Potopul Biblic şi Istoria Omenirii.

Potopul Biblic şi Istoria Omenirii.

Mitologii.

În volumul, “Unde a dispărut limba dacilor”, am făcut unele afirmaţii care pare să fi stârnit interes în rândul acelor cititori, care s-au simţit atraşi de retorica din titlu şi au citit-o - mă refer desigur, la cei câţiva care mi-au comunicat părerile lor. Deci spre mulţumirea mea, am constatat că tema era de interes, că ei erau surprinşi de originalitatea celor afirmate, dar şi interesaţi de noile perspective. Alţii erau contrariaţi de îndrăzneala noutăţilor, spuneau: “a spune că tracii ar fi populaţia originară europeană; că limba lor se află la originea limbilor europene și că ei ar fi indoeuropenii; e o afirmaţie aşa ca să te afli în treabă, un fel de manifestare a complexelor. Nu poţi face din traci buricul pământului, numai că mata eşti român şi vrei să te dai urmaş direct al tracilor; chestiile astea trebuie demonstrate, nu afirmate, iar argumentele să fie scoase din surse credibile, nu din legende şi fantezii de tracomani”, spuneau ei complexaţilor şi evident mie.

Nu făcusem acolo doar afirmaţii, iar argumentele nu erau scoase doar din legende, dar într-un fel îi înţelegeam. Aduceam cam multe originalităţi care aveau nevoie, nu doar de mai multe argumente, ci şi de ceva timp, căci noutăţile, nu pot fi acceptate chiar aşa, de la prima strigare, ele trebuie să se mai coacă. Prin urmare reacţiile aveau oarecari temeiuri. Ce m-a surprins însă, e că, deşii spuneau toate acestea, cei mai mulţi mă încurajau să continui, căci spuneau: “dacă teoriile mata sunt adevărate, înseamnă că pot fi şi demonstrate, aşa că ia mai caută!”.

Şi iată că m-am văzut implicat în nişte acţiuni controversate pe care nu le prevăzusem. La început nici nu-mi trecuse prin minte că fapta mea putea fi luată drept o tentativă de corecţie a istoriei, aşa cum mi se imputa. Paşnic cum sunt, n-aveam nimic cu istoria, intenţia mi-era mult mai modestă; voiam doar să spun copilului meu, că ceea ce învaţă la şcoală, mai trebuie completat pe ici pe colo.

Acum însă recunosc că intenţia mea - inocentă la început - s-a cam ”alterat” pe parcurs; dacă iniţial aveam doar nişte bănuieli cuminţele, că - din greşeală - s-au cam strecurat/amestecat prin istorie nişte nepotriviri, după ce m-am trezit cu un „maldăr de nepotriviri”, evident intenţionate, mi-am schimbat părerea. Întâi am fost nedumerit: dacă nişte mărunte evenimente din istorie - cum ar fii gâlceava dintre doi regişori orgolioşi - puteau fii trecută cu vederea, ignorarea/alterarea evidentă a unor fenomene, evenimente terestre de mare anvergură, nu mai puteau fii admisă.

În sfârşit, m-au hotărât să continui, dorind să demomstrez că cele spuse - chiar dacă păreau fantezii de amator (aluzie politicoasă la „analfabetismul meu istoric”), nu erau fantezii, şi am scris „Unde au dispărut Apele Potopului”, ca o continuare și o argumantare. Recunosc că lucrarea n-a prea reuşit să fie atrăgătoare, „serioasă; propunând multe ipoteze originale - de bun simţ dar mai ales necesare, căci lipseau ca predicatul din propoziție - mulţimea noutăţilor şi a explicaţiilor, a demonstraţiilor (aparent inutile), s-au amalgamat într-o expunere greu de urmărit/citit. Regret, atât am putut atunci. Acum însă, la zece ani după lucrarea iniţială o încerc din nou, adică reiau discuţia despre Fenomenul Potop, dar într-o sinteză mai scurtă, cu argumentele mai bine precizate şi extinsă mai mult asupra consecinţelor acestuia.

Potopul Biblic.

Se spune că Biblia a fost scrisă de Moise acum vreo 3500 de ani - undeva pe muntele Sinai - la dictarea Domnului. În ea se spune că Dumnezeu, decepţionat de faptele şi comportamentul oamenilor (creaţiile Lui de altfel). s-a enervat de gălăgia lor şi s-a hotărt să îi extermine, adică să-şi ascunda eşecul, metoda fiind înecul. Și a început Potopul: a ploat peste ei patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, și când apa a ajuns la vârful muntelui Ararat din masivul Caucaz - și tot ce era viață a murit - a oprit ploile.

A păstrat totuși o familie din care să se nască o altă lume, familia Noe, pentru care avea slăbiciune: i-a spus aceastuia ce va urma, și l-a învățat să facă Arca (nu era o corabie care să navigheze ci o ladă care să plutească până dispar apele), să-și îmbarce în ea toată familia - ca sămânță pentru viitoarea omenire. Tot la recomandarea Lui, și tot ca sămânță pentru viitoarea lume, a îmbarcat și câte o pereche din toate celelalte viețuitoare.

În sfârșit, nu pun la îndoială capacitatea Domnului de a produce câtă apă vrea, dar trebuie spus că ansambul terestru nu are atâta apă cât să acopere uscatul până la nivelul muntelui Ararat. Şi chiar dacă ar avea - admiţând ipoteza absurdă - dinamica terestră în raport cu Soarele, o împiedică să fie simultan lichidă, adică bună de inundat. Aşadar dacă Pământul a fost inundat până la Vârful Ararat, aşa cum spune Biblia, Domnul a adus apă lichidă din altă parte, adică a adus ploaie dar din altă atmosferă.

Pe urmă se spune că apa a ajuns „până la Vârful Ararat”, pentru că nişte (nu se ştie exact cine), ar fii găsit pe respectivul munte nişte scânduri, care seamănă leit cu cele din Arca lui Noe. Nici asta nu poate fii sigur, pentru că nici Arca lui Noe n-a văzut-o cineva. Mă întreb touși: câţi ani i-o fii trebuit perechi de melci (masculul şi femela, salvatorii speciei), să coboare cei 3900 de metri de geruri şi zăpezi, până la umezeala caldă a codrilor!? Dar, în sfârşit, poate că Domnul le-a oferit o „gaură de vierme” prin care să treacă rapid din tărâmul gerurilor în tărâmul frunzelor suculentele, poate.

Așadar aceasta a fost Potopul Biblic: ploaie, distrugerea omenirii; salvarea unei perechi din toate vietățile înclusiv vietatea om.

*

Potopul ghilgameș.

Alltă sursă, este „Epopeea lui Ghilgameş”, o legendă scrisă prin anii 600 îdC pe tăbliţe de lut şi inclusă în biblioteca de la Ninive, capitala Regelui Asurbanipal. Bine înțeles că legenda Potopului era mai veche; atunci scribul ninivean a pus-o pe lut și a inclus-o în inventarul bibliotecii. Apoi tăbliţele au fost acoperite de nisipul timpului, dar au fost descoperite recent (sec. al XIX- lea), când au fost traduse de reputaţi specialişti francezi, englezi, germani şi alţii. Traducătorii au fost însă foarte surprinşi. când au găsit scris pe ele o legendă, despre o inundaţie, care semăna foarte bine cu inundaţia Potopului Biblic. Pe bună dreptate s-au întrebat dacă e vorba de aceiaşi inundaţia, sau de alta; de acelşi Potop sau au fost două potopuri?

Fundamental asemănările erau prea mari ca să fie două potopuri: ambele inundaţii au fost premeditate şi executate de Divinitate - nişte zei în Varianta Ghilgameş -; ambele au inundat arii foarte mari; ambele au înecat oamenii şi animale; în ambele s-a construit o arcă salvatoare în care s-au salvat câte o pereche din toate vietățile, şi alte asemănări mai mărunte. Deci ambele legende vorbeau despre aceiași inundaţie, de unde concluzia că a fost aceiași inundație, adică un singur Potop.

Concluia însă, deranja edificiul confortabil al lucrurilor: dacă s-ar fii admis așa ceva, întreaga istorie raportată la datările Biblice s-ar fii prăbuşit, cu nişte consecinţe inadmisibile pentru „moment”. Responsabilitatea fiind prea mare și prea periculoasă, specialiştii momentului, au lăsat răspunsul în seama timpului și nu s-au pronunţat ferm, au numit însă ambele inundaţii Potop, recunoscând - mascat - că e vorba acelaşi eveniment, petrecut undeva, cândva, și așa a rămas.

Există însă și nişte deosebiri care - fără să infirme ipoteza Potopului unic - schimbau fundamental sensul evenimentului, deosebiri pe care le discutatăm acum și începem cu Divinitatea.

În varianta Biblică, Domnul - cel care a creat tot ce există în şase zile (nu se ştie câte galaxii făcea pe zi) - era/este o entitate siderală, imaterială localizată undeva în Cer. În varianta Ghilgameș, Divinitatea - aceiaşi desigur, că nu pot fii două - era reprezentată tot de niște Zei/Anunaki, dar aceștia sălășluiau pe Pământ, în totală promiscuitate cu oamenii.

Pe urmă modul e execuție a Potopului: în varianta Biblică, Domnul a ploat patruzeci de zile şi patruzezeci nopţi, pe când în varianta Ghilgameș a fost altfel, iată ce spune legenda:

„Când zeii cei mari se gândiră să dea drumul potopului

Erau: Anu, tatăl lor,

Viteazul Enlil, sfetnicul lor,

Ninurta, asistentul lor,

Ennugi, supraveghetorul canalelor, (...).

-----------------------------------------------------------------------

(...) Eregal rupe stăvilarele (...) .

(...) Ninurta dă drumul zăvoarelor (...).Epopea lui Gghilgameş.

-----------------------------------------------------------------------

Așadar zeii Anunaki au dat drumul potopului/inundaţiei rupând nişte stăvilare, care zăvorau nişte ape existente, nici vorbă de ploi. Deducem că existau nişte ape (lacuri ?) a căror scurgeri trebuiau ordnate, prin canale, stăvilare, treabă pe care o făcea Ennugi un zeu specializat în treaba asta. Ce fel de canale erau acelea, pe care trebuia să le supravegheze un sfânt, nu putem știi; dar o întrebare se impune: ce treabă mai avea un supraveghetor grijuliu - cum era el - dacă treaba care urma să se facă, era „sfârșitul lumii”; voia să vadă personal dacă înecarea lumii se făcea după reguli, nu haotic!?

Nu! nu asta făcea, nu „sfârșitul lumii” supraveghea el și ceilalți zei de față, pentru că atunci când - dintr-un motiv nelămurit - lucrarea scapă de sub control și devine o inundație/dezastru, toți s-au speriat de moarte.

(...)Zeii ghemuiţi ca nişte câini, s-au înghesuit în faţa zidului din afară (...);

(...) luaţi pe neaşteptate, ca într-o bătălie,

nimeni nu mai putea vedea pe tovarăşul lui (...);

(...) zeii Anunaki plângeau (...),

Zeii toţi, umili stăteau şi plângeau . (...) (Epopeea lui Ghilgameş).

Păi așa fiind, concluzia e clară: ei n-au plănuit/proiectat o distrugere ci buna desfășurare a unei lucrări benefice, plănuite; distrugerea a fost un accident care i-a surprins și afectat chiar și pe ei, așa zei erau. Iată că chestia cu Pedeapsa Divină și-a pierdut rostul: dacă în Varianta Biblică, Potopul era prezentat explicit de Moise, ca pedeapsă, în varianta Ghilgameş ea nu se vede.

Există în adevăr un cuvânt într-un vers, din care s-ar putea „smulge” o vagă intenție de pedeapsă, dar încercarea e riscantă căci este contrazisă de celelalte cuvinte, de celelalte versuri, iată-le:

(...) Iştar a ţipat ca în durerile facerii,

Doamna zeilor cea cu glas dulce, se jeleşte:

„zilele de odinioară, vai, s-au prefăcut în noroi,

Fiindcă eu am cerut distrugerea în adunarea zeilor,

Cum am putut eu să poruncesc răul în sfatul zeilor,

Să hotărăsc lupta pentru distrugerea poporului meu,

Când tocmai eu sunt cea care a dat naştere poporului. (...)

Deci nici vorbă de proiectare intenționată a inindației; zeii Anunaki nu se bucurau de „succesul” ei, dimpotrivă; jeleau şi regretau binele de odinioară.

(...) zeii Anunaki plângeau cu ea,

Zeii toţi, umili stăteau şi plângeau . (...) (Epopeea lui Ghilgameş).

Or asta arată că zeii/Anunaki nu erau nişte aiuriţi iresponsabili, care se jucau dea creaţia-distrugerea: nu au proiectat dezastrul mondial; nu au plănuit să-și distrugă creația/omenirea. Ce altceva au proiectat şi ce s-a întâmplat, de s-a transformat în dezastru, nu se ştie.

Nedumerește însă ceva: ce anume i-a derutat pe traducători, de au admis în comentariile lor idea distrugerii întenţionate și în final idea pedeapsei divine!? O fii cuvântul distrugere din fost spusele zeiței, Iştar!? Poate, dar e singurul cuvânt din toată opera, care are vre-o legătură cu idea de distrugere, iar în versrile imediat următoare este contrazis: zeița recunoaște, se căinează pentru cuvântul nepotrivit și reproşează (cuiva !?) că a fost înţeleasă greşit.

Aceste reproșuri însă, dau totul peste cap, chiar și timpul; în fond cui reproșează ea îngrozitoarea greșală: ceilorlalți zei, colegii de propiect și de execuție!? Dacă nu l-ar fii rostit, nu s-ar fii întâmplat se s-a întămplat!? Ba parcă reproșurile se adresează memoratorilor evenimentului, primului scrib care l-a imortalizat, tuturor copiștilor până la cei englezi, francezi germani de mai târziu. Sigur nu zeița s-a exprimat regretul în versuri, ci primul poet creator, iar cuvântul distrugere l-a folosit tot el, așa că totul e încurcat, ciudat.

Dar să recunoaştem, că și situaţia traducătorilor moderni a fost foarte grea: ca să închegi un poem coerent din niște firmituri de tăbliţe diferite, scrise de autori diferiţi, în locuri diferite şi chiar în timpuri diferite, e o muncă uriaşă şi foarte complicată; deci confuzia și oarecum explicabilă. Și chiar scuzabilă dacă ne gândim, că aceiaşi confuzie au făcut-o scribul/scribii Bibliei, mai apropiaţi de evenimente; în fapt ei au fiind primii care au folosit cuvântul Potop pentru inundația generatoare, și tot primii care au considerat inundația, pedeapsă divină.

Să admitem că şi ei au avut probleme cu interpretarea textelor (în nişte sute de ani limbile de schimbă, aşa încât, de-a lungul generațiilor - sunt necesare un fel de traduceri, chiar în aceiaşi limbă). Dar în final putem conchide că n-au fost două potopuri ci unul - cel pomenit de sursa Ghilgameș - din care, după aproximativ 1000 de ani s-a inspirat și scribul/scribii Bibliei.

Fiind așa, să revedem și să sintetizăm cele analizate pâna acum și ce vedem? Vedem niște importanţi decidenţi și specialiștii în canale şi ape (zei), care execută o lucrare planificată de sistematizare hidrogarfică. Nimic surprinzător, mitologiile sunt pline de zei/roi pacificatori, amelioratori, pozitivi din vocaţie: însuşi Ghilgameş era un erou binefăcător, el a eliminat răul „Humwawa”; răul „Taurul ceresc”; răul „leii trecătorilor” şi altele. Chiar şi Biblia are astfel de eroi, amintesc doar de Sfântul Gheorghe, care a eliminat răul balaur. Ce să mai spunem de mitologia balcanică/greacă, care e plină cu astfel eroi: Prometeu, Teseu, Perseu, Hercule şi mulţi alţii.

Concluzia e că lucrarea a avut în scop benefic, nu o pedeapsă - de altfel pomenită ca atare doar de Biblie, o lucrare târzie și devenită cam ideologie. Martorii oculari, primii povestitori, primii scribi ai întâmplării, au trăit și consemnat un eveniment de mare anvergură: foarte multă apă a inundat teritorii foarte întinse din orientul apropiat (chiar și oraşul Şurupak, domiciliul lui Utanapiştim). Asta au văzut, asta au consemnat, pedeapsă divină a devenit mai târziu. Asta înseamnă că undeva prin Orientul Apropiat, s-ar fii încercat o ameliorare hidrologică, dar care - din motive nelămurite - s-a terminat prost. Ajunşi aici să ne întrebăm: cunoaşte istoria cea laică, un eveniment de aşa anvergură, în această zonă?

Vulcanul Thera.

Să pornim de la o certitudine: să ne amintim de o manifestare telurică de mare amploare, un adevărat Cataclism Balcanic, s-a petrecut prin sec al XV-lea îen; este vorba de vulcanul Thera, din insula Santorini, care a erupt atunci catastrofal. Se crede că respectiva erupţie ar fii provocat un val uriaş care a inundat multe insule egeene; a distrus Civilizaţia Cretană, a inundat nordul Africii.

