbim prea mult; lasă că le spunem mai încolo, nici eu n-am spus nimănui că vin aici.

Cartul nu era prevăzut pentru două persoane, dar pe o pătură făcută sul lângă scaunul pilotului, se putea sta comod; aşa au şi făcut. Apoi au îndesat prin locurile libere celelalte lucruri, şi-au tras căştile până la umeri şi au pornit pe drumul spre Piteşti.

aici

Norocul era că locuinţa Ilenei era chiar lângă autostradă şi cum n-au întâlnit nimic, Gion nu s-au sfiit să accelereze rapid. Au atins suta de kilometri pe oră ceva mai greu, fiind doi şi bine încărcaţi, dar voinicul cart s-a descurcat. Au ţinut-o aşa aproape până la Piteşti pe autostrada pustie.

La intrarea în Piteşti, chiar în mijlocul autostrăzii, erau două tancuri imense, care blocau trecerea, dar şi ele părăsite; un vehicul normal n-ar fi trecut printre ele, dar micuţul cart s-a strecurat cuminţel şi a intrat cu îndrăzneală în oraş. Aici străzile era puţin mai animate: se vedeau din când în când câte o persoană ce ieşeau de undeva şi intrau rapid altundeva, şi chiar câte un vehicul care traversa în viteză şoseaua principală. A traversat uşor oraşul şi a luată întins spre Curtea de Argeş. Nici pe şoseaua asta nu s-a întâlnit cu nimeni şi a ajuns uşor în oraş.

Aici însă era ceva animaţie: erau oameni care discutau pe stradă, erau vehicule, dar cele mai multe trase pe dreaptă, dar nici urmă de supraveghere a străzilor. Cartul se dovedi a fi un maestru în a se descurca; cu ipocrita viteză de 30 la oră, îl traversă rapid, iar la ieşire acceleră din nou pe şoseaua devenită pustie. Trecu voiniceşte barajul de la Vidraru, ţinând-o întins până la Cumpăna Apelor. Acolo era un panou pus chiar în mijlocul şoselei şi anunţa pe trecători că trecerea era oprită. Şoseaua traversa Masivul Făgăraş, făcea legătura cu Sibiul, iar altitudinea crea schimbări bruşte ale vremii făcând drumul greu, chiar periculos. Aşadar panoul îşi avea rost, dar acum era vară iar interdicţia nu prea era de actualitate; oricum cartul se oprii şi cei doi coborâră.

- Ce facem, întrebă Ileana, rămânem aici?

- Nu, mergem mai departe, dar acum vreau să-ţi spun unde mergem, îi răspunse el, oarecum în şoaptă.

- Acum putem vorbi tare.

- Nu ştiu, nu cred dar trebuie să ştii la ce m-am gândit. Uite despre ce e vorba: cred că amândoi suntem în pericol, fiindcă am văzut ceva ce nu trebuie ştiut şi cum ai văzut prin filme, martorii nedoriţi sunt înlăturaţi. Ori cred că asta suntem noi: nişte martori periculoşi.  

- Da, spuse ea oftând adânc, cred că ai dreptate, şi eu m-am gândit, altfel ce rost ar fi avut încercarea geamurilor şi a uşilor? Cred că cineva a încercat să se intre.

- Exact, de aia m-am abţinut de la orice vorbe despre proiectul meu; ai văzut cât de repede ne-au descoperit chestia cu excursia.

- Da, zău, cum naiba au aflat aşa repede?

- Sunt dotaţi cu de toate, la ce foloseşte progresul tehnic, la urma urmei?

- Şi acum crezi că nu ne mai aud?

- Precis suntem înregistraţi undeva şi cred că de aia au încercat să intre la mine şi la tine. Numai venirea acestor, nu ştiu cum să le spun, cu navele lor, i-a oprit; i-a cam dat peste cap că nici ei nu mai ştiu ce trebuie să facă. Dar să nu contăm prea mult pe treaba asta, fiindcă … fiindcă pe Adolf l-au împuşcat; Adolf e mort.

- Mort? Cum adică e mort?

- Uite-aşa; aseară a ieşit să ajute un rănit de pe strada lui şi de-atunci n-a mai răspuns. A fost împuşcat! Şi el văzuse ceva…

- Doamne Dumnezeule, ce au avut cu el; ajuta pe cineva, spuse ea tremurând, în timp ce ochii i se umezeau; ce se întâmplă cu lumea asta?

- Să nu aşteptăm până îşi revin ăştia, continuă el repede, oprind-o din teama în care cădea, trebuie să facem ceva.  Ei bine, ştii la ce  m-am gândit, ştii unde mergem? o întrebă privind-o fix.

- Nu!

- Mergem la ăia cu navele!

