GRAVITAŢIE, UNDE GRAVITAŢIONALE !?

                                     
                                         
GRAVITAŢIE,  UNDE   GRAVITAŢIONALE !?

Ştim că materia există sub cele patru stări de agregare: solidă, lichidă, gazoasă şi plasmă.

Ştim că plasma este materie vaporizată - adică descompusă până la particulele materiale primare - şi este tot un gaz.

Ştim că în Soare şi stele - datorită enormei temperaturi - materia este vaporizată, adică este plasmă.

Mai ştim că de miliarde de ani Soarele/stelele explodează/expulzează continu şi radial în Univers plasmă, adică toată gama de radiaţii - printre care desigur radiaţiile termice şi luminoase, în tandem inseparabil cu ceea ce numim praf cosmic. Consecinţa logică e că în Univers s-a format o Presiune Plasmatică, să-i spunem aşa, care creşte continu, tot de miliarde de ani.

Dacă din acest motiv Universul e în expansine sau nu, e o altă chestiune care ţine de “exteriorul” Universului şi nu o discutăm; subliniem însă aici că în “interiorul” Universului această presiune plasmatică există, şi se exercită asupra tuturor planetelor inclusiv asupra Pământului.

Vorbind acum despre Pământ, ştim că radiaţiile termice, luminoase - şi poate altele - sunt consumate de plante pentru fotosintesă, intrând astfel în componenţa Pământului. Nu ştim însă, ce s-a întâmplat cu praful cosmic: nu-l vedem deşii ar fii trebuit să fi adunat ceva în miliardele de ani. Deci nu vedem praful cosmic dar vedem un uriaş corp de piatră, care este chiar Pământul.   

Aşadar nu prea ştim ce s-a întâmplat, dar fenomenul ne aminteşte de un proces bine cunoscut: ştim că încălzind apa - adică adăugându-i căldură - aceasta vaporizează şi îşi măreşte volumul. De asemenea ştim că răcind-o - adică eliminându-i căldura -  vaporii se condensează şi redevenind apă, revin şi la volumul iniţial.

Ei bine la fel se întâmplă şi în cazul nostru: din motive pe care nu le discutăm, în Soare/stele materia vaporizează din cauza căldurii, mărindu-şi volumul. Pe Pământ, procesul se desfăşoară învers: plantele îi extrag radiaţiile, adică căldura şi lumina,  iar componenta materială - praful cosmic - se răceşte, îşi micşorează volumul şi  redevine materia iniţială.

Consecinţe sunt multe (vezi “Fizis”) dar acum s-o urmărim  pe cea a exemplului nostru: cum plantele absorb continu căldura plasmei aceasta, se va răcii continu şi va devenii continuu, una din celelalte forme de existenţă a materiei. Asta înseamnă că - prin plante - Pământul va absorbii continu radiaţii şi  implicit praful cosmic, transformându-l în piatră, apă...

Şi consecinţa: asta va face ca  presiunea plasmatică, de care vorbeam, să nu fie o presiune statică, ca într-un recipient, ci una dinamică; înseamnă că asupra Pământului se revarsă şi apasă continuu un adevărat torent de plasmă. Dovada o avem în comportarea cometelor: cozile acestora se aliniază ca nişte steaguri pe direcţia torentului solar, ceea ce arată că acesta “bate” continu ca un adevărat vânt. Şi dacă ţinem seama că praful cosmic este mulţimea particulele materiale primare, înţelegem că presiunea plasmatică se exercită asupra particulelor primare din corpuri nu asupra volumelor corpurilor. Aşa dar presiunea nu va fii o apăsare ci o antrenare a corpurilor, aşa cum un curent de aer antrenează fumul pe care îl conţine.

Păi noi cunoaştem acest fenomen, îl numim gravitaţie, dar eronat îl punem pe seama unei misterioase unde gravitaţionale - a cărei origine nu a fost nici măcar intuită -  şi nu îl vedem în acest sorb planetar, femomen logic şi aproape evident.
Astfel se explică şi fenomenul mareic, dar numai parţial. Prin "atracţia între mase", se înţelege/explică de ce "sub Lună", Pământul - apa şi uscatul - formează cunoscuta undă mareică; dar nu se explică unda diametral opusă, care nu e atrasă de nimic. Prin Presiunea Plasmatică aceasta se poate explica: Torentul Plasmatic cosmic/Solar absorbit de Pământ, ocoleşte Luna - care absoarbe mai puţin - şi nu mai loveşte perpendicular masa apelor mărilor şi oceanelor ci oblic, înpingând-o în sens opus. Astfel şi la polul opus Lunii, se formează o undă mareică. 

Foarte important e că fenomenul gravitaţiei, ca generator stelar şi sorb planetar de materie plasmatică, poate fii uşor probat cântărind acelaşi obiect, în acelaşi moment al zilei, la aceiaşi altitudine, latitudine şi moment mareeic, deasupra oceanului - cu imansa cantitate de viaţă absorbantă din el sau în jungla Amazoniană – cu imensa ei vegetaţie absorbantă - şi undeva undeva în mijlocul unui deşert încins şi lipsit de vegetaţie. În mod sigur, obiectul va fii mai uşor deasupra deşertului refletorizant

Faptul a fost chiar demonstrat doar că  i-au fost atribuite alte cauze: D.H. Tarling şi M. P. Tarling în lucrarea „Deriva continentelor” (Editura ştiinţifică şi enciclopedică Bucureşti 1978) remarcă această realitate, prezentând grafice care arată că aceleaşi obiecte sunt mai grele deasupra oceanelor decât asupra uscatului. Domniile lor însă explică aceasta prin atracţia diferită a maselor  (rocile ar fii mai dense în fundul oecanelor şi mai puţin dense pe uscat) şi nu pentru că presiunea-absobţia plasmei universale, ar fii diferită potrivit locului.

Mai poate fii probat şi altfel.  Deşii experimentul este de durată, merită încercat şi trebie început: o incintă de sticlă în care să fie creat un sistem biotic de sine stătător - plante, apă şi restul – a cărei singură legătură cu exteriorul să fie doar „imateriala” lumină solară. După un timp relativ îndelungat (funcţie de sensibilitatea aparaturii), se va vedea că incinta va atârnă mai mult decât la început, dovadă că a acumulat materie.

Mai multe: Google Gaja Vasile.        vasile.gaja@gmail.com