Asta ar putea fii o explicaţie, numai că doar o erupţie terestră, doar vibraţia insulei Santorini, nu putea să ridice aşa un val; pentru aşa o ridicare de ape, care să părundă în depresiunea Mării Moarte; în depresiunea Mesopotamiană; să ajungă până la Şurupak (azi Fara în Iraq), trebuia şi o erupţie submarină. Să admitem că a fost şi una submarină, dar tot n-ar fii fost dejuns: un val/ţunami, nu durează zeci de zile, cum spun legendele, poate nici zeci de ore: valul se ridică atât cât îl înalţă forţa erupţiei, şi îndată ce forţa generatoare a încetat, se aplatizează şi valul. Ar mai fii mici replici provocate de ţărmuri, dar în scurt timp apele ar fii revenit la vechiul nivel al Mării Meditarane.

Or legendele vorbesc de o băltire de șapte zile (în mitolgie, expresia şapte zile nu exprimă mereu timpul exact, ea este şi o metaforă care exprimă timp îndelungat (facerea lumii în şapte zile; pedepse de şapte ori şapte zile, care faptic sunt eterne ş.a.). Așadar nu e vorba doar de un val - care se putea retrage în câteva zeci de ore - ci şi un mare surplus de apă, care a timp mult mai îndelungat.

Și pe urmă vulcamul e un fenomen natural, se declanșează când „vrea”, n-are nimic comun cu vre-o lucrare omenească - cum vedem în „cataclismul ghilgameș” -; deci trebuie să fi fost o lucrarea legată de foartă multă apă, la care s-ar putea adăuga vulcanul.

Marea Sarmatică.

Arheologii, geologii, hidrologii spun că acum aproximativ 600.000 de ani, o parte din teritoriul Europei era ocupat de Marea Sarmatică. Datele sunt foarte aproximative, dar există niște urme ale apelor care dovedesc afirmațiile specialiștilor. Deci iată un imens depozit de apă care umplea depresiunile Europene dintre munţii Alpi şi Urali și care, includea desigur Marea Neagră, Marea Caspică, poate şi Lacul Aral. Dacă facem în efort de imaginație, vedem Europa ca un imens arhipelag.

Până aici nimic deosebit, doar că azi Marea Sarmatică nu mai există; există strâmtorile Bosfor și Dardanele; există niște urme ale ei, „măruntele lacuri” Marea Neagră, Marea Caspică şi Lacul Aral, separate acum de mari distanțe de uscat. Asta înseamnă că nivelul „Mării Europene” (să-i spunem așa), era mai ridicăt decât al Bazinului Mediteranian (Marea Egee, Marea Marmara, ș.a.) în care s-a scurs. Înseamnă că într-un „moment” al Istoriei Balcanilor, al Istoriei Europei, s-au creat cumva strâmtorile, legăturile comunicante dintre ele.

Când s-a petrecut fenomenul, și cum, e greu de precizat, având în vedere istoria de sute de mii de ani a mări. Poate s-au spart singure, când oamenii încă erau patrupezi sau patrumani -; sau mai târziu când au devenit oameni capabili de așa ceva. Poate, sigur e că Marea Sarmatică nu mai există dar există strâmtorile, în rest nimic sigur. Până să încercăm niște ipoteze, să ne imaginăm cum se formează o mare interioară, pornind de la formarea unui lac interior.

Formarea lacurilor interioare.

Lacurile, bălțile interioare încep să se formeze primăvara, odată cu topira zăpezilor de pe sol, și sunt întreținute apoi de apa zăpezilor de pe înălțimi, care se topesc mai încet. Mai târziu, când începe vara, temperatura crește, apa întră în vegetație și se evaporă, oprind creșterea lacurilor sau chiar inversând-o. Bine înțeles ca în acest proces - în aparență simplu - cel mai importamt element este bazinul hidrografic (suprafețele cu zăpadă și ghiață care le alimentează cu apă).

Contribuie însă la acest proces de formare a lucurilor, două elemente mai subtile, foarte importante, dar parcă igorate. Întâi este vorba ce cantitatea de vapori care formează zăpada, și aria lacului în care se scurge apa: vaporii de apă se adună din toată lumea dar aria lacului în care se scurge apa rezultată este aceiași. Asta înseamnă că în cazul unor ierni și primăveri mai lungi, se poate aduna zăpadă mai multă, iar la topire să depășească aria lacului, creând inundații.

A doua particularoitate este evaporarea. Se știe că apa fierbe la 100 grade C, dar este puțin cunoscut faptul că vaporizarea începe la +4 grade C, când apa are cea mai mică densitate. Asta înseamnă că în cazul unei primăveri foarte lungi, timpul scurs de la zero grade la +4 - când începe vaporizarea naturală și vegetală - poate fii foarte lung, deci lacul pva primii mult multă apă decât aria lui, provăcând inundații și mai mari. Conjugând consecința lichefierii și înghețării „vaporilor mondiali”, cu consecința „vaporizări locale”. vedem că, în cazurile unor ierni și primăveri lungi, lacurile locului pot devenii periculos de întinse.

În sfârșit, în anii obișnuiți, iernile și primăverile pot fii mai lungi sau mai scurte, cu niște zeci de zile, prin urmare consecințele nu pot fii prea grave; există însă ciclurile precesionale în care iernile și primăverile durează mii de ani; în aceste cazuri și consecințele vor fii pe măsură.

Calendarul astronomic.

Am să încerc să spun în câteva cuvinte, cum e cu acest calendar astronomic și perioadele lui precesionale, pe care le-am putea compara cu anotimurile. Explicaţii mai ample găsiți în lucrarea „GEOCLIMA ŞI ISTORIA”, EDITURA EUROPA NOVA (Josif Constantin Drăgan * Ştefan Airinei, Editura EUROPA NOVA), unde explicaţiile sunt însoţite şi de desene sugestive. Aici voi spune doar că ciclurile climaterice terestre sunt determinate de dinamica ansamblului Pământ Soare, sunt mai multe, dar trei sunt mai importante: ciclul diurn, adică rotaţia Pământului în jurul axei sale - care durează 24 de ore. Ciclul anual, adică rotaţia Pământului în jurul Soalelui (axa nordică percurgâbd cele 12 constelații), axele nord-sud descriind cele două virtuale clepsidre - care durează 365 de zile. Și ciclul precesional, adică rotirea axei clepsidrei în urul Soarelui, partea nordică parcurgând aceleați 12 constelații constelații, ciclu care durează 26 000 de ani.

Nu intrăm în amănunte, ne rezumăm doar la ce ne interesează. Climatologia şi geologia a împărţit ciclul precesional în două: perioada de la îngheț la desgheț, numindu-le glaciaţie și interglaciaâie, fiacare durând 13.000 de ani.

circulația apei în ciclul precesional.

Asemuind ciclul precesional cu anul obișnuit, glaciația ar fii iarna, iar interglaciația vara, dar pe noi ne interesează și perioadele de tranziție dintre ele, respectiv primăverile și toamnele, așa că vom împărți 26.000 în patru și astfel, vedem că perioadele similare anotimpurilor durează 6.500 de ani. Diferențele sunt enorme și având disponibilitatea nelimitată de vapori, într-o „iarnă precesinală” de 6500 de ani, se va acumula o cantitate de zăpadă pe măsură (ghețurile s-au întins în emisfera nordică până pe latitudinea 40). Dacă ne gândim acum că această cantitate de zăpade, se transformă în apă, fără să se evapore, încă a „primăvară precesională” de aproximativ 6500 de ani, înțelegem că acumularea nu va mai face un lac ci o imensă mare.

Iată că în cei 600.000 de ani - vârsta prezumată a Mării Sarmatice - se putea forma încă vreo 9o de mări în fiecare „primăvară precesională”. Se puteau face și strâmtori: în miile de ani de „iarnă precesională”, în care apă era înghețată, strâmtorile se puteau colmata, așa că ciclic ele se puteau face/reface.

Se pot face multe speculații; poate așa a fost, dar chestiunea e atât de nebuloasă că n-are rost să o mai complicăm cu precedentele cicluri precesonale. Să ne rezumăm la precesia noastră și să nu mai vorbim de Mare Sarmatică - despre care nu știm cine știe ce - ci de marea din precesia noastră, căreaia îi vom spune Marea Europeană.

marea europeană

Și ne-am apropiat de timpurile noastre; în urma unor cercetări: variație a temparaturii; variație a salinității, a evoluției izotopilor oxigenului și multe altele (vezi „GEOCLIMA ŞI ISTORIA”, Josif Constantin Drăgan și Ştefan Airinei; Perioadele Glaciare ale Pământului, Iustinian Petrescu; și altele), aflăm că prin mileniul al II-lea îen, se sfârșea „primăvara precesiei” noastre. Înseamnă că atunci nivelul Mării Europene a fost cel mai ridicat; că inundația continentului se afla la punctul maxim; că Europa era un adevărat arhipelag.

Iată apă din belșug, iată inundație. Dar nu această inundație este Potopul; e la fel de dăunătoare pentru riverani, dar pentru că se extinde lent - în mii de ani - poate oamenii nu-i sesizează evoluția, percolul; dacă nu sunt consemnate niște repere, generațiile își retrag locuițele, fără să bage de seamă schimbarea. Să ne referim însă la caz.

În mileniul al II-lea îen, nivelul Mării Europene a fost cel mai ridicat; inundația a ajuns la maxim; adică o mare parte din continentul european „se scufundase”. Nu se știe dacă fenomenul a fost consemnat undeva, dar Platon vorbește vag despre „o lume scufundată” prin zona Balcanilor, noi confundând spusele lui cu o altă legendă, Atlantida. Trecem însă peste aceasta - care nu ține de obiectivul nostru - și aducem în atenție altceva.

Se știe că niște europeni (arienii), au migrat cândva spre Peninsula Industan, creând Conceptul Indoeuropean, adică apariția în lumea indiană a tradițiilor, mitologiilor și chiar a limbii vorbite în Europa. Se știe că și în Orientul mijlociu (Civilizația Mesopotamiană), au apărut există astfel de influiențe; și în sfârșit în nordul Africii, Egyptul, unde influiențele Europene „au și albit” nordul Africii. Or asta înseamnă că niște europenii au migrat cândva spre acele locuri, iar cea mai verosimilă explicație, este tocmai inundația care le răpea bătătura.

În sfârșit, fenomenul migrației arienilor, dislocați de apele Mării Europene, n-ar ține strict de obiectivul nostru, dar conține un element impoatant. Europenii/arienii care au migrat prin mileniul al II-lea îen, aveau totuși o cultură capabilă să influiențeze pe unde a ajuns. Asta ne îndeamnă să credem că erau capabili să înțeleagă și ambianța/mediul lor de acasă - și poate - nu au stat chiar cu mâinile în sân la asaltul apelor. S-au gândit să sape un canal prin care scurgă apele, să oprească inundația Mării Europene. Posibil dar sigur e că au văzut diferența de nivel între Marea Europeană și Bazinul Mediteranian; și știa și că zona este activă seismic. Și ca să prevină o rupere accidentală a pragului care le despărțea, (un istm doar de vre-o 30 km, lungimea Strâmtoari Bosfor), adică o mare inundație Balcanică, nu-i deloc exclus să se fii apucat chiar să sape canalul.

Păi tocmai așa ceva făceau decidenții Anunaki: Anu, Îștar, Eragal, Ninurta, Enlil, Ennugii (supraveghetorul canalelor), zeii, semizeii, oamenii, din Epopeea lui Ghilgameș; chiar făceau o ameliorare hidrografică. Unde? Păi unde putea fii atâta apă care să inunde până la Shurupak? Locul care ar corespunde cel mai bine, ar fii în Mesopotamia, în bazinul celor două râuri (fluvii) Tigrul și Eufrat. Sigur că în lunga „iarnă precesională” s-a adunat multă zăpadă și Podișul Iranian și Podișul Anatoliei, principalele surse de apă ale celor douș râuri; iar în lunga „primăvară precesională”, toată s-a scurs în depresiunea Mesopotamiei. Așa este numai că depresiunea avea ieșire la O. Planetar, prin Golful Persic, așa încât aici nu se putea acumula apă ca să inunde. Nu mai punem la socoteală săparea unui eventual canal între Marea Eurpeană și Depresiunea Mesopotasmiană; masivele Iranian și Anatolian, exclude chiar ipoteza.

Așadar unde era cel mai mic istm, respectiv cel mai vulnerabil loc între cele două Mări: Europeană și Mediterană? Era un istm îngust (zi strâmtoarea Bosfor are cam 30 de km, dar nivelul ridicat al Mării Europene, îl făcea mult mai îngust), între Masivil Balcanic și Masivul Anatolian, așa că riveranii - Anunaki - aici au acționat.

*

O mică paranteză. Concluzia de bum simț e că Anunaki nu erau niște divinități sideral - de tipul lui Dumnezeu - ci niște decidenți pricepuți, responsabili, dar cât se poate de umani. Ei au promovat în zeități, în lungul timp petrecut până la scribii niniveni și biblici. Așadar Anunaki erau decidenți arieni?europeni, din mileniul al II-lea îen.

*

Revenind, iată-ne în subiectul nostru: inundație/potop. Acum însă, avem niște repere: prin mileniul al II-lea îen Marea Europeană își atinsese nivelul maxim; și e cât se poate de verosimil ca localnicii (Anunaki)să fii conștientizat neajunsurile și pericoșeșe acestui fapt. Astfel au încercat să creee strâmtorile (poate săpaseră mai de mult un mic șanț/canal cu stăvilare, ca să scadă sub control - Ennungi - nivelul mării), când un ceva a intervenit brutal și a transformat lucrările într-o catastrofă.

Tot prin mileniul al II-lea îen Hercule - Anunaki și el (!?) - a spart trecătoarea de la Porțile De Fier, pentru reglementarea apelor Dunării (și azi i se spune Coloanele Lui Hercule); precum și trecătoarea Gibraltar, numită și ea Coloanele Lui Hercule, fapte evident legate de niște ameliorări de ape, poate chiar șanțul cu pricina.

Și, în sfârșit, Vulcanul Thera, care erupe tot prin mileniul al II-lea. Acesta, pe lângă altele, sgâlțâie și scoarța terestră în zonă și poate fii tocmai acel ceva care a stricat echilibrul și a provocat dezastrul. Mai e un reper, dar ceva mai complex.

Tot prin mileniul al II-lea îen se mai petrece ceva. Am văzut că zeii, semizeii, oamenii, arienii, Anunaki, adică europenii timpului, erau capabili să proiecteze și să execute lucrări de anvergură. Dar erau capabili și de fapte rele: de exemplu un „semizeu”, Paris, seduce o „semizeiță” Elena, o „răpește” de lângă soțul ei, Menelaos, și fuge cu ea acasă la el, la Troia. Soțul ei - și o coaliție de rude și prietenii - reacționează, și iată „Războiul Troian”. Homer: un poet de mare talent este împresionat de întâmplare și le „cântă” în două opere literare de mare valoare: „Iliada” şi „Odiseia”. Nu intrăm în amănunte, lucrările fiind foarte cunoscute; amintesc doar că „Iliada” vorbeşte despre războiul declanşat de adulterul Elena-Paris; iar „Odiseia”, vorbeşte despre întoarcerea acasă a lui Odiseu (Ulise), un membru al coaliției, după „victoria” asupra troienilor. Să vorbim întâi de „Ilida”.

Să zicem că ar fii posibil ca niște orgolii zfâriate în chestii de amor, pot provoaca o păruială mai însemnată - oamenii sunt pătimaşi şi la furie fac multe prostii -; dar a scrie un monument literar cum e „Ilida”, despre această gâlceavă, e mai greu de crezut. Şi totuşi aşa ceva s-a întâmplat: la câteva sute de ani după întâmplare (Homer a trăit cu nişte sute de ani mai târziu), marele Homer se apucă să facă din banala gâlceavă, monumentul Iliada. Or aceast fapt nedumereşte şi impune întrebarea: ce anume a fost deosebit în această picanterie de mahala; ce a fost aşa de important în acest arhaic conflict (comun la urma urmei, lumea era plină de așa ceva), ca Homer să se înhame la truda creaţiei celor două bijuterii literare !?

Ei bine, s-a înhămat, dar nu impresionat de banalul adulter, ci de altceva. Să ne amintim că la acest „banal” conflict, au participat chiar zeii, în cap cu Zeus şi Hera sefii lor. E adevărat că până la un punct, ei au participat doar ca spectatori - unii ca fani ai echipei Menelaos, iar alţii ai echipei Paris - dar după ceva timp au devenit ei înşişi aprigi protagonişti. Astfel Zeiţa Afrodita (zeiţa dregostei nu?) care ţinea cu troienii, se ia efectiv la bătaie cu Zeiţa Hera (soaţa zeului suprem), care ţinea cu ceilalţi. Când lupta se încinge, Hera îşi chiamă în ajutor fii: pe Hefaistos, zeul cutremurelor şi vulcanilor, pe Poseidon, zeul mărilor, şi pe alţii, care intră în luptă cu armele/atributele lor.