- La OZN? întrebă ea mirată şi speriată.

- Da! Ce ni se poate întâmpla? Eu cred că nişte creaturi care au construit vehiculele cu care au venit, de unde au venit, au altă raţiune; au înlocuit primitiva dorinţă de a face rău cu altceva; ce ar avea cu noi?

- Poate o să ne disece ca să vadă cum funcţionăm.

- Prostii! Adică noi, “ologii universului”, putem diagnostica bolile printr-o scurtă expunere la un aparat, iar ei au nevoie să vină pâna aici, să ne taie burţile ca să ne vadă ficatul?! Să fim serioşi.

- Mă rog; şi cum facem?

- Am aflat că o astfel de navă se află aici, în munţii Făgăraş, undeva pe vârful Moldoveanu.

- Aaa! De aia am venit până aici?  Totuşi aş anunţa-o pe mama.

- Măi, nu cred că e bine, mi-e teamă că ne localizează şi o să ne pomenim cu un elicopter militar pe cap. Am avut noroc până aici cu prichindică nu are semnal de localizare , dar după ce vor afla ce avem de gând, s-ar putea să nu mai fie la fel.

- Parcă am emoţii; cine ştie ce ne-ar putea face OZN-iştii ăştia; noi, fetele, totdeauna suntem mai expuse.

- Hai să începem urcuşul şi mai vorbim pe drum. La urma urmei, dacă nu mai vrem,  ne putem întoarce de oriunde, chiar şi de lângă nava lor. Da sunt şi curios, aş vrea să-i văd totuşi.

- Sinceră să fiu, şi eu aş vrea să-i văd, deşii am multe rezerve. În sfârşit, hai mai aproape.

Ocoliră uşor panoul şi începu urcuşul; nici acum cartul nu i-a trădat, deşi cam mârâia, cu 15 kilometri pe oră tot îi ducea.

- Sper să ne ajungă combustibilul până sus, spuse el.

- Dacă ne întoarcem n-avem nevoie, mergem la vale, completă ea, trădându-şi poate o dorinţă. Cine or fi ei, rosti ea după o scurtă tăcere, de unde vin?

- Habar n-am, dar dă-mi voie câteva cuvinte: toate miturile spun că suntem creaţi de nişte zei şi că aceştia ar fi plecat la cer după aceea. Tot ele spun că ar fi promis să se întoarcă, coborând dintr-un nor, să vadă ce am făcut cu raţiunea pe care ne-au dat-o. Toate acestea le-am citit când nu auzeam, dar nu prea le-am luat în serios. Acum însă, când am văzut nava aia, cred că s-ar putea să fie ceva adevărat în toată povestea asta; Universul e atât de mare! Poate bat câmpii, dar de ce n-ar fi indivizii de sus chiar cei aşteptaţi!?

- Interesant, şi eu am citit despre aşa ceva şi parcă se leagă. Dar totul e extraordinar, e de-a dreptul fantastic şi, chiar în situaţia disperată în care mă aflu, n-am chef să cochetez cu fantasticul. Crede-mă, prefer o certitudine pământeană, chiar dureroasă, unei fericiri atât de, nu ştiu cum să-i spun.

- Poate, dar să ne gândim cum arată certitudinea. Aminteşte-ţi de Adolf, de încercările de la uşile noastre, de împuşcăturile de la mine, de morţii de pe stradă. Am putea pune chestiunea şi invers: înapoi ne aşteaptă o certitudine neagră, pe când înainte… poate fii o speranţă.

Dacă până acum fata păruse curajoasă, refugiindu-se oarecum din realitate, acum viitorul concret şi imediat i-a luat refugiul; tremura, îl strângea pe băiat de mână şi-l privea cu ochi îngrijoraţi.

- Uite ce te rog: mergem până acolo şi ne uităm de departe, să vedem despre ce e vorba, dar de la distanţă; nu intrăm în navă sub nici un motiv. Nu te lăsa atras de cine ştie ce promisiuni; până nu mă conving şi eu nu faci nimic da! Dacă crezi că e bine şi eu spun nu, te rog, nu insista, lasă-mă să mă conving singură. Promite-mi, te rog acum că aşa ai să faci, că dacă nu-mi promiţi, mă întorc de acum pe jos.

- Ileana! Cum poţi să crezi aşa ceva? Am venit de la Bucureşti ca să te scot dintr-un pericol şi altă scăpare n-am găsit. Am venit pwntru că înapoi ne aşteaptă poate un glonţ. Am venit în speranţa unui ajutor, dacă nu, atunci…

- Ştiu asta, nu mi-e teamă de intenţiile tale, mi-e teamă să nu faci un pas nechibzuit, de aia te rog să nu insişti; ai încredere şi în mine, poate judec mai minuţios. Nu te-ai supărat, da?