Or dacă Hefaistos intră în luptă, ce puțin un vulcan începe să erupă şi pământul să se zguduie; dacă Poseidon intră în luptă, marea se umflă, pătrunde pe fluvii, inundă şi altele. Adică Pământul se sguduie, casele se surpă, pădurile, culturile iau foc, apele inundă tărmurile, îneacă totul şamd. În fond sunt chiar cuvintele lui Homer:

„duhoare şi pucioasă” („Iliada”, cântul al VIII-lea)...,; „ undele urlă groasnic..., „troienii înoată rostogoliţi de valuri”...,(idem cântul XXI-lea); „Hera strigă: ridică-te şchiopule, fiul meu drag”..., „suflarea lui Hefaistos, cumplitul Hefaistos, pârjoleşte cumplit” (ibidem, cântul XXI)...

Asta în general; acum bătălia între zei:

„iată că între zei se iscă urile, mânia înverşunată... se încleştează urile. Pământul nesfârşit bubuie în în jur iar în bolţile cerului trâmbiţele sună..., Ares porneşte împotriva Atenei..., Atena se avântă pe urma Afroditei..., o izbeşte în piept..., Artemis o înfruntă pe Atena..., aceasta o loveşte cu arcul aproape de ureche” (ibidem cântul al XXI-lea) şi altele (vezi Ilida).

Or asemenea versuri schimbă peisajul epopeei dar mai ales mesajul ei: dacă până la un moment, „tabloul” era plin cu puzderia participanţilor şi de măruntele lor fapte, acum răfuiala zeilor schimbă totul. „Duhoare şi pucioasă”; „troienii rostogoliţi de valuri”; „Pământ care bubue”, pot a fii stilistică poetică, dar urmările ne arată că n-au fost deloc alegorii, metafore, ci evenimente reale; participarea zeilor chiar a însemnat cutremure, vulcani, inundaţii, adică un adevărat cataclism. Cataclism pentru că toți participanţi la război s-au speriat, iată un șir de fapte care dovesc cataclismul.

Întâi atitudinile lui Ahile şi Priam: inamicii de până atunci, uită de mica de lor duşmănie, de micul lor diferend și se îmbrăţişează, plângându-şi prietenii dispăruţi - poate şi în război, dar mai ales din pricina urgiei provocată de zei. Ambele tabere lasă totul baltă şi fug care pe unde şi cum au putut. Şi dacă era logic ca învinsul Enea să fugă, după prăbuşirea Troiei, să-şi caute alt destin, nu era deloc logic ca şi argienii să fugă: ei veniseră la Troia după după Elena lor şi după ceva pradă în aramă și aur. Or brusc au uitat de ele; și-au recuperat cumva Elena şi au fugit, aurul rămânându-i lui Schleiman, care l-a găsit după vreo 4000 de ani.

Aşadar „mărunta gâlceavă” nu a fost uitată de megieșii contemporani, pentru că nu a fost doar o „măruntă gâlceavă” ci un mare război; şi nu între Paris şi Menelaos, pentru disputata Elena, ci între forţele naturii. În fapt nu Războiul Troian l-a impresionat pe Homer ci cataclismul, el i-a stârnit interesul, el a „creat” Iliada. Acum Odisea.

Cum ştim, „Odisea” este povestea drumului de întoarcere a lui Odiseu/Ulise, după Războiul Troian. Era un drum de o zii două, pe o mare familiară, printre o puzderie de insule apropiate şi arhicunoscute, deci un drum banal. Homer nici nu-l pomenește. Absolut surprinzător însă, e că aceleaşi drum de câteva zile, l-a făcut Odiseu la întoarcere în zece ani. Ei bine aceasta diferenţă e şocantă: după zece ani de război; după cataclism şi panica; după fuga de la Troia, în loc să se ducă acasă la liniştea căminului, la iubita Penelopa şi iubitul fiu Telemac, Odiseu a „hoinărit bezmetic” pe mare încă zece ani.

De ce oare, a avut chef de hoinăreală; s-a rătăcit Ulise pe familiara Mare Egee, unde insulele erau la tot paasul, de te împiedicai de ele!? Nu - spune chiar el - ci pentru că l-a înpiedicat Poseidon/marea. Adică l-a împiedicat marea, cum!?

Argienii (încă nu le spun greci) erau însulari; ei ocupau puzderia de insule şi insuliţe din Marea Egee din timuuri imemoriale, drept urmare erau navigatori pricepuţi. Mai mult: insulele fiind şi apropiate, navigaţia era mai mult costieră, deci în Marea Egee nu te puteai rătăci. Și totuşi Ulise s-a rătăcit. Deşii grăbit să ajungă acasă, umblă „aiurea” pe mare, ba, fără voia lui, ajunge în Africa.

Foarte ciudat, și Menelaos păţeşte la fel: după ce şi-a recuperat Elena, în loc să se ducă repede acasă - la discreţia perdelelor - din nişte motive absolut de neînţeles, a ajuns tocmai Egypt; adică tot în Africa.

La fel Enea şi însoţitorii lui. Treoienii nu erau insulari, dar ca locuitori de coastă erau şi ei corăbieri pricepuţi. Ei bine, în loc să ajungă la destinul promis, Italia, pe drumul cunoscut, ajung fără voie în Cartagina, adică tot în Africa .

Şi toţi dau vina pe Poseidon/marea (Neptun pentru Enea, în „Eneida” lui Virgiliu), care i-a dus acolo pentru că aşa a vrut ea. Dar marea este o apă stătătoare: ea te poate întârzia, dacă e agitată şi are valuri mari, dar nu te poate duce undeva pentru că ea nu merge undeva. Sigur că mările au curenţi, care te pot deriva, dar curenții - după cum arată practica - pot fii învişi cu ajutorul vâslelor, vântului/pânzelor şi motoarelor, deci poţi merge unde vrei. Ei bine şi Odiseu şi Menelaos, şi Enea aveau pânze, aveau vâsle şi totuşi, în loc să ajungă unde au vrut, au ajuns în Africa. De ce? Pentru că au apărut nişte curenţi marini pe care nu i-au putut învinge cu toate pânzele și cu toți vâslașii.

Și să ne amintim; cataclismul care i-a alungat de la Troia, pe lângă cutremur, pucioasă, foc, era și ape furioase: apele au năvălit peste ţărmuri spune naratorul. Asta înseamnă că brusc a apărut un surplus de apă, care a inundat ţărmurile şi râurile. Putea fii acest surplus de apă, de la presupusa erupţie submarină din preajma însulei Santorini? Da, dar Insula Santorini era la sud de Troia, drept urmare valul ţunami n-ar fii dus corăbiile fugarulor în Africa, ci undeva în nord. Aşadar surplusul de apă, care a inundat ţărmurile şi râurile, nu era provocat de vulcanul Thera.

Pe urmă, dacă ar fii fost doar un val ţunamii, acesta s-ar fi retras în câteva zeci de ore; geografia locală ar fii revenit la formele cunoscută, iar marea ar fii devenit nvigabilă. N-a fost aşa. Surplusul a fost atât de mare și curs atâta timp, că a ridicat nivelul întregului bazin hidrografic mediteranian, schimbându-i geografia: multe insule au fost inundate și nu mai existau; cele rămase aveau alte contururi, de corăbierii nu ştiau unde se sflă; iar altele nu mai aveau locuitori - prin ele urlau strigoii (propriile spaime). Pe urmă șuvoiul a curs năvalnic nult timp: ani de zile a împiedicat corăbieri să-şi stăpânească corăbiile. Deci nu mai e de mirare că Ulise, Menelaos, Enea şi alţii, s-au rărăcit pe această mare nouă/necunoscută şi năbădăioasă că vâslaşii şi vântul din pânze, nu i-au făcut faţă.

Acum având în vedere „Dezastrul Troian” provocat de Hefaistos/vulcan; de schimbarea Geografiei ariei Mediteraneene provocată Poseidon/marea; putem spune că valulul/şuvoiul/torentul venea din nord - de i-a dus pe toți în Africa - și a avut atîta apă că a inundat ţărmurilor, până cine ştie unde, adică a fost un adevărat potop balcanic/mediteranian. Fiind așa, nu mai e de mirare interesul lui Homer el, deci putem conchide că tot cataclismul a „creat” și Odisea.

Expediția lui Iason.

Să adăugăm un fapt care aproape limpezește misterul, este vorba de „Expediția lui Iason”. Leganda spune că Iason (precum Hercule și toți eroii civilizatori) a trebuit să treacă niște încercări, în sbuciumata lui viață; una fiind aducerea lânii de aur. Dacă urmărim însă cu atenție legenda, vedem că dobândirea „trofeului propriu zis” (lâna), ocupă puțin loc în narațiune; cea mai mare parte o ocupă drumul parcurs. Din aceasta deducem că ei parcurgeau un drumul necunoscut.

Or aceasta e de neînțeles: adică corăbierii egeeni cunoșteau drumul până în Italia; cunoșteau coastele atlantice ale Spaniei și Africii (cel puțin), dar nu cunoșteau drumul mai scurt până în Marea Neagră!? E greu de crezut. Dar dacă strâmtorile tocmai se creaseră - adică drumul apăruseră recent - totul devine explicabil: nu-l cunoșteau, și niște navigatori/negustori profesioniști, cum erau egeeni, au pornit să-l exploreze. Iar dovada că drumul apăruse atunci, e faptul că la expediție au participat: Hercule, Castor și Polux - frații Elenei - și alții, adică toți contemporani cu ”Evenimentele Troiane”.

În sfârșit, iată dovezi concrete că Marea Europeană a dispărut prin mileniul al II-lea îen; o spun toate întâmplările/consecințe enumerate. Și - având în vedere că „inundația Ghilgameș” nu putea fii în Mesopotamia, unde nu era apă, avem dovada că e aceiași înundație. Deci inundația balcanică/mediteraniană a fost legendarul Potop.

Şi am ajuns la un moment în care ne confruntăm cu mare nedumerire: am ajuns la concluzia Potopului Mediteranian, ca efect al scurgerii Mării Europene, adunând fapte împrăștiate de timp; și totuși n-au fost prezentate explicit de creatorii epopeelor, Homer și ceilalți, care le-au știut prin contact relativ direct. Toți au prezentat fapte, fapte, fapte, fără să spună însă și cauza lor; adică apar ca niște propoziții pline de predicate dar fără subiecte.

Și asta ar fii doar o parte a nedumeririi; fenomenul Potop a fost alcătit din două părți complementare, inseparabile, precum paginile aceleiași file: inundația mediteraniană - adică surplusul de apă - și de „Uscație” (să-i spunem așa fiind inversul inumdației), produsă în Europa. Și totuși asta observăm: dacă despre Inundație „gângăvesc” câte ceva mitologiile și niște poeți, despre „Uscație” nu se găsește nici un cuvânt. Or e de necrezut ca niște evenimente de aşa anvergură: dispariţia unei uriaşe cantităţi de apă dintr-o parte, şi apariția ei în alta; fenomene de importanță incomensurabilă pentru civilizația noastră, fenomene petrecute când civilizația noastră devenise conștientă de sine (vezi istoria laică a Egyptului, scrisă în interioarele piramidelor); deci e de necrezut ca aceste fenomene să treacă nememorate, neconsemnate. Și totuși așa este. De ce? Ne vom lămurii pe parcurs, dar până atunci să spunem câte ceva despre extraordinara „Uscație”.

„Uscaţia Europeană”.

Într-o zii, riveranii întinsei Mări Europene - pe care o ştiau din totdeauna - văd că apa ei începe să scadă. Mai rapid sau mai lent, n-are importanţă, evident ea dispărea, iar în urma ei rămânea o mensă mlaștină, o mulțime de bălţi. Nimeni nu înţelege nimic, toţi sunt înspăimântaţi.

Dar bălţile colcăiau de peşte, iar oferta e prea ispititoare ca să fie ignorată mult timp, aşa că îndrăzneţii pornesc la pescuit/adunat. La început nu merg prea departe, că nu ştiu ce s-ar mai putea întâmpla, dar competiţia îi face îndrăzneţii, apoi îndrăzneții se înmulţesc, tot mai mulţi se avântă prin bălţi după peşte.

Abundenţa de peşte.

Am întâlnit nişte legendele care spuneau că: „tracii hrăneau caii cu peşte”. Zicala nedumereşte, chiar contrariază: întâi, caii nu se hrănesc cu peşte, n-au digestia formată pe peşte, aşa încât, nu prea merge. Pe urmă, de ce ar fii scos tracii peştele din apă - undiţe, năvoade șamd - ca să-l dea la cai, când câmpul era plin de iarbă, tocmai bună pentru ei. Deci nu mergea, dar dacă zicala iniţială ar fii fost: „era peşte să-l dai şi la cai”, situaţia se schimbă; ea spune ceva tocmai despre peştele care se găsea „pe toate drumurile”.

Primii îndrăzneţi.

Primii îndrăzneţi trebuie să fii fost și cei mai flămânzi; și pentru că erau foarte mulţi și nu-i ţinea mai nimic pe acasă, au plecat în „eldoradoul/peştimea” ivită. La început singuri, apoi cu toată familia; și pentru că s-au dus tot mai departe, până la urmă nu s-au mai întors. Urmarea a fost că în scurtă vreme, „goana după peşte” a devenit exod , iar localităţile riverane şi-au cam pirdut săracii.

Democraţia.

Deci s-au avântat în necunoscut doar flămânzii/săracii; ceilalți nu, întâi pentru că ei nu erau flămânzi, şi apoi pentru că având averi de îngrijit. Deci bogaţii/proprietarii n-au părăsit certitudinile de acasă, pentru nişte virtualităţi nesigure, dar au fost foarte nemulţumiţi că săracii, servitorii lor, (sclavi în lumea de atunci), au fugit şi nu s-au mai întors. Au trimis paznicii după ei, dar până la urmă şi aceștia au preferat libertatea și nu s-au mai întors nici ei. Atunci stăpânii supăraţi, au pus să se consemneze în scriptele din cancelariile lor, că noile pământuri au fost ocupate de sclavii fugiţi; - și cum „scripta manent” - a rămas scris în istorie că întinsa depresiunecâmpie din nord-estul Europei, cea eliberată de ape, a fost ocupată de sclavi/slavi.

Noua situaţie însă, era cel mai frumos vis al sclavilor: ieri sclavii, azi liberi, sătui și pe un pământ al nimănui. Şi cum nu-i oprea nimeni și nimic, iar pământ era cât vedeai cu ochii, au făcut pasul logic următor: au luat în stăpânire pământul devenind şi proprietari.

La început însă, era cam pustiu, abea începea să răsară ceva vegetaţie; dar ei erau muncitori pricepuţi, curajoşi - în fond ei erau cei care le făceau pe toate - şi s-au descurcat. Şi-au costruit întâi bordee; şi-au procurat seminţe, au cultivat legume, cereale, pomi, au prosperat şi în final au întemeiat colectivități/localităţi.

Și de aici începe minunea: colectivitățile aveau nevoie de reguli. Știau ei multe reguli dar erau ale lumii sclavagiste, iar ei nu mai erau sclavi ci liberi şi egali. Aşa fiind, au conceput reguli pentru oameni liberi şi egali şi astfel au apărut primele democraţii.

Deci democraţia s-a format în lumea oameniiîlor liberi şi egali, cum era „lumea sclavilor/slavilor nord esticii europeni. Acolo regulile vechilor stăpâni nu aveau putere și nici căutare, astfel tradiţiile sclavagiste s-au pulverizat (la fel s-a petrecut în America, peste câteva mii de ani; şi acolo democraţia au instaurat-o tot desmoşteniţii lumii, tot dintr-un fel de sclavi, şi tot pe un pământ „golit de tradiţii”. Diferența a fost că în America pământul a fost „sterilizat” cu praful de puşcă, iar în „uscația europeană” de ape.

În sfârşit, comunităţile de oameni egali şi liberi, s-au desvoltat, au prosperat și au devenit democrații înfloritoare.

migraţiile mongolilor.

Dar noua realitate - dispariţia Mării Sarmatice/Europene şi transformarea ei în Continentul Europa - a ajuns şi la urechile altor riveranii; vestea a trecut și Munţii Urali la Mongoli. Aceştia ştiau de marea din vest - care se întindea de la poalele Uralilor până la marginile lumii, și s-au mirat când au auzit că marea a dispărut. Au crezut că e o minune, şi au venit să vadă minunea. S-a întâmplat însă că puzderiea de mlaştini pline de peşte i-a ispitit şi pe ei, aşa că au pornit şi ei la adunat.

Mai trecuseră ei munţii şi altă dată, dar atunci s-au lovit de împotrivirea bine organizată a localnicilor; acum însă totul era altfel: acum mai erau doar câțiva, care să li se opună, doar nişte indivizii, împrăştiaţi, izolaţi şi la fel de desorientați. E bine, nu prea i-au băgat în seamă; au adunat cât au putut duce şi s-au întors acasă.

Acasă însă, au evaluat situația la calm; noua realitate era prea ispititoare ca s-o ignore, iar alegerea n-a întârziat: au preferat să se mute din clima aspră a podişurilotr natale, pe întinsele câmpii pline de vegetaţie, de peşte, de ape curgătoare şi climă prietenoasă, adică tocmai raiul din poveştile lor. Deci s-au organizat - şi cum nu prea au întâmpinat opoziţie - s-au avântat tot mai mult prin mlaştinile din vest (legendele hunilor, ungurilor, tătarilor, chiar vorbesc despre mlaştinile din vest prin care li se rătăceau caii și chiar ei). Apoi - pentru că populaţia locală era rară - în următoarele secole, hunii, ungurii, tătarii, turcii, bulgarii şi alţii, au pătruns relativ uşor şi s-au aşezat în Europa.

Migraţia slavilor

Bine înţeles că în drumul lor au trecut și prin tinerele democraţii; și cum în acel stadiu erau prea firave, nu s-au putut apăra. Urmarea a fost că mongolii - impregnați în tradiții sclavagiste, adică dușmani organici ai democraţiei - i-au ocupat, i-au cam exterminat, lăsându-i în viață doar ca robi. Astfel, o parte din democrațiile slave au fost pulverizate.

*

Să facem o precizare: numele de slavi/scalvi, a fost la început o vorbă de ocară rostită de foştii stăpâni frustraţi; și - deșii nu se mai potrivește - a rămas până în zilele noastre. Fiind o realitate, de loc rușinoasă, ba dimpotrivă, îl vom folosii și aici, dar nu sclavi ci exsclavi.

*

Revenind, constatăm că visul frumos al unor exsclavilor a luat sfârșit sub urgiea năvălirilor mongole. Bine înțeles că mulți exsclavi au preferat să fugă - aunci când au putut - și au tot fugit spre vest, dislocați de mongoli. Astfel goţii, ostrogoţii, vizigoţii şi alţii, adică geţi, ostrogeţi, vizigeţi, daci, traci, pelasgi, adică arienii - băștinași imemoriali ai „Arhipelagului European” - au fost împinși în valuri spre vestul Europei. Erau rude desigur (spune Herodod), vorbeau aceiași limbă - cu particularități locale - de aceea nu sunt consemnate mari bătălii între ei, poate și pentru că era pământ destul.

Grecia.

Exsclavii au migrat și în sudul Europei, în peninsula Balcanică, și ea cu populaţia drastic împuținată, dar și de valurile inundației. După trecerea torentului însă, după așezarea apelor, și aici riveranii sclavi au ocupat zonele eliberate de ape. Ți împinși de aceleași necesități, și aici au instaurat reguli democratice. Muntoasa/pietroasa Eladă însă - care oricum nu avea o populaţie numeroasă - acum şi mai golită de inundaţii, n-ar fii avut destulă populaţie ca să creeze viitoarea Grecie. Aici însă, Migrația Mongolă a avut rol benefic; cel puțin trei valuri de exscalvi nord pontici, au fugit din calea lor: astfel Aheienii, Ionienii, Dorienii, au umplut Peninsla Balcanică, creând împreună Sublima Grecie.

Deci aheieni, ionieni, dorieni și ceilalți erau tot arhaicii pelasgi, traci, adică vechii arieni din „Arhipelagul European” și Peninsula Balcanică; vorbau aceiaşi limbă (în „Iliada” nu este consemnat nici un translator), erau înrudiţi, aveau aceleaşi tradiţii, acelaşi patrimoniu cultural (zei), iar de acum, aveau şi aceleaşi idealuri democratice.

„Superioritatea” Rasei Albe europene.

Deci părți din Noua Europă, cea de vest și cea Balcanică, a beneficiat de latura pozitiv a Migrației Mongole: împinși spre vest și sud, exslavii și tradițiile democratice, s-au îndesat și au creat state puternice. Faptul că scandinavii spun că sunt urmaşii dacilor; că Germania își spune daci-land (țara dacilor); că danezii îşi spun dani/daci, esta dovada că aici s-au așezat niște ginte ale dacilor. Aşadar, așa cum Eladă s-a democratizat prin valuri de exslavi democraţi dislocați, și în jumatea Vestică a Europei a fost la fel.

Asta revelează însă un fals: se insistă pe existenţa Democraţiei Greceşti fără să se spună ceva despre Democraţia Europeană; și se spune că rasa albă europeană, a creat cea mai dinamică civilizaţie, insinuându-se că aceasta s-ar datora unei structuri deosebite a albilor.

Bine înţeles că e fals: oamenii se deosebesc desigur, dar nu prin esența structurală: se deosebesc prin culoare, înălțime, cultură și alte, aspecte ne esențiale însă. E adevărat că Europa - locuită de rasa albă - s-a dovedut mai dinamică, dar asta nu s-a datorat nici culorii, nici înălțimii, ci mulţimii de exslavi: de conştiinţe libere, de gânditori liberi, de iniţiative libere; adică oameni liberi care au pulverizat controlul asupra ofertelor. Dovadă e că în Europa nu s-au mai consemnat despoţii de tip asiatic.

Mai mult, a apărut şi s-a manifestat un fenomen de importanţă fundamentală, anume, emanciparea femeilor. Dacă în lumea scalvagistă femeile erau închise în haremuri, ca dispozitive de în-muiere şi făcut copii, în Noua Europă, egalitatea materială și originară dintre femei și bărbați, i-a făcut parteneri de viață. În Europa nu s-au mai consemnat nici Androcraţia de tip asiatic; tot aici a apărut și fenomenul Amazoanelor, un fel de independență a femeilor. Asta a însemnat un mare câștig: componenta feminină a UNITĂŢII OM - prin instincul matern, eminamente socializant - a temperat agresiva competitivitate componentei masculine, cea ce, realmente dublat realmente capacitatea de creație și civilizare a Unităţi Om. Şi până a venit creştinismul cu damnarea Femeii - prin absurdul „Păcat al Evei” şi alte tendinţele de înrobire - în Europa s-a infiripat o civilizaţie superioară. Aşadar nu a existat doar un Miracol Grec ci şi un Miracol European; a fost o „Uscație”, care a pulveriat inegalitaea șanselor dintre indivizi și genuri.

Exsclavii contaminaţi.

Trebuie să facem niște precizări: primii sclavi plecaţi după peşte şi pământ liber, au creat măruntele democraţii locale și - dislocaţi de mongoloizi - s-au conglomerat în Democraţiile Grecești și Europene. Mulţi însă n-au reușit să fugă; ei și foștii lor stăpâni, rămași peloc de la început, au fost ocupaţi de năvălitori (numiți tătari în ultimul timp). Aşadar mongoloizii, plecaţi întâi după peşte, apoi după pământ şi la sfârşit după ţară, au sfârşit prin a-și impune stăpânirea și chiar rasa, în locurile ocupate. Asta a însemnat siluiri de toate felurile, așa încât exsclavii și foștii lor stăpâni au devenit sclavii mongolilor; în mare aceştia au fost ruşii, care au fost câteva secole de stăpânire mongolă. Totuşi situaţia nu putea ţine o veşnicie; proporţia demografică era în favoarea ruşilor, aşa că de la un timp raportul de forţe s-a inversat, și - începând cu „momentul” Dimitri Donscoi - a început procesul invers, de eliberare.

Bine înţeles că bucuria rușilor a fost mare, şi pe măsură ce elibarau şi alţi fraţi, bucuria creştea cu aceiași măsură. Ba, de la un timp au început să creadă că sunt eliberatorii popoarelor subjugate, eliberatorii creştinilor (între timp se creştinaseră), şi au început acţiuni masive de „eliberări”, ocupând chiar Mongolia, deşii acolo nu existau creştini oprimaţi.

Din nefericire - și pentru ei - tot „eliberând” au devenind războinici de profesie; au uitat aratul și semănatul; obișndu-i cu cotrobăitul prin hambarele ”eliberaților”. Asta a făcut ca ruşii să nu moştenească de la strămoşii lor - partea tătară - doar ceva pomeţi, ci şi năravul acaparărilor. Din nefericire asta îi face vecini periculoşi şi desigur antipatici.

În sfârșit, deșii pare o consecință marginală, am introdus-o totuși, pentru că particularitatea slavilor ruși, prezină importanță deosebită pentru istoria Europei, cel puțin.

Densitatea Populaţiei în Mongolia.

Consecințe sunt și în Mongolia: tot plecând/migrând în Europa (şi nu numai, după ce a deprins obiceul), ţinuturile de plecare, au fost masiv depopulate. Astfel în zilele noastre Mongolia e ţara cu cea mai scăzută densitate a populaţiei (1,3 locuitori pe km²).

Asta dovedește încă ceva: migrația nu a început acum niște sute de mii de ani, ci mult mai recent, de vreme ce ritmul de creșterea a populației - specific rasei, vezi china, Japonia (nici Japonia nu are un relief mai generos) - încă nu a reușit să readucă Mongoliei echilibrul între suprafața teritoriului și numărul populației.

Concluzii finale.

Acestea este „Uscația”, acestea îi sunt urmările; fapte reale cunosute și acceptate de toată lumea. Fiind așa, revine nedumerirea/întrebarea: cum de Homer a scris două lucrări despre Inundație, dar nici o silabă despre simetrica „Uscație!” !? La fel Ovidiu și alții, care s-au preocupat de fenomen. Adică i-a impresionat uriașa Inundație dar - la fel de uriașa „Uscație” - i-a lăsat indiferenți? E imposibil de accepta.

Eliberarea Europei de ape, a fost observată cel puțin de europeni; și chiar dacă dispariția/scurgerea a fost și „lentă”, dispariția întinsei mări și apariția simetricului uscat, nu putea fii ignorate; riveranii le-au trăit, le-au avut în pragul casei. Pe urmă fenomene sociale majore, care nu pot fii explicate fără complementara „uscație”: Democraţia/Civilizația Greacă, Democraţia/Civilizația Europeană, nu poate fii explicată fără democrația foștilor sclavi, fără valurile care au umplut golurile făcute de Iinundație. Popoarelor migratoare n-ar fii pornit în migrație, dacă n-au fii apărut ispitele „Uscației”și altele. Deci sunt realități consemnate de istorie și nu pot fii doar întâmplări/accidentate separate, ca picate din cer. Deci toate aceste fenomene sociale, nu pot fii explicate fără „uscație”, și totuși, „uscația” e ignorată, iar consecințele ei explicate fantezist. Oare de ce.

Explicaţia am întrezărit-o, recitind „Odisea”. În ediţia din 1963 a editurii Biblioteca Pentru Toţi; în traducerea lui Eugen Lovinescu. În cântul al patrulea, Elena (cauza Războiului Troian) într-o discuţie cu Ulise şi Menelaos, printre altele spune: din pricina mea nemernica, v-ați dus la război în câmpiile Troiei.

În numeroasele recitiri trecusem peste această declarație, fără să-i remarc nefirescul; acum însă, mi-a atras atenția, m-a trezit. Cum adică, Elena, fica lui Zeus și regină, a avut astfel de regrete!? Așa ceva nu era de mentalitatea rangului ei; Clitemnestra sora ei - tot sămânța de Zeus - și-a ucis soțul pentru că nefericitul a picat acasă într-un moment nepotrivit. Pe urmă, pocăința Elenei era contraziză flagrant de faptele ei cotidiene: uitându-l pe Paris, ea a trăit o dulce poveste de iubire cu însuşi Ahile, pe insula Leuce. A avut și alte aventuri amoroase - tot cu complicții - din care au scos-o Castor și Polux, frații ei.

Așadar pocăința/flagelația Elenei era nepotrivită cu mentalitatea ei de zeiță și regine. În fapt nu se aflau nu doar în rangului, nu se aflau nici mentalitatea timpului: nici împărătesele și nobilele romane - deși ceva mai târzii - nu înțelegeau să-și inhibe dorințele; nu-și înfrânau plăcerile, nu le regretau și, prin urmare, nici nu se pocăiau.

Deci pocăința/flagelația Elenei, nu era în mentalitatea lui Homer, tatăl spiritual al Elenei, trăitor în aceleași timpuri. Asta înseamna că nu el a „obligat-o” să rosteacă pocăința/flagelația. Atunci cum a apărut în opera lui !?

M-am gândit că era din cauza vechimii operei. Știm că în timp, o limbă devine arhaică și prin urmare, ca să fie înțeleasă, limba veche ttrebuia „tradusă” în limba contemporană. Asta înseamnă că Odisea, de exemplu, a trebuit să fie „tradusă” din Greaca Veche în Greaca contemporan, a noastră, de câteva zeci ori, așa explicându-se niște alterări.

Explicația însă, era valabilă dacă erau niște alterări de nuanță. Da, numai că pocăința/flagelația Elenei nu era chestie de nuanță: era alterare de text, de sens și chiar mai profund. Asta înseamnă că cel care a „tradus textul”, nu era un traducător nepriceput, ci un compilator intenționat. Cine a fost el, de ce, și când i-a alterat sensul, sunt întrebări pe care, din respect pentru adevăr și autor, trebuie să le punem.

Să ne amintim că în Evul Mediu (mai bine de o mie de ani), singurii care ştiau să citească şi să scrie erau reprezentanţii clerului celor trei religii, organizaţi în fel de fel de academii, având ca preocupare „dreptelor propriilor dogme”. Prin urmare, respectivii academicieni - doctori în dogme - supravegheau viaţă spirituală și intelectuală a credincioșilor, având griijă ca dogmele să fie respectate. Ei bine Biblia - carte de căpătâi a celor trei variante principale a Credinței Mozaice (de la Moise): Iudaismul, Creștinismul și Islamismul - a statuat că Femeia este unealta satanei și că, prin, „păcatul originar”, este cauza tuturor relelor din lume. Ca atare, păcătoasa Elena (faptic toate generațiile de femei de sub credințele mozaice), trebuie să-și regrete fapta/păcatul.

Deci iată făptașii: dogmticii doctori academicieni, prin scribii lor, au introdus în textele păgânului Homer, mentalitățile biblice: adică „au pus-o” pe Elena să-și regrete faptele, pentru că așa spunea Biblia, pentru că – potrivit lor - așa era bine.

Mărturisesc că asta m-a împresionat neplăcut; așa ceva nu se face. Pe lângă consirderente de ordin moral, și altele; nu trebuie făcut pentru că cititorul vrea să știe ca a scris autorul nu ce a crezut compilatorul. Adică cititorul vrea să știue ce și cum a gândit scribul Homer, în vrmea lui și a zeilor lui; vrea să știe ce și cum a gândit scribul ninivean, în vremea lui și a zeului lui, nu altceva. Or a o transforma pe „Troiana Elena” în „Biblica Evă”, înseamnă a-l falsifica pe Homer, cel puțin.

Spun „cel puțin”, pentru că urmarea e și mai și. De vreme ce Biblia spune că Potopul a fost pedeapsă divină - în logica prea sfinților doctori academiciani - orice altă explicație este erezie și trebuie „corectată” sau eliminată. Și s-a făcut: Inundația a devenit Potop, iar dispariția Mării Europene - „Uscația” și toate celelalte consecințe, au fost eliminate pentru că transformau inundația într-un fenomen natural, adică periclitau dogma pedepsei.

Or acum nu mai e vorba de libertina Elena și de fustangiul Paris, ci de arheologie, climatologie, geologie și alte științe, plus de istorie, care se tot străduie să devină știință. Adică sunt realitățile ale lunii noastre, ale civiluzației noastre care trebuiesc știute nu ascunse: Marea Europeană; dispariția ei și „Uscația care i-a luat locul, precum și toate celelalte consecințe, sunt istoria noastră, sunt procese cu cauze și efecte din care învățăm. Or oameni din mileniului al III-lea e.n., nu se mai pot baza pe spusele unor „doctori academicieni”, care încă nu se pot deslipii de niște concepte din mileniul al III-lea î.e.n.

Pentru că în fond nu contestăm Divinitatea; admitem o Entitatea siderală care a construit totul. Contestăm însă spusele acestori așa ziși slujitori ai ei (aleși nu știm cum și după ce criterii - „nu faceți ce face popa, faceți ce spune popa” spune ceva despre calitățile lor -) care potrivit mentalității lor au instigat, cel puțin, la fapte monstruoase. Deșii spun că Divinitatea e una, au particulariat-o în nu știu în câte variante în câte secte - mai mari sau mai mici -; toți considerându-se „mai drept credincioși decât ceilalți - și caută s-o impună celorlalți, „eretici”. Modelele de impunere le avem: sunt cruciadele; războaiele religioase; exterminarea idolatrilor băștinași; vezi americile, și multe altele care au umplut istoria.