- Cum să mă supăr pe tine, rosti băiatul şi întorcându-se îi atinse uşor obrazul cu buzele.

Ea nici nu s-a retras, nici nu s-a apropiat, doar a încercat-o o uşoară crispare şi un surâs discret i-a traversat privirea.

- Aşa cred şi eu, spuse ea cu mai mult curaj în voce, de ce să te superi, vorbi ea repede dorind să iasă mai repede din momentul micii intimităţi; eu vreau bine, tu vrei bine, trebuie să ne înţelegem, spuse întorcându-se spre el mai mult să-l privească. Dar de acum el era concentrat la drumul cu adevărat greu, aşa că totul se termină aici.

După urcuşul plin de curbe au intrat în tunel, apoi au ieşit şi s-au oprit; ajunseseră în vârf, drumul lor se terminase.

Cândva aici era o cabană, dar un fulger a aprins-o şi nu  s-a mai refăcut; în locul ei se vedeau nişte ruine înnegrite, părăsite, care făceau ambianţa apăsătoare. În plus, o pâclă i-a împresurat cum au ajuns sus; tot drumul fusese însorit, acum un nor acoperise vârful, adâncind parcă liniştea.

Coborâră din cart emoţionaţi de linişte, de pustietate şi parcă neîncrezători că drumul lor se terminase; priviră în jur, căutând acel ceva pentru care veniseră.

- Unde o fi? întrebă fata în şoaptă, impresionată de linişte; nu se vede nimic.

- Nu ştiu, s-a lăsat ceaţa asta, trebuie să fie un nor trecător, spuse el calm, vrând să-şi reprime marea frământare.

- O fi mai departe, doar n-o fi aterizat chiar pe şosea.

- Sigur că nu, răspunse şi-şi roti cu atenţie privirea, e pe aici pe undeva.

- Şi dacă au plecat!

- E posibil şi asta; nu ne-am gândit să luăm ceva să ascultăm ce se mai întâmplă.

- Avem telefoanele.

- Ce să faci cu ele, doar nu vrei să suni pe cineva.

- Mm-nu! Nu ştiu.

- Parcă se stârneşte vântul; poate împrăştie ceaţa.

- Mi-e frig, e tare rece aici, spuse fata cu un început de tremur.

- Da, şi mie mi-e cam rece, caută-ţi ceva mai gros şi dă-mi şi mie.

În timp ce fata căuta în cart ceva de îmbrăcat, Gion făcu câţiva paşi. Se frământa foarte serios, de fapt tot drumul s-a frământat. Începuseră să-l asalteze îndoielile: era bine ce face, nu era? Dar imediat îi apărea în minte un ochi holbat care-l fixa rece, o teroare pe care o simţea mereu în spate. Era clar, situaţiile lor nu mai permiteau dubii, la ambii se încercase să se intre, nu s-a mers până la capăt fiindcă nişte evenimente absolut fantastice au schimbat priorităţile; dar mâine, poimâine…

Unde o fi farfuria, se întrebă, revenind la prezent; să fi plecat? Aş vrea să-i văd de departe, să-i privesc bine înainte de a mă apropia. Mass-media spune că n-a ieşit nimeni din ea, o fi adevărat? De unde ştiu ei, la urma urmei? Ah, probabil că autorităţile supraveghează continuu locul prin sateliţi, în cazul ăsta ne-au văzut şi pe noi, conchise el speriat; trebuie să facem repede ceva, trebuie să-i căutăm.

Între timp fata găsi ce voia; îmbrăcase nişte pantaloni matlasaţi, o bluză la fel, nişte ghete de munte şi se apropia cu alte haine în braţe.

- Noroc că ne-am pregătit pentru pol, spuse ea, altfel nu ştiu ce ne făceam. Ia îmbracă-ţi combinezonul ăsta, ia-ţi şi ghetele şi hai să mâncăm; poate între timp se ridică şi ceaţa.

- Pregăteşte tu ceva, eu mă duc puţin prin împrejurimi; am să încep cu partea din dreapta drumului, mă depărtez numai cât să te văd, n-o să mă rătăcesc.

- Nu te duce prea departe, îi spuse fata privindu-l neliniştită, nu mă lăsa singură, nu se ştie ce jivine umblă pe aici.

- Nu, draga mea, fii fără grijă, rosti el fără să-şi dea seama de schimbarea limbajului.

- Bine, dragul meu, îi răspunse şi ea încurajată de familiaritate.

El o privi cu luare aminte, realiză cu bucurie scurta atmosferă de intimitate, după care se îndepărtă. Nu făcu decât câţiva paşi în zidul moale al ceţii, că o şi auzi chemându-l

- Vino! Ţi-am uns o felie de pâine.

- Bine, bine, vin!

- Vino acum! Nu mai vreau să stau singură.

Trebuie să mă întorc, îşi spuse, abia se vede la doi paşi; dacă  m-aş pomeni nas în nas cu mai ştiu eu ce?. Dar nu e bine nici să aşteptăm prea mult, cine ştie când se ridică ceaţa, poate ne prinde noaptea aici.

Când se întoarse, observă că şi ea era foarte tensionată.

- Nu mai pleci fără mine, da? Ce avem de făcut facem împreună sau nu facem deloc, bine?

- Da! Mai ales că nu se vede nimic la câţiva paşi.

- Ne vom ţine de mână de acum, să ştii.

- Să se ridice ceaţa şi vom mai vedea, n-o să mergem prea departe. De fapt, nu vreau să pierdem nici cartul din ochi.

- Te-ai gândit că s-ar putea să plecăm înapoi?

- Pfui, ce umezeală! Cu ce ai uns pâinea asta? Întrebă fără să-i răspundă la întrebare.

- Îţi place?

- Da.

Vântul stârnit mai adineauri începu să împrăştie ceaţa şi după câteva minute apăru soarele care, deşi aproape de asfinţit, lumină tot platoul, refăcându-le moralul.

- Uite acolo ceva, spuse el ridicându-se brusc în picioare, e ceva cenuşiu, vezi?

- Da, da, spuse şi ea luându-l imediat de mână; arată chiar ca o farfurie.

- Hai să ne mai apropiem puţin.

- Ştii ce! Stai să mâncăm; de ce să ne grăbim: acum am ajuns, o vedem, ştim unde se află, hai s-o privim întâi de aici.

Bineînţeles că n-au mai putut mânca: au rămas cu ochii pe pata aceea cenuşie. Apoi cu paşi mărunţi, şovăielnici s-au îndreptară spre ea. Pe măsură ce se apropiau, pata căpăta contururi, iar după alţi câţiva paşi desluşiră marginile unui elipsoid care stătea pe un fel de trepied, înalt cam de doi metri. Era aşezat pe o mică pajişte; se putea merge uşor până la el.

- Hai să mai stăm, poate ne vede cineva şi iese. Să vedem şi noi cum arată cei de acolo, spuse fata.

S-au oprit cu ochii la obiectul acela misterios.

- Hai să stăm chiar jos, spuse el, dacă ne vede să arătăm prin asta că suntem paşnici.

- Ce înseamnă la tine paşnici, unii care n-o iau la fugă?

Un râs cam isteric i-a scuturat pe amândoi.

- Hai să mai facem câţiva paşi, nu mişcă nimic.

Se apropiară încă vreo doi paşi, apoi încă alţii, ajungând cam la 10 metri de obiect.

- Ce facem, strigăm la ei?

- Nu ştiu, oftă ea, dacă sunt ce sunt şi vin de unde vin, nu pot să cred că nu ne-au văzut; nu înţeleg de ce nu s-a mişcat ninic până acum.

- Atunci ce facem, strigăm sau nu?

- Nu ştiu.

- Helo! strigă el fără să mai aştepte. Bună ziua!

De dincolo însă nu veni nici un răspuns.

- Dacă e un robot şi nu e nimeni în el, spuse el; până acum trebuia să dea un semn de viaţă.

- Şi eu cred că au tăcut prea mult.

Ideea i-a mai înviorat, le-a mai dat curaj şi, ţinându-se de mână, s-au apropiat, ajungând chiar lângă el, iar Gion a întins mâna şi a pus-o pe un picior al trepiedului.

 În acel moment, obiectul se trezi la viaţă: se învălui într-o imensă lumină care îi învălui instantaneu pe cei doi. Apoi obiectul se ridică cu trepied cu tot şi se pierdu în văzduh cu un şuierat ascuţit, iar după câteva momente întinsul platou arăta pustiu şi liniştit.

La câteva minute după întâmplare: mama naturală a fetei, aflată într-o grotă din Himalaia pentru cercetări şi tatăl natural, aflat la Tokyo cu afaceri; precum şi mama lui Gion, aflată într-un batiscaf în adâncul Pacificului şi tatăl lui, bucătar pe un transatlantic, au primit prin fax, într-o limbă română impecabilă, următorul conţinut:

“Regretăm profund cele întâmplate; din păcate ne-a scăpat că folosiţi doar primarele cinci simţuri, că încă nu puteţi sesiza toate primejdiile universului”.

Fără semnătură, fără dată şi fără alte amănunte; mamele şi taţii au ridicat plictisiţi din umeri, considerând-o o glumă nereuşită.

SFÂRŞIT