Așadar sacerdoți - de altfel singurii intermediarii între Divinitate și noi - ne spun ce vrea Divinitatea și ce nu, ca în jocul din copilărie „telefonul fără fir. Și pentru că ei cred că au înțeles perfect Adevărul Divin și se cred infailibili, î-și permit să „corecteze” abaterile, ereziile, și chiar să le șteargă dacă contrazic „Adevărul Divin”, în fapt adevărul lor. Și iată „corecții” mai personificate.

Clerului iudaic: cine nu respecta/respectă dogmele Talmudului, Legea Cahal, tribunalul Bet-Din, se pedepsea/pedepsește, începând cu eliminarea din comunitate (ceea ce e foarte grav) şi sfârşind cu moartea. Moartea prin biciuire sau în apă clocotită. O spune chiar evreul Israel Shahak în „ Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică”.

Clerul creştin: iezuiţii ardeau pe rug pe eretici, adică pe cei care aveau alte păreri decât ale Bibliei: Giordano Bruno a fost ars pe rug ca eretic (ştiţi de ce); Galileo Galilei era gata să fie ars pe rug ca eretic (ştiţi de ce); Nicolay Copernik n-a îndrăznit să-şi publice lucrările, de teamă ca va fii declarat eretic; milioanele de amerindieni exterminaţi ca eretici (existau dar Biblia nu-i prevăzuse!?).

Clerul islamic; cei ce nu respectau/respectă dogmele Coranului erau/sunt pedepsţi, tot gradual, până la moarte (am văzut la Tv mai zilele trecute, cum a fost decapitată o femei, în piaţa publică, pentru că nu respectase nişte porunci/dogme).

Iată și ștergeri personificate: pe lângă fenomenele legate de dispariția arhaicei, neguroasei Mare Europeană, au „șters” și Bibloteca din Alexandria (o corespondentă a Bibliotecii lui Asurbanipal), arsă „accidental” de vreo trei ori; ultima dată pe la anul 650 de Califul Omar, care a și spus cu această ocazie: de acum istoria o vom face noi.

Scribii/copiştii, călugări creştini, rădeau textele vechi de pe pergamente, ca să le umple cu scrierile lor, mai drept credincioase.

Și am ajuns la final: sub povara argumentelor prezentate şi al propriei conştiinţe, mă simt obligat să spun că clerul iudaic, creştin şi islamic au falsificat istoria omenirii.

SFÂRŞIT.

Vasile Gaja, august 2015 - mai 2016.

Potopul şi istoria omenirii.

Mitologii.

În volumul, “Unde a dispărut limba dacilor”, am făcut unele afirmaţii care pare să fi stârnit interes în rândul acelor cititori, care s-au simţit atraşi de retorica din titlu şi au citit-o - mă refer desigur, la cei câţiva care mi-au comunicat părerile lor. Deci spre mulţumirea mea, am constatat că tema era de interes, că ei erau surprinşi de originalitatea celor afirmate, dar şi interesaţi de noile perspective. Alţii erau contrariaţi de îndrăzneala noutăţilor, spuneau: “a spune că tracii ar fi populaţia originară europeană; că limba lor se află la originea limbilor europene și că ei ar fi indoeuropenii; e o afirmaţie aşa ca să te afli în treabă, un fel de manifestare a complexelor. Nu poţi face din traci buricul pământului, numai că mata eşti român şi vrei să te dai urmaş direct al tracilor; chestiile astea trebuie demonstrate, nu afirmate, iar argumentele să fie scoase din surse credibile, nu din legende şi fantezii de tracomani”, spuneau ei complexaţilor şi evident mie.

Nu făcusem acolo doar afirmaţii, iar argumentele nu erau scoase doar din legende, dar într-un fel îi înţelegeam. Aduceam cam multe originalităţi care aveau nevoie, nu doar de mai multe argumente, ci şi de ceva timp, căci noutăţile, nu pot fi acceptate chiar aşa, de la prima strigare, ele trebuie să se mai coacă. Prin urmare reacţiile aveau oarecari temeiuri. Ce m-a surprins însă, e că, deşii spuneau toate acestea, cei mai mulţi mă încurajau să continui, căci spuneau: “dacă teoriile mata sunt adevărate, înseamnă că pot fi şi demonstrate, aşa că ia mai caută!”.

Şi iată că m-am văzut implicat în nişte acţiuni controversate pe care nu le prevăzusem. La început nici nu-mi trecuse prin minte că fapta mea putea fi luată drept o tentativă de corecţie a istoriei, aşa cum mi se imputa. Paşnic cum sunt, n-aveam nimic cu istoria, intenţia mi-era mult mai modestă; voiam doar să spun copilului meu, că ceea ce învaţă la şcoală, mai trebuie completat pe ici pe colo.

Acum însă recunosc că intenţia mea - inocentă la început - s-a cam ”alterat” pe parcurs; dacă iniţial aveam doar nişte bănuieli cuminţele, că - din greşeală - s-au cam strecurat/amestecat prin istorie nişte nepotriviri, după ce m-am trezit cu un „maldăr de nepotriviri”, evident intenţionate, mi-am schimbat părerea. Întâi am fost nedumerit: dacă nişte mărunte evenimente din istorie - cum ar fii gâlceava dintre doi regişori orgolioşi - puteau fii trecută cu vederea, ignorarea/alterarea evidentă a unor fenomene, evenimente terestre de mare anvergură, nu mai puteau fii admisă.

În sfârşit, m-au hotărât să continui, dorind să demomstrez că cele spuse - chiar dacă păreau fantezii de amator (aluzie politicoasă la „analfabetismul meu istoric”), nu erau fantezii, şi am scris „Unde au dispărut Apele Potopului”, ca o continuare și o argumantare. Recunosc că lucrarea n-a prea reuşit să fie atrăgătoare, „serioasă; propunând multe ipoteze originale - de bun simţ dar mai ales necesare, căci lipseau ca predicatul din propoziție - mulţimea noutăţilor şi a explicaţiilor, a demonstraţiilor (aparent inutile), s-au amalgamat într-o expunere greu de urmărit/citit. Regret, atât am putut atunci. Acum însă, la zece ani după lucrarea iniţială o încerc din nou, adică reiau discuţia despre Fenomenul Potop, dar într-o sinteză mai scurtă, cu argumentele mai bine precizate şi extinsă mai mult asupra consecinţelor acestuia.

Potopul Biblic.

Se spune că Biblia a fost scrisă de Moise acum vreo 3500 de ani - undeva pe muntele Sinai - la dictarea Domnului. În ea se spune că Dumnezeu, decepţionat de faptele şi comportamentul oamenilor (creaţiile Lui de altfel). s-a enervat de gălăgia lor şi s-a hotărt să îi extermine, adică să-şi ascunda eşecul, metoda fiind înecul. Și a început Potopul: a ploat peste ei patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, și când apa a ajuns la vârful muntelui Ararat din masivul Caucaz - și tot ce era viață a murit - a oprit ploile.

A păstrat totuși o familie din care să se nască o altă lume, familia Noe, pentru care avea slăbiciune: i-a spus aceastuia ce va urma, și l-a învățat să facă Arca (nu era o corabie care să navigheze ci o ladă care să plutească până dispar apele), să-și îmbarce în ea toată familia - ca sămânță pentru viitoarea omenire. Tot la recomandarea Lui, și tot ca sămânță pentru viitoarea lume, a îmbarcat și câte o pereche din toate celelalte viețuitoare.

În sfârșit, nu pun la îndoială capacitatea Domnului de a produce câtă apă vrea, dar trebuie spus că ansambul terestru nu are atâta apă cât să acopere uscatul până la nivelul muntelui Ararat. Şi chiar dacă ar avea - admiţând ipoteza absurdă - dinamica terestră în raport cu Soarele, o împiedică să fie simultan lichidă, adică bună de inundat. Aşadar dacă Pământul a fost inundat până la Vârful Ararat, aşa cum spune Biblia, Domnul a adus apă lichidă din altă parte, adică a adus ploaie dar din altă atmosferă.

Pe urmă se spune că apa a ajuns „până la Vârful Ararat”, pentru că nişte (nu se ştie exact cine), ar fii găsit pe respectivul munte nişte scânduri, care seamănă leit cu cele din Arca lui Noe. Nici asta nu poate fii sigur, pentru că nici Arca lui Noe n-a văzut-o cineva. Mă întreb touși: câţi ani i-o fii trebuit perechi de melci (masculul şi femela, salvatorii speciei), să coboare cei 3900 de metri de geruri şi zăpezi, până la umezeala caldă a codrilor!? Dar, în sfârşit, poate că Domnul le-a oferit o „gaură de vierme” prin care să treacă rapid din tărâmul gerurilor în tărâmul frunzelor suculentele, poate.

Așadar aceasta a fost Potopul Biblic: ploaie, distrugerea omenirii; salvarea unei perechi din toate vietățile înclusiv vietatea om.

*

Potopul ghilgameș.

Alltă sursă, este „Epopeea lui Ghilgameş”, o legendă scrisă prin anii 600 îdC pe tăbliţe de lut şi inclusă în biblioteca de la Ninive, capitala Regelui Asurbanipal. Bine înțeles că legenda Potopului era mai veche; atunci scribul ninivean a pus-o pe lut și a inclus-o în inventarul bibliotecii. Apoi tăbliţele au fost acoperite de nisipul timpului, dar au fost descoperite recent (sec. al XIX- lea), când au fost traduse de reputaţi specialişti francezi, englezi, germani şi alţii. Traducătorii au fost însă foarte surprinşi. când au găsit scris pe ele o legendă, despre o inundaţie, care semăna foarte bine cu inundaţia Potopului Biblic. Pe bună dreptate s-au întrebat dacă e vorba de aceiaşi inundaţia, sau de alta; de acelşi Potop sau au fost două potopuri?

Fundamental asemănările erau prea mari ca să fie două potopuri: ambele inundaţii au fost premeditate şi executate de Divinitate - nişte zei în Varianta Ghilgameş -; ambele au inundat arii foarte mari; ambele au înecat oamenii şi animale; în ambele s-a construit o arcă salvatoare în care s-au salvat câte o pereche din toate vietățile, şi alte asemănări mai mărunte. Deci ambele legende vorbeau despre aceiași inundaţie, de unde concluzia că a fost aceiași inundație, adică un singur Potop.

Concluia însă, deranja edificiul confortabil al lucrurilor: dacă s-ar fii admis așa ceva, întreaga istorie raportată la datările Biblice s-ar fii prăbuşit, cu nişte consecinţe inadmisibile pentru „moment”. Responsabilitatea fiind prea mare și prea periculoasă, specialiştii momentului, au lăsat răspunsul în seama timpului și nu s-au pronunţat ferm, au numit însă ambele inundaţii Potop, recunoscând - mascat - că e vorba acelaşi eveniment, petrecut undeva, cândva, și așa a rămas.

Există însă și nişte deosebiri care - fără să infirme ipoteza Potopului unic - schimbau fundamental sensul evenimentului, deosebiri pe care le discutatăm acum și începem cu Divinitatea.

În varianta Biblică, Domnul - cel care a creat tot ce există în şase zile (nu se ştie câte galaxii făcea pe zi) - era/este o entitate siderală, imaterială localizată undeva în Cer. În varianta Ghilgameș, Divinitatea - aceiaşi desigur, că nu pot fii două - era reprezentată tot de niște Zei/Anunaki, dar aceștia sălășluiau pe Pământ, în totală promiscuitate cu oamenii.

Pe urmă modul e execuție a Potopului: în varianta Biblică, Domnul a ploat patruzeci de zile şi patruzezeci nopţi, pe când în varianta Ghilgameș a fost altfel, iată ce spune legenda:

„Când zeii cei mari se gândiră să dea drumul potopului

Erau: Anu, tatăl lor,

Viteazul Enlil, sfetnicul lor,

Ninurta, asistentul lor,

Ennugi, supraveghetorul canalelor, (...).

-----------------------------------------------------------------------

(...) Eregal rupe stăvilarele (...) .

(...) Ninurta dă drumul zăvoarelor (...).Epopea lui Gghilgameş.

-----------------------------------------------------------------------

Așadar zeii Anunaki au dat drumul potopului/inundaţiei rupând nişte stăvilare, care zăvorau nişte ape existente, nici vorbă de ploi. Deducem că existau nişte ape (lacuri ?) a căror scurgeri trebuiau ordnate, prin canale, stăvilare, treabă pe care o făcea Ennugi un zeu specializat în treaba asta. Ce fel de canale erau acelea, pe care trebuia să le supravegheze un sfânt, nu putem știi; dar o întrebare se impune: ce treabă mai avea un supraveghetor grijuliu - cum era el - dacă treaba care urma să se facă, era „sfârșitul lumii”; voia să vadă personal dacă înecarea lumii se făcea după reguli, nu haotic!?

Nu! nu asta făcea, nu „sfârșitul lumii” supraveghea el și ceilalți zei de față, pentru că atunci când - dintr-un motiv nelămurit - lucrarea scapă de sub control și devine o inundație/dezastru, toți s-au speriat de moarte.

(...)Zeii ghemuiţi ca nişte câini, s-au înghesuit în faţa zidului din afară (...);

(...) luaţi pe neaşteptate, ca într-o bătălie,

nimeni nu mai putea vedea pe tovarăşul lui (...);

(...) zeii Anunaki plângeau (...),

Zeii toţi, umili stăteau şi plângeau . (...) (Epopeea lui Ghilgameş).

Păi așa fiind, concluzia e clară: ei n-au plănuit/proiectat o distrugere ci buna desfășurare a unei lucrări benefice, plănuite; distrugerea a fost un accident care i-a surprins și afectat chiar și pe ei, așa zei erau. Iată că chestia cu Pedeapsa Divină și-a pierdut rostul: dacă în Varianta Biblică, Potopul era prezentat explicit de Moise, ca pedeapsă, în varianta Ghilgameş ea nu se vede.

Există în adevăr un cuvânt într-un vers, din care s-ar putea „smulge” o vagă intenție de pedeapsă, dar încercarea e riscantă căci este contrazisă de celelalte cuvinte, de celelalte versuri, iată-le:

(...) Iştar a ţipat ca în durerile facerii,

Doamna zeilor cea cu glas dulce, se jeleşte:

„zilele de odinioară, vai, s-au prefăcut în noroi,

Fiindcă eu am cerut distrugerea în adunarea zeilor,

Cum am putut eu să poruncesc răul în sfatul zeilor,

Să hotărăsc lupta pentru distrugerea poporului meu,

Când tocmai eu sunt cea care a dat naştere poporului. (...)

Deci nici vorbă de proiectare intenționată a inindației; zeii Anunaki nu se bucurau de „succesul” ei, dimpotrivă; jeleau şi regretau binele de odinioară.

(...) zeii Anunaki plângeau cu ea,

Zeii toţi, umili stăteau şi plângeau . (...) (Epopeea lui Ghilgameş).

Or asta arată că zeii/Anunaki nu erau nişte aiuriţi iresponsabili, care se jucau dea creaţia-distrugerea: nu au proiectat dezastrul mondial; nu au plănuit să-și distrugă creația/omenirea. Ce altceva au proiectat şi ce s-a întâmplat, de s-a transformat în dezastru, nu se ştie.

Nedumerește însă ceva: ce anume i-a derutat pe traducători, de au admis în comentariile lor idea distrugerii întenţionate și în final idea pedeapsei divine!? O fii cuvântul distrugere din fost spusele zeiței, Iştar!? Poate, dar e singurul cuvânt din toată opera, care are vre-o legătură cu idea de distrugere, iar în versrile imediat următoare este contrazis: zeița recunoaște, se căinează pentru cuvântul nepotrivit și reproşează (cuiva !?) că a fost înţeleasă greşit.

Aceste reproșuri însă, dau totul peste cap, chiar și timpul; în fond cui reproșează ea îngrozitoarea greșală: ceilorlalți zei, colegii de propiect și de execuție!? Dacă nu l-ar fii rostit, nu s-ar fii întâmplat se s-a întămplat!? Ba parcă reproșurile se adresează memoratorilor evenimentului, primului scrib care l-a imortalizat, tuturor copiștilor până la cei englezi, francezi germani de mai târziu. Sigur nu zeița s-a exprimat regretul în versuri, ci primul poet creator, iar cuvântul distrugere l-a folosit tot el, așa că totul e încurcat, ciudat.

Dar să recunoaştem, că și situaţia traducătorilor moderni a fost foarte grea: ca să închegi un poem coerent din niște firmituri de tăbliţe diferite, scrise de autori diferiţi, în locuri diferite şi chiar în timpuri diferite, e o muncă uriaşă şi foarte complicată; deci confuzia și oarecum explicabilă. Și chiar scuzabilă dacă ne gândim, că aceiaşi confuzie au făcut-o scribul/scribii Bibliei, mai apropiaţi de evenimente; în fapt ei au fiind primii care au folosit cuvântul Potop pentru inundația generatoare, și tot primii care au considerat inundația, pedeapsă divină.

Să admitem că şi ei au avut probleme cu interpretarea textelor (în nişte sute de ani limbile de schimbă, aşa încât, de-a lungul generațiilor - sunt necesare un fel de traduceri, chiar în aceiaşi limbă). Dar în final putem conchide că n-au fost două potopuri ci unul - cel pomenit de sursa Ghilgameș - din care, după aproximativ 1000 de ani s-a inspirat și scribul/scribii Bibliei.

Fiind așa, să revedem și să sintetizăm cele analizate pâna acum și ce vedem? Vedem niște importanţi decidenţi și specialiștii în canale şi ape (zei), care execută o lucrare planificată de sistematizare hidrogarfică. Nimic surprinzător, mitologiile sunt pline de zei/roi pacificatori, amelioratori, pozitivi din vocaţie: însuşi Ghilgameş era un erou binefăcător, el a eliminat răul „Humwawa”; răul „Taurul ceresc”; răul „leii trecătorilor” şi altele. Chiar şi Biblia are astfel de eroi, amintesc doar de Sfântul Gheorghe, care a eliminat răul balaur. Ce să mai spunem de mitologia balcanică/greacă, care e plină cu astfel eroi: Prometeu, Teseu, Perseu, Hercule şi mulţi alţii.

Concluzia e că lucrarea a avut în scop benefic, nu o pedeapsă - de altfel pomenită ca atare doar de Biblie, o lucrare târzie și devenită cam ideologie. Martorii oculari, primii povestitori, primii scribi ai întâmplării, au trăit și consemnat un eveniment de mare anvergură: foarte multă apă a inundat teritorii foarte întinse din orientul apropiat (chiar și oraşul Şurupak, domiciliul lui Utanapiştim). Asta au văzut, asta au consemnat, pedeapsă divină a devenit mai târziu. Asta înseamnă că undeva prin Orientul Apropiat, s-ar fii încercat o ameliorare hidrologică, dar care - din motive nelămurite - s-a terminat prost. Ajunşi aici să ne întrebăm: cunoaşte istoria cea laică, un eveniment de aşa anvergură, în această zonă?

Vulcanul Thera.

Să pornim de la o certitudine: să ne amintim de o manifestare telurică de mare amploare, un adevărat Cataclism Balcanic, s-a petrecut prin sec al XV-lea îen; este vorba de vulcanul Thera, din insula Santorini, care a erupt atunci catastrofal. Se crede că respectiva erupţie ar fii provocat un val uriaş care a inundat multe insule egeene; a distrus Civilizaţia Cretană, a inundat nordul Africii.

Asta ar putea fii o explicaţie, numai că doar o erupţie terestră, doar vibraţia insulei Santorini, nu putea să ridice aşa un val; pentru aşa o ridicare de ape, care să părundă în depresiunea Mării Moarte; în depresiunea Mesopotamiană; să ajungă până la Şurupak (azi Fara în Iraq), trebuia şi o erupţie submarină. Să admitem că a fost şi una submarină, dar tot n-ar fii fost dejuns: un val/ţunami, nu durează zeci de zile, cum spun legendele, poate nici zeci de ore: valul se ridică atât cât îl înalţă forţa erupţiei, şi îndată ce forţa generatoare a încetat, se aplatizează şi valul. Ar mai fii mici replici provocate de ţărmuri, dar în scurt timp apele ar fii revenit la vechiul nivel al Mării Meditarane.

Or legendele vorbesc de o băltire de șapte zile (în mitolgie, expresia şapte zile nu exprimă mereu timpul exact, ea este şi o metaforă care exprimă timp îndelungat (facerea lumii în şapte zile; pedepse de şapte ori şapte zile, care faptic sunt eterne ş.a.). Așadar nu e vorba doar de un val - care se putea retrage în câteva zeci de ore - ci şi un mare surplus de apă, care a timp mult mai îndelungat.

Și pe urmă vulcamul e un fenomen natural, se declanșează când „vrea”, n-are nimic comun cu vre-o lucrare omenească - cum vedem în „cataclismul ghilgameș” -; deci trebuie să fi fost o lucrarea legată de foartă multă apă, la care s-ar putea adăuga vulcanul.

Marea Sarmatică.

Arheologii, geologii, hidrologii spun că acum aproximativ 600.000 de ani, o parte din teritoriul Europei era ocupat de Marea Sarmatică. Datele sunt foarte aproximative, dar există niște urme ale apelor care dovedesc afirmațiile specialiștilor. Deci iată un imens depozit de apă care umplea depresiunile Europene dintre munţii Alpi şi Urali și care, includea desigur Marea Neagră, Marea Caspică, poate şi Lacul Aral. Dacă facem în efort de imaginație, vedem Europa ca un imens arhipelag.

Până aici nimic deosebit, doar că azi Marea Sarmatică nu mai există; există strâmtorile Bosfor și Dardanele; există niște urme ale ei, „măruntele lacuri” Marea Neagră, Marea Caspică şi Lacul Aral, separate acum de mari distanțe de uscat. Asta înseamnă că nivelul „Mării Europene” (să-i spunem așa), era mai ridicăt decât al Bazinului Mediteranian (Marea Egee, Marea Marmara, ș.a.) în care s-a scurs. Înseamnă că într-un „moment” al Istoriei Balcanilor, al Istoriei Europei, s-au creat cumva strâmtorile, legăturile comunicante dintre ele.

Când s-a petrecut fenomenul, și cum, e greu de precizat, având în vedere istoria de sute de mii de ani a mări. Poate s-au spart singure, când oamenii încă erau patrupezi sau patrumani -; sau mai târziu când au devenit oameni capabili de așa ceva. Poate, sigur e că Marea Sarmatică nu mai există dar există strâmtorile, în rest nimic sigur. Până să încercăm niște ipoteze, să ne imaginăm cum se formează o mare interioară, pornind de la formarea unui lac interior.

Formarea lacurilor interioare.

Lacurile, bălțile interioare încep să se formeze primăvara, odată cu topira zăpezilor de pe sol, și sunt întreținute apoi de apa zăpezilor de pe înălțimi, care se topesc mai încet. Mai târziu, când începe vara, temperatura crește, apa întră în vegetație și se evaporă, oprind creșterea lacurilor sau chiar inversând-o. Bine înțeles ca în acest proces - în aparență simplu - cel mai importamt element este bazinul hidrografic (suprafețele cu zăpadă și ghiață care le alimentează cu apă).

Contribuie însă la acest proces de formare a lucurilor, două elemente mai subtile, foarte importante, dar parcă igorate. Întâi este vorba ce cantitatea de vapori care formează zăpada, și aria lacului în care se scurge apa: vaporii de apă se adună din toată lumea dar aria lacului în care se scurge apa rezultată este aceiași. Asta înseamnă că în cazul unor ierni și primăveri mai lungi, se poate aduna zăpadă mai multă, iar la topire să depășească aria lacului, creând inundații.

A doua particularoitate este evaporarea. Se știe că apa fierbe la 100 grade C, dar este puțin cunoscut faptul că vaporizarea începe la +4 grade C, când apa are cea mai mică densitate. Asta înseamnă că în cazul unei primăveri foarte lungi, timpul scurs de la zero grade la +4 - când începe vaporizarea naturală și vegetală - poate fii foarte lung, deci lacul pva primii mult multă apă decât aria lui, provăcând inundații și mai mari. Conjugând consecința lichefierii și înghețării „vaporilor mondiali”, cu consecința „vaporizări locale”. vedem că, în cazurile unor ierni și primăveri lungi, lacurile locului pot devenii periculos de întinse.

În sfârșit, în anii obișnuiți, iernile și primăverile pot fii mai lungi sau mai scurte, cu niște zeci de zile, prin urmare consecințele nu pot fii prea grave; există însă ciclurile precesionale în care iernile și primăverile durează mii de ani; în aceste cazuri și consecințele vor fii pe măsură.

Calendarul astronomic.

Am să încerc să spun în câteva cuvinte, cum e cu acest calendar astronomic și perioadele lui precesionale, pe care le-am putea compara cu anotimurile. Explicaţii mai ample găsiți în lucrarea „GEOCLIMA ŞI ISTORIA”, EDITURA EUROPA NOVA (Josif Constantin Drăgan * Ştefan Airinei, Editura EUROPA NOVA), unde explicaţiile sunt însoţite şi de desene sugestive. Aici voi spune doar că ciclurile climaterice terestre sunt determinate de dinamica ansamblului Pământ Soare, sunt mai multe, dar trei sunt mai importante: ciclul diurn, adică rotaţia Pământului în jurul axei sale - care durează 24 de ore. Ciclul anual, adică rotaţia Pământului în jurul Soalelui (axa nordică percurgâbd cele 12 constelații), axele nord-sud descriind cele două virtuale clepsidre - care durează 365 de zile. Și ciclul precesional, adică rotirea axei clepsidrei în urul Soarelui, partea nordică parcurgând aceleați 12 constelații constelații, ciclu care durează 26 000 de ani.

Nu intrăm în amănunte, ne rezumăm doar la ce ne interesează. Climatologia şi geologia a împărţit ciclul precesional în două: perioada de la îngheț la desgheț, numindu-le glaciaţie și interglaciaâie, fiacare durând 13.000 de ani.

circulația apei în ciclul precesional.

Asemuind ciclul precesional cu anul obișnuit, glaciația ar fii iarna, iar interglaciația vara, dar pe noi ne interesează și perioadele de tranziție dintre ele, respectiv primăverile și toamnele, așa că vom împărți 26.000 în patru și astfel, vedem că perioadele similare anotimpurilor durează 6.500 de ani. Diferențele sunt enorme și având disponibilitatea nelimitată de vapori, într-o „iarnă precesinală” de 6500 de ani, se va acumula o cantitate de zăpadă pe măsură (ghețurile s-au întins în emisfera nordică până pe latitudinea 40). Dacă ne gândim acum că această cantitate de zăpade, se transformă în apă, fără să se evapore, încă a „primăvară precesională” de aproximativ 6500 de ani, înțelegem că acumularea nu va mai face un lac ci o imensă mare.

Iată că în cei 600.000 de ani - vârsta prezumată a Mării Sarmatice - se putea forma încă vreo 9o de mări în fiecare „primăvară precesională”. Se puteau face și strâmtori: în miile de ani de „iarnă precesională”, în care apă era înghețată, strâmtorile se puteau colmata, așa că ciclic ele se puteau face/reface.

Se pot face multe speculații; poate așa a fost, dar chestiunea e atât de nebuloasă că n-are rost să o mai complicăm cu precedentele cicluri precesonale. Să ne rezumăm la precesia noastră și să nu mai vorbim de Mare Sarmatică - despre care nu știm cine știe ce - ci de marea din precesia noastră, căreaia îi vom spune Marea Europeană.

marea europeană

Și ne-am apropiat de timpurile noastre; în urma unor cercetări: variație a temparaturii; variație a salinității, a evoluției izotopilor oxigenului și multe altele (vezi „GEOCLIMA ŞI ISTORIA”, Josif Constantin Drăgan și Ştefan Airinei; Perioadele Glaciare ale Pământului, Iustinian Petrescu; și altele), aflăm că prin mileniul al II-lea îen, se sfârșea „primăvara precesiei” noastre. Înseamnă că atunci nivelul Mării Europene a fost cel mai ridicat; că inundația continentului se afla la punctul maxim; că Europa era un adevărat arhipelag.

Iată apă din belșug, iată inundație. Dar nu această inundație este Potopul; e la fel de dăunătoare pentru riverani, dar pentru că se extinde lent - în mii de ani - poate oamenii nu-i sesizează evoluția, percolul; dacă nu sunt consemnate niște repere, generațiile își retrag locuițele, fără să bage de seamă schimbarea. Să ne referim însă la caz.

În mileniul al II-lea îen, nivelul Mării Europene a fost cel mai ridicat; inundația a ajuns la maxim; adică o mare parte din continentul european „se scufundase”. Nu se știe dacă fenomenul a fost consemnat undeva, dar Platon vorbește vag despre „o lume scufundată” prin zona Balcanilor, noi confundând spusele lui cu o altă legendă, Atlantida. Trecem însă peste aceasta - care nu ține de obiectivul nostru - și aducem în atenție altceva.

Se știe că niște europeni (arienii), au migrat cândva spre Peninsula Industan, creând Conceptul Indoeuropean, adică apariția în lumea indiană a tradițiilor, mitologiilor și chiar a limbii vorbite în Europa. Se știe că și în Orientul mijlociu (Civilizația Mesopotamiană), au apărut există astfel de influiențe; și în sfârșit în nordul Africii, Egyptul, unde influiențele Europene „au și albit” nordul Africii. Or asta înseamnă că niște europenii au migrat cândva spre acele locuri, iar cea mai verosimilă explicație, este tocmai inundația care le răpea bătătura.

În sfârșit, fenomenul migrației arienilor, dislocați de apele Mării Europene, n-ar ține strict de obiectivul nostru, dar conține un element impoatant. Europenii/arienii care au migrat prin mileniul al II-lea îen, aveau totuși o cultură capabilă să influiențeze pe unde a ajuns. Asta ne îndeamnă să credem că erau capabili să înțeleagă și ambianța/mediul lor de acasă - și poate - nu au stat chiar cu mâinile în sân la asaltul apelor. S-au gândit să sape un canal prin care scurgă apele, să oprească inundația Mării Europene. Posibil dar sigur e că au văzut diferența de nivel între Marea Europeană și Bazinul Mediteranian; și știa și că zona este activă seismic. Și ca să prevină o rupere accidentală a pragului care le despărțea, (un istm doar de vre-o 30 km, lungimea Strâmtoari Bosfor), adică o mare inundație Balcanică, nu-i deloc exclus să se fii apucat chiar să sape canalul.

Păi tocmai așa ceva făceau decidenții Anunaki: Anu, Îștar, Eragal, Ninurta, Enlil, Ennugii (supraveghetorul canalelor), zeii, semizeii, oamenii, din Epopeea lui Ghilgameș; chiar făceau o ameliorare hidrografică. Unde? Păi unde putea fii atâta apă care să inunde până la Shurupak? Locul care ar corespunde cel mai bine, ar fii în Mesopotamia, în bazinul celor două râuri (fluvii) Tigrul și Eufrat. Sigur că în lunga „iarnă precesională” s-a adunat multă zăpadă și Podișul Iranian și Podișul Anatoliei, principalele surse de apă ale celor douș râuri; iar în lunga „primăvară precesională”, toată s-a scurs în depresiunea Mesopotamiei. Așa este numai că depresiunea avea ieșire la O. Planetar, prin Golful Persic, așa încât aici nu se putea acumula apă ca să inunde. Nu mai punem la socoteală săparea unui eventual canal între Marea Eurpeană și Depresiunea Mesopotasmiană; masivele Iranian și Anatolian, exclude chiar ipoteza.

Așadar unde era cel mai mic istm, respectiv cel mai vulnerabil loc între cele două Mări: Europeană și Mediterană? Era un istm îngust (zi strâmtoarea Bosfor are cam 30 de km, dar nivelul ridicat al Mării Europene, îl făcea mult mai îngust), între Masivil Balcanic și Masivul Anatolian, așa că riveranii - Anunaki - aici au acționat.

*

O mică paranteză. Concluzia de bum simț e că Anunaki nu erau niște divinități sideral - de tipul lui Dumnezeu - ci niște decidenți pricepuți, responsabili, dar cât se poate de umani. Ei au promovat în zeități, în lungul timp petrecut până la scribii niniveni și biblici. Așadar Anunaki erau decidenți arieni?europeni, din mileniul al II-lea îen.

*

Revenind, iată-ne în subiectul nostru: inundație/potop. Acum însă, avem niște repere: prin mileniul al II-lea îen Marea Europeană își atinsese nivelul maxim; și e cât se poate de verosimil ca localnicii (Anunaki)să fii conștientizat neajunsurile și pericoșeșe acestui fapt. Astfel au încercat să creee strâmtorile (poate săpaseră mai de mult un mic șanț/canal cu stăvilare, ca să scadă sub control - Ennungi - nivelul mării), când un ceva a intervenit brutal și a transformat lucrările într-o catastrofă.

Tot prin mileniul al II-lea îen Hercule - Anunaki și el (!?) - a spart trecătoarea de la Porțile De Fier, pentru reglementarea apelor Dunării (și azi i se spune Coloanele Lui Hercule); precum și trecătoarea Gibraltar, numită și ea Coloanele Lui Hercule, fapte evident legate de niște ameliorări de ape, poate chiar șanțul cu pricina.

Și, în sfârșit, Vulcanul Thera, care erupe tot prin mileniul al II-lea. Acesta, pe lângă altele, sgâlțâie și scoarța terestră în zonă și poate fii tocmai acel ceva care a stricat echilibrul și a provocat dezastrul. Mai e un reper, dar ceva mai complex.

Tot prin mileniul al II-lea îen se mai petrece ceva. Am văzut că zeii, semizeii, oamenii, arienii, Anunaki, adică europenii timpului, erau capabili să proiecteze și să execute lucrări de anvergură. Dar erau capabili și de fapte rele: de exemplu un „semizeu”, Paris, seduce o „semizeiță” Elena, o „răpește” de lângă soțul ei, Menelaos, și fuge cu ea acasă la el, la Troia. Soțul ei - și o coaliție de rude și prietenii - reacționează, și iată „Războiul Troian”. Homer: un poet de mare talent este împresionat de întâmplare și le „cântă” în două opere literare de mare valoare: „Iliada” şi „Odiseia”. Nu intrăm în amănunte, lucrările fiind foarte cunoscute; amintesc doar că „Iliada” vorbeşte despre războiul declanşat de adulterul Elena-Paris; iar „Odiseia”, vorbeşte despre întoarcerea acasă a lui Odiseu (Ulise), un membru al coaliției, după „victoria” asupra troienilor. Să vorbim întâi de „Ilida”.

Să zicem că ar fii posibil ca niște orgolii zfâriate în chestii de amor, pot provoaca o păruială mai însemnată - oamenii sunt pătimaşi şi la furie fac multe prostii -; dar a scrie un monument literar cum e „Ilida”, despre această gâlceavă, e mai greu de crezut. Şi totuşi aşa ceva s-a întâmplat: la câteva sute de ani după întâmplare (Homer a trăit cu nişte sute de ani mai târziu), marele Homer se apucă să facă din banala gâlceavă, monumentul Iliada. Or aceast fapt nedumereşte şi impune întrebarea: ce anume a fost deosebit în această picanterie de mahala; ce a fost aşa de important în acest arhaic conflict (comun la urma urmei, lumea era plină de așa ceva), ca Homer să se înhame la truda creaţiei celor două bijuterii literare !?

Ei bine, s-a înhămat, dar nu impresionat de banalul adulter, ci de altceva. Să ne amintim că la acest „banal” conflict, au participat chiar zeii, în cap cu Zeus şi Hera sefii lor. E adevărat că până la un punct, ei au participat doar ca spectatori - unii ca fani ai echipei Menelaos, iar alţii ai echipei Paris - dar după ceva timp au devenit ei înşişi aprigi protagonişti. Astfel Zeiţa Afrodita (zeiţa dregostei nu?) care ţinea cu troienii, se ia efectiv la bătaie cu Zeiţa Hera (soaţa zeului suprem), care ţinea cu ceilalţi. Când lupta se încinge, Hera îşi chiamă în ajutor fii: pe Hefaistos, zeul cutremurelor şi vulcanilor, pe Poseidon, zeul mărilor, şi pe alţii, care intră în luptă cu armele/atributele lor.

Or dacă Hefaistos intră în luptă, ce puțin un vulcan începe să erupă şi pământul să se zguduie; dacă Poseidon intră în luptă, marea se umflă, pătrunde pe fluvii, inundă şi altele. Adică Pământul se sguduie, casele se surpă, pădurile, culturile iau foc, apele inundă tărmurile, îneacă totul şamd. În fond sunt chiar cuvintele lui Homer:

„duhoare şi pucioasă” („Iliada”, cântul al VIII-lea)...,; „ undele urlă groasnic..., „troienii înoată rostogoliţi de valuri”...,(idem cântul XXI-lea); „Hera strigă: ridică-te şchiopule, fiul meu drag”..., „suflarea lui Hefaistos, cumplitul Hefaistos, pârjoleşte cumplit” (ibidem, cântul XXI)...

Asta în general; acum bătălia între zei:

„iată că între zei se iscă urile, mânia înverşunată... se încleştează urile. Pământul nesfârşit bubuie în în jur iar în bolţile cerului trâmbiţele sună..., Ares porneşte împotriva Atenei..., Atena se avântă pe urma Afroditei..., o izbeşte în piept..., Artemis o înfruntă pe Atena..., aceasta o loveşte cu arcul aproape de ureche” (ibidem cântul al XXI-lea) şi altele (vezi Ilida).

Or asemenea versuri schimbă peisajul epopeei dar mai ales mesajul ei: dacă până la un moment, „tabloul” era plin cu puzderia participanţilor şi de măruntele lor fapte, acum răfuiala zeilor schimbă totul. „Duhoare şi pucioasă”; „troienii rostogoliţi de valuri”; „Pământ care bubue”, pot a fii stilistică poetică, dar urmările ne arată că n-au fost deloc alegorii, metafore, ci evenimente reale; participarea zeilor chiar a însemnat cutremure, vulcani, inundaţii, adică un adevărat cataclism. Cataclism pentru că toți participanţi la război s-au speriat, iată un șir de fapte care dovesc cataclismul.

Întâi atitudinile lui Ahile şi Priam: inamicii de până atunci, uită de mica de lor duşmănie, de micul lor diferend și se îmbrăţişează, plângându-şi prietenii dispăruţi - poate şi în război, dar mai ales din pricina urgiei provocată de zei. Ambele tabere lasă totul baltă şi fug care pe unde şi cum au putut. Şi dacă era logic ca învinsul Enea să fugă, după prăbuşirea Troiei, să-şi caute alt destin, nu era deloc logic ca şi argienii să fugă: ei veniseră la Troia după după Elena lor şi după ceva pradă în aramă și aur. Or brusc au uitat de ele; și-au recuperat cumva Elena şi au fugit, aurul rămânându-i lui Schleiman, care l-a găsit după vreo 4000 de ani.

Aşadar „mărunta gâlceavă” nu a fost uitată de megieșii contemporani, pentru că nu a fost doar o „măruntă gâlceavă” ci un mare război; şi nu între Paris şi Menelaos, pentru disputata Elena, ci între forţele naturii. În fapt nu Războiul Troian l-a impresionat pe Homer ci cataclismul, el i-a stârnit interesul, el a „creat” Iliada. Acum Odisea.

Cum ştim, „Odisea” este povestea drumului de întoarcere a lui Odiseu/Ulise, după Războiul Troian. Era un drum de o zii două, pe o mare familiară, printre o puzderie de insule apropiate şi arhicunoscute, deci un drum banal. Homer nici nu-l pomenește. Absolut surprinzător însă, e că aceleaşi drum de câteva zile, l-a făcut Odiseu la întoarcere în zece ani. Ei bine aceasta diferenţă e şocantă: după zece ani de război; după cataclism şi panica; după fuga de la Troia, în loc să se ducă acasă la liniştea căminului, la iubita Penelopa şi iubitul fiu Telemac, Odiseu a „hoinărit bezmetic” pe mare încă zece ani.

De ce oare, a avut chef de hoinăreală; s-a rătăcit Ulise pe familiara Mare Egee, unde insulele erau la tot paasul, de te împiedicai de ele!? Nu - spune chiar el - ci pentru că l-a înpiedicat Poseidon/marea. Adică l-a împiedicat marea, cum!?

Argienii (încă nu le spun greci) erau însulari; ei ocupau puzderia de insule şi insuliţe din Marea Egee din timuuri imemoriale, drept urmare erau navigatori pricepuţi. Mai mult: insulele fiind şi apropiate, navigaţia era mai mult costieră, deci în Marea Egee nu te puteai rătăci. Și totuşi Ulise s-a rătăcit. Deşii grăbit să ajungă acasă, umblă „aiurea” pe mare, ba, fără voia lui, ajunge în Africa.

Foarte ciudat, și Menelaos păţeşte la fel: după ce şi-a recuperat Elena, în loc să se ducă repede acasă - la discreţia perdelelor - din nişte motive absolut de neînţeles, a ajuns tocmai Egypt; adică tot în Africa.

La fel Enea şi însoţitorii lui. Treoienii nu erau insulari, dar ca locuitori de coastă erau şi ei corăbieri pricepuţi. Ei bine, în loc să ajungă la destinul promis, Italia, pe drumul cunoscut, ajung fără voie în Cartagina, adică tot în Africa .

Şi toţi dau vina pe Poseidon/marea (Neptun pentru Enea, în „Eneida” lui Virgiliu), care i-a dus acolo pentru că aşa a vrut ea. Dar marea este o apă stătătoare: ea te poate întârzia, dacă e agitată şi are valuri mari, dar nu te poate duce undeva pentru că ea nu merge undeva. Sigur că mările au curenţi, care te pot deriva, dar curenții - după cum arată practica - pot fii învişi cu ajutorul vâslelor, vântului/pânzelor şi motoarelor, deci poţi merge unde vrei. Ei bine şi Odiseu şi Menelaos, şi Enea aveau pânze, aveau vâsle şi totuşi, în loc să ajungă unde au vrut, au ajuns în Africa. De ce? Pentru că au apărut nişte curenţi marini pe care nu i-au putut învinge cu toate pânzele și cu toți vâslașii.

Și să ne amintim; cataclismul care i-a alungat de la Troia, pe lângă cutremur, pucioasă, foc, era și ape furioase: apele au năvălit peste ţărmuri spune naratorul. Asta înseamnă că brusc a apărut un surplus de apă, care a inundat ţărmurile şi râurile. Putea fii acest surplus de apă, de la presupusa erupţie submarină din preajma însulei Santorini? Da, dar Insula Santorini era la sud de Troia, drept urmare valul ţunami n-ar fii dus corăbiile fugarulor în Africa, ci undeva în nord. Aşadar surplusul de apă, care a inundat ţărmurile şi râurile, nu era provocat de vulcanul Thera.

Pe urmă, dacă ar fii fost doar un val ţunamii, acesta s-ar fi retras în câteva zeci de ore; geografia locală ar fii revenit la formele cunoscută, iar marea ar fii devenit nvigabilă. N-a fost aşa. Surplusul a fost atât de mare și curs atâta timp, că a ridicat nivelul întregului bazin hidrografic mediteranian, schimbându-i geografia: multe insule au fost inundate și nu mai existau; cele rămase aveau alte contururi, de corăbierii nu ştiau unde se sflă; iar altele nu mai aveau locuitori - prin ele urlau strigoii (propriile spaime). Pe urmă șuvoiul a curs năvalnic nult timp: ani de zile a împiedicat corăbieri să-şi stăpânească corăbiile. Deci nu mai e de mirare că Ulise, Menelaos, Enea şi alţii, s-au rărăcit pe această mare nouă/necunoscută şi năbădăioasă că vâslaşii şi vântul din pânze, nu i-au făcut faţă.

Acum având în vedere „Dezastrul Troian” provocat de Hefaistos/vulcan; de schimbarea Geografiei ariei Mediteraneene provocată Poseidon/marea; putem spune că valulul/şuvoiul/torentul venea din nord - de i-a dus pe toți în Africa - și a avut atîta apă că a inundat ţărmurilor, până cine ştie unde, adică a fost un adevărat potop balcanic/mediteranian. Fiind așa, nu mai e de mirare interesul lui Homer el, deci putem conchide că tot cataclismul a „creat” și Odisea.

Expediția lui Iason.

Să adăugăm un fapt care aproape limpezește misterul, este vorba de „Expediția lui Iason”. Leganda spune că Iason (precum Hercule și toți eroii civilizatori) a trebuit să treacă niște încercări, în sbuciumata lui viață; una fiind aducerea lânii de aur. Dacă urmărim însă cu atenție legenda, vedem că dobândirea „trofeului propriu zis” (lâna), ocupă puțin loc în narațiune; cea mai mare parte o ocupă drumul parcurs. Din aceasta deducem că ei parcurgeau un drumul necunoscut.

Or aceasta e de neînțeles: adică corăbierii egeeni cunoșteau drumul până în Italia; cunoșteau coastele atlantice ale Spaniei și Africii (cel puțin), dar nu cunoșteau drumul mai scurt până în Marea Neagră!? E greu de crezut. Dar dacă strâmtorile tocmai se creaseră - adică drumul apăruseră recent - totul devine explicabil: nu-l cunoșteau, și niște navigatori/negustori profesioniști, cum erau egeeni, au pornit să-l exploreze. Iar dovada că drumul apăruse atunci, e faptul că la expediție au participat: Hercule, Castor și Polux - frații Elenei - și alții, adică toți contemporani cu ”Evenimentele Troiane”.

În sfârșit, iată dovezi concrete că Marea Europeană a dispărut prin mileniul al II-lea îen; o spun toate întâmplările/consecințe enumerate. Și - având în vedere că „inundația Ghilgameș” nu putea fii în Mesopotamia, unde nu era apă, avem dovada că e aceiași înundație. Deci inundația balcanică/mediteraniană a fost legendarul Potop.

Şi am ajuns la un moment în care ne confruntăm cu mare nedumerire: am ajuns la concluzia Potopului Mediteranian, ca efect al scurgerii Mării Europene, adunând fapte împrăștiate de timp; și totuși n-au fost prezentate explicit de creatorii epopeelor, Homer și ceilalți, care le-au știut prin contact relativ direct. Toți au prezentat fapte, fapte, fapte, fără să spună însă și cauza lor; adică apar ca niște propoziții pline de predicate dar fără subiecte.

Și asta ar fii doar o parte a nedumeririi; fenomenul Potop a fost alcătit din două părți complementare, inseparabile, precum paginile aceleiași file: inundația mediteraniană - adică surplusul de apă - și de „Uscație” (să-i spunem așa fiind inversul inumdației), produsă în Europa. Și totuși asta observăm: dacă despre Inundație „gângăvesc” câte ceva mitologiile și niște poeți, despre „Uscație” nu se găsește nici un cuvânt. Or e de necrezut ca niște evenimente de aşa anvergură: dispariţia unei uriaşe cantităţi de apă dintr-o parte, şi apariția ei în alta; fenomene de importanță incomensurabilă pentru civilizația noastră, fenomene petrecute când civilizația noastră devenise conștientă de sine (vezi istoria laică a Egyptului, scrisă în interioarele piramidelor); deci e de necrezut ca aceste fenomene să treacă nememorate, neconsemnate. Și totuși așa este. De ce? Ne vom lămurii pe parcurs, dar până atunci să spunem câte ceva despre extraordinara „Uscație”.

„Uscaţia Europeană”.

Într-o zii, riveranii întinsei Mări Europene - pe care o ştiau din totdeauna - văd că apa ei începe să scadă. Mai rapid sau mai lent, n-are importanţă, evident ea dispărea, iar în urma ei rămânea o mensă mlaștină, o mulțime de bălţi. Nimeni nu înţelege nimic, toţi sunt înspăimântaţi.

Dar bălţile colcăiau de peşte, iar oferta e prea ispititoare ca să fie ignorată mult timp, aşa că îndrăzneţii pornesc la pescuit/adunat. La început nu merg prea departe, că nu ştiu ce s-ar mai putea întâmpla, dar competiţia îi face îndrăzneţii, apoi îndrăzneții se înmulţesc, tot mai mulţi se avântă prin bălţi după peşte.

Abundenţa de peşte.

Am întâlnit nişte legendele care spuneau că: „tracii hrăneau caii cu peşte”. Zicala nedumereşte, chiar contrariază: întâi, caii nu se hrănesc cu peşte, n-au digestia formată pe peşte, aşa încât, nu prea merge. Pe urmă, de ce ar fii scos tracii peştele din apă - undiţe, năvoade șamd - ca să-l dea la cai, când câmpul era plin de iarbă, tocmai bună pentru ei. Deci nu mergea, dar dacă zicala iniţială ar fii fost: „era peşte să-l dai şi la cai”, situaţia se schimbă; ea spune ceva tocmai despre peştele care se găsea „pe toate drumurile”.

Primii îndrăzneţi.

Primii îndrăzneţi trebuie să fii fost și cei mai flămânzi; și pentru că erau foarte mulţi și nu-i ţinea mai nimic pe acasă, au plecat în „eldoradoul/peştimea” ivită. La început singuri, apoi cu toată familia; și pentru că s-au dus tot mai departe, până la urmă nu s-au mai întors. Urmarea a fost că în scurtă vreme, „goana după peşte” a devenit exod , iar localităţile riverane şi-au cam pirdut săracii.

Democraţia.

Deci s-au avântat în necunoscut doar flămânzii/săracii; ceilalți nu, întâi pentru că ei nu erau flămânzi, şi apoi pentru că având averi de îngrijit. Deci bogaţii/proprietarii n-au părăsit certitudinile de acasă, pentru nişte virtualităţi nesigure, dar au fost foarte nemulţumiţi că săracii, servitorii lor, (sclavi în lumea de atunci), au fugit şi nu s-au mai întors. Au trimis paznicii după ei, dar până la urmă şi aceștia au preferat libertatea și nu s-au mai întors nici ei. Atunci stăpânii supăraţi, au pus să se consemneze în scriptele din cancelariile lor, că noile pământuri au fost ocupate de sclavii fugiţi; - și cum „scripta manent” - a rămas scris în istorie că întinsa depresiunecâmpie din nord-estul Europei, cea eliberată de ape, a fost ocupată de sclavi/slavi.

Noua situaţie însă, era cel mai frumos vis al sclavilor: ieri sclavii, azi liberi, sătui și pe un pământ al nimănui. Şi cum nu-i oprea nimeni și nimic, iar pământ era cât vedeai cu ochii, au făcut pasul logic următor: au luat în stăpânire pământul devenind şi proprietari.

La început însă, era cam pustiu, abea începea să răsară ceva vegetaţie; dar ei erau muncitori pricepuţi, curajoşi - în fond ei erau cei care le făceau pe toate - şi s-au descurcat. Şi-au costruit întâi bordee; şi-au procurat seminţe, au cultivat legume, cereale, pomi, au prosperat şi în final au întemeiat colectivități/localităţi.

Și de aici începe minunea: colectivitățile aveau nevoie de reguli. Știau ei multe reguli dar erau ale lumii sclavagiste, iar ei nu mai erau sclavi ci liberi şi egali. Aşa fiind, au conceput reguli pentru oameni liberi şi egali şi astfel au apărut primele democraţii.

Deci democraţia s-a format în lumea oameniiîlor liberi şi egali, cum era „lumea sclavilor/slavilor nord esticii europeni. Acolo regulile vechilor stăpâni nu aveau putere și nici căutare, astfel tradiţiile sclavagiste s-au pulverizat (la fel s-a petrecut în America, peste câteva mii de ani; şi acolo democraţia au instaurat-o tot desmoşteniţii lumii, tot dintr-un fel de sclavi, şi tot pe un pământ „golit de tradiţii”. Diferența a fost că în America pământul a fost „sterilizat” cu praful de puşcă, iar în „uscația europeană” de ape.

În sfârşit, comunităţile de oameni egali şi liberi, s-au desvoltat, au prosperat și au devenit democrații înfloritoare.

migraţiile mongolilor.

Dar noua realitate - dispariţia Mării Sarmatice/Europene şi transformarea ei în Continentul Europa - a ajuns şi la urechile altor riveranii; vestea a trecut și Munţii Urali la Mongoli. Aceştia ştiau de marea din vest - care se întindea de la poalele Uralilor până la marginile lumii, și s-au mirat când au auzit că marea a dispărut. Au crezut că e o minune, şi au venit să vadă minunea. S-a întâmplat însă că puzderiea de mlaştini pline de peşte i-a ispitit şi pe ei, aşa că au pornit şi ei la adunat.

Mai trecuseră ei munţii şi altă dată, dar atunci s-au lovit de împotrivirea bine organizată a localnicilor; acum însă totul era altfel: acum mai erau doar câțiva, care să li se opună, doar nişte indivizii, împrăştiaţi, izolaţi şi la fel de desorientați. E bine, nu prea i-au băgat în seamă; au adunat cât au putut duce şi s-au întors acasă.

Acasă însă, au evaluat situația la calm; noua realitate era prea ispititoare ca s-o ignore, iar alegerea n-a întârziat: au preferat să se mute din clima aspră a podişurilotr natale, pe întinsele câmpii pline de vegetaţie, de peşte, de ape curgătoare şi climă prietenoasă, adică tocmai raiul din poveştile lor. Deci s-au organizat - şi cum nu prea au întâmpinat opoziţie - s-au avântat tot mai mult prin mlaştinile din vest (legendele hunilor, ungurilor, tătarilor, chiar vorbesc despre mlaştinile din vest prin care li se rătăceau caii și chiar ei). Apoi - pentru că populaţia locală era rară - în următoarele secole, hunii, ungurii, tătarii, turcii, bulgarii şi alţii, au pătruns relativ uşor şi s-au aşezat în Europa.

Migraţia slavilor

Bine înţeles că în drumul lor au trecut și prin tinerele democraţii; și cum în acel stadiu erau prea firave, nu s-au putut apăra. Urmarea a fost că mongolii - impregnați în tradiții sclavagiste, adică dușmani organici ai democraţiei - i-au ocupat, i-au cam exterminat, lăsându-i în viață doar ca robi. Astfel, o parte din democrațiile slave au fost pulverizate.

*

Să facem o precizare: numele de slavi/scalvi, a fost la început o vorbă de ocară rostită de foştii stăpâni frustraţi; și - deșii nu se mai potrivește - a rămas până în zilele noastre. Fiind o realitate, de loc rușinoasă, ba dimpotrivă, îl vom folosii și aici, dar nu sclavi ci exsclavi.

*

Revenind, constatăm că visul frumos al unor exsclavilor a luat sfârșit sub urgiea năvălirilor mongole. Bine înțeles că mulți exsclavi au preferat să fugă - aunci când au putut - și au tot fugit spre vest, dislocați de mongoli. Astfel goţii, ostrogoţii, vizigoţii şi alţii, adică geţi, ostrogeţi, vizigeţi, daci, traci, pelasgi, adică arienii - băștinași imemoriali ai „Arhipelagului European” - au fost împinși în valuri spre vestul Europei. Erau rude desigur (spune Herodod), vorbeau aceiași limbă - cu particularități locale - de aceea nu sunt consemnate mari bătălii între ei, poate și pentru că era pământ destul.

Grecia.

Exsclavii au migrat și în sudul Europei, în peninsula Balcanică, și ea cu populaţia drastic împuținată, dar și de valurile inundației. După trecerea torentului însă, după așezarea apelor, și aici riveranii sclavi au ocupat zonele eliberate de ape. Ți împinși de aceleași necesități, și aici au instaurat reguli democratice. Muntoasa/pietroasa Eladă însă - care oricum nu avea o populaţie numeroasă - acum şi mai golită de inundaţii, n-ar fii avut destulă populaţie ca să creeze viitoarea Grecie. Aici însă, Migrația Mongolă a avut rol benefic; cel puțin trei valuri de exscalvi nord pontici, au fugit din calea lor: astfel Aheienii, Ionienii, Dorienii, au umplut Peninsla Balcanică, creând împreună Sublima Grecie.

Deci aheieni, ionieni, dorieni și ceilalți erau tot arhaicii pelasgi, traci, adică vechii arieni din „Arhipelagul European” și Peninsula Balcanică; vorbau aceiaşi limbă (în „Iliada” nu este consemnat nici un translator), erau înrudiţi, aveau aceleaşi tradiţii, acelaşi patrimoniu cultural (zei), iar de acum, aveau şi aceleaşi idealuri democratice.

„Superioritatea” Rasei Albe europene.

Deci părți din Noua Europă, cea de vest și cea Balcanică, a beneficiat de latura pozitiv a Migrației Mongole: împinși spre vest și sud, exslavii și tradițiile democratice, s-au îndesat și au creat state puternice. Faptul că scandinavii spun că sunt urmaşii dacilor; că Germania își spune daci-land (țara dacilor); că danezii îşi spun dani/daci, esta dovada că aici s-au așezat niște ginte ale dacilor. Aşadar, așa cum Eladă s-a democratizat prin valuri de exslavi democraţi dislocați, și în jumatea Vestică a Europei a fost la fel.

Asta revelează însă un fals: se insistă pe existenţa Democraţiei Greceşti fără să se spună ceva despre Democraţia Europeană; și se spune că rasa albă europeană, a creat cea mai dinamică civilizaţie, insinuându-se că aceasta s-ar datora unei structuri deosebite a albilor.

Bine înţeles că e fals: oamenii se deosebesc desigur, dar nu prin esența structurală: se deosebesc prin culoare, înălțime, cultură și alte, aspecte ne esențiale însă. E adevărat că Europa - locuită de rasa albă - s-a dovedut mai dinamică, dar asta nu s-a datorat nici culorii, nici înălțimii, ci mulţimii de exslavi: de conştiinţe libere, de gânditori liberi, de iniţiative libere; adică oameni liberi care au pulverizat controlul asupra ofertelor. Dovadă e că în Europa nu s-au mai consemnat despoţii de tip asiatic.

Mai mult, a apărut şi s-a manifestat un fenomen de importanţă fundamentală, anume, emanciparea femeilor. Dacă în lumea scalvagistă femeile erau închise în haremuri, ca dispozitive de în-muiere şi făcut copii, în Noua Europă, egalitatea materială și originară dintre femei și bărbați, i-a făcut parteneri de viață. În Europa nu s-au mai consemnat nici Androcraţia de tip asiatic; tot aici a apărut și fenomenul Amazoanelor, un fel de independență a femeilor. Asta a însemnat un mare câștig: componenta feminină a UNITĂŢII OM - prin instincul matern, eminamente socializant - a temperat agresiva competitivitate componentei masculine, cea ce, realmente dublat realmente capacitatea de creație și civilizare a Unităţi Om. Şi până a venit creştinismul cu damnarea Femeii - prin absurdul „Păcat al Evei” şi alte tendinţele de înrobire - în Europa s-a infiripat o civilizaţie superioară. Aşadar nu a existat doar un Miracol Grec ci şi un Miracol European; a fost o „Uscație”, care a pulveriat inegalitaea șanselor dintre indivizi și genuri.

Exsclavii contaminaţi.

Trebuie să facem niște precizări: primii sclavi plecaţi după peşte şi pământ liber, au creat măruntele democraţii locale și - dislocaţi de mongoloizi - s-au conglomerat în Democraţiile Grecești și Europene. Mulţi însă n-au reușit să fugă; ei și foștii lor stăpâni, rămași peloc de la început, au fost ocupaţi de năvălitori (numiți tătari în ultimul timp). Aşadar mongoloizii, plecaţi întâi după peşte, apoi după pământ şi la sfârşit după ţară, au sfârşit prin a-și impune stăpânirea și chiar rasa, în locurile ocupate. Asta a însemnat siluiri de toate felurile, așa încât exsclavii și foștii lor stăpâni au devenit sclavii mongolilor; în mare aceştia au fost ruşii, care au fost câteva secole de stăpânire mongolă. Totuşi situaţia nu putea ţine o veşnicie; proporţia demografică era în favoarea ruşilor, aşa că de la un timp raportul de forţe s-a inversat, și - începând cu „momentul” Dimitri Donscoi - a început procesul invers, de eliberare.

Bine înţeles că bucuria rușilor a fost mare, şi pe măsură ce elibarau şi alţi fraţi, bucuria creştea cu aceiași măsură. Ba, de la un timp au început să creadă că sunt eliberatorii popoarelor subjugate, eliberatorii creştinilor (între timp se creştinaseră), şi au început acţiuni masive de „eliberări”, ocupând chiar Mongolia, deşii acolo nu existau creştini oprimaţi.

Din nefericire - și pentru ei - tot „eliberând” au devenind războinici de profesie; au uitat aratul și semănatul; obișndu-i cu cotrobăitul prin hambarele ”eliberaților”. Asta a făcut ca ruşii să nu moştenească de la strămoşii lor - partea tătară - doar ceva pomeţi, ci şi năravul acaparărilor. Din nefericire asta îi face vecini periculoşi şi desigur antipatici.

În sfârșit, deșii pare o consecință marginală, am introdus-o totuși, pentru că particularitatea slavilor ruși, prezină importanță deosebită pentru istoria Europei, cel puțin.

Densitatea Populaţiei în Mongolia.

Consecințe sunt și în Mongolia: tot plecând/migrând în Europa (şi nu numai, după ce a deprins obiceul), ţinuturile de plecare, au fost masiv depopulate. Astfel în zilele noastre Mongolia e ţara cu cea mai scăzută densitate a populaţiei (1,3 locuitori pe km²).

Asta dovedește încă ceva: migrația nu a început acum niște sute de mii de ani, ci mult mai recent, de vreme ce ritmul de creșterea a populației - specific rasei, vezi china, Japonia (nici Japonia nu are un relief mai generos) - încă nu a reușit să readucă Mongoliei echilibrul între suprafața teritoriului și numărul populației.

Concluzii finale.

Acestea este „Uscația”, acestea îi sunt urmările; fapte reale cunosute și acceptate de toată lumea. Fiind așa, revine nedumerirea/întrebarea: cum de Homer a scris două lucrări despre Inundație, dar nici o silabă despre simetrica „Uscație!” !? La fel Ovidiu și alții, care s-au preocupat de fenomen. Adică i-a impresionat uriașa Inundație dar - la fel de uriașa „Uscație” - i-a lăsat indiferenți? E imposibil de accepta.

Eliberarea Europei de ape, a fost observată cel puțin de europeni; și chiar dacă dispariția/scurgerea a fost și „lentă”, dispariția întinsei mări și apariția simetricului uscat, nu putea fii ignorate; riveranii le-au trăit, le-au avut în pragul casei. Pe urmă fenomene sociale majore, care nu pot fii explicate fără complementara „uscație”: Democraţia/Civilizația Greacă, Democraţia/Civilizația Europeană, nu poate fii explicată fără democrația foștilor sclavi, fără valurile care au umplut golurile făcute de Iinundație. Popoarelor migratoare n-ar fii pornit în migrație, dacă n-au fii apărut ispitele „Uscației”și altele. Deci sunt realități consemnate de istorie și nu pot fii doar întâmplări/accidentate separate, ca picate din cer. Deci toate aceste fenomene sociale, nu pot fii explicate fără „uscație”, și totuși, „uscația” e ignorată, iar consecințele ei explicate fantezist. Oare de ce.

Explicaţia am întrezărit-o, recitind „Odisea”. În ediţia din 1963 a editurii Biblioteca Pentru Toţi; în traducerea lui Eugen Lovinescu. În cântul al patrulea, Elena (cauza Războiului Troian) într-o discuţie cu Ulise şi Menelaos, printre altele spune: din pricina mea nemernica, v-ați dus la război în câmpiile Troiei.

În numeroasele recitiri trecusem peste această declarație, fără să-i remarc nefirescul; acum însă, mi-a atras atenția, m-a trezit. Cum adică, Elena, fica lui Zeus și regină, a avut astfel de regrete!? Așa ceva nu era de mentalitatea rangului ei; Clitemnestra sora ei - tot sămânța de Zeus - și-a ucis soțul pentru că nefericitul a picat acasă într-un moment nepotrivit. Pe urmă, pocăința Elenei era contraziză flagrant de faptele ei cotidiene: uitându-l pe Paris, ea a trăit o dulce poveste de iubire cu însuşi Ahile, pe insula Leuce. A avut și alte aventuri amoroase - tot cu complicții - din care au scos-o Castor și Polux, frații ei.

Așadar pocăința/flagelația Elenei era nepotrivită cu mentalitatea ei de zeiță și regine. În fapt nu se aflau nu doar în rangului, nu se aflau nici mentalitatea timpului: nici împărătesele și nobilele romane - deși ceva mai târzii - nu înțelegeau să-și inhibe dorințele; nu-și înfrânau plăcerile, nu le regretau și, prin urmare, nici nu se pocăiau.

Deci pocăința/flagelația Elenei, nu era în mentalitatea lui Homer, tatăl spiritual al Elenei, trăitor în aceleași timpuri. Asta înseamna că nu el a „obligat-o” să rosteacă pocăința/flagelația. Atunci cum a apărut în opera lui !?

M-am gândit că era din cauza vechimii operei. Știm că în timp, o limbă devine arhaică și prin urmare, ca să fie înțeleasă, limba veche ttrebuia „tradusă” în limba contemporană. Asta înseamnă că Odisea, de exemplu, a trebuit să fie „tradusă” din Greaca Veche în Greaca contemporan, a noastră, de câteva zeci ori, așa explicându-se niște alterări.

Explicația însă, era valabilă dacă erau niște alterări de nuanță. Da, numai că pocăința/flagelația Elenei nu era chestie de nuanță: era alterare de text, de sens și chiar mai profund. Asta înseamnă că cel care a „tradus textul”, nu era un traducător nepriceput, ci un compilator intenționat. Cine a fost el, de ce, și când i-a alterat sensul, sunt întrebări pe care, din respect pentru adevăr și autor, trebuie să le punem.

Să ne amintim că în Evul Mediu (mai bine de o mie de ani), singurii care ştiau să citească şi să scrie erau reprezentanţii clerului celor trei religii, organizaţi în fel de fel de academii, având ca preocupare „dreptelor propriilor dogme”. Prin urmare, respectivii academicieni - doctori în dogme - supravegheau viaţă spirituală și intelectuală a credincioșilor, având griijă ca dogmele să fie respectate. Ei bine Biblia - carte de căpătâi a celor trei variante principale a Credinței Mozaice (de la Moise): Iudaismul, Creștinismul și Islamismul - a statuat că Femeia este unealta satanei și că, prin, „păcatul originar”, este cauza tuturor relelor din lume. Ca atare, păcătoasa Elena (faptic toate generațiile de femei de sub credințele mozaice), trebuie să-și regrete fapta/păcatul.

Deci iată făptașii: dogmticii doctori academicieni, prin scribii lor, au introdus în textele păgânului Homer, mentalitățile biblice: adică „au pus-o” pe Elena să-și regrete faptele, pentru că așa spunea Biblia, pentru că – potrivit lor - așa era bine.

Mărturisesc că asta m-a împresionat neplăcut; așa ceva nu se face. Pe lângă consirderente de ordin moral, și altele; nu trebuie făcut pentru că cititorul vrea să știe ca a scris autorul nu ce a crezut compilatorul. Adică cititorul vrea să știue ce și cum a gândit scribul Homer, în vrmea lui și a zeilor lui; vrea să știe ce și cum a gândit scribul ninivean, în vremea lui și a zeului lui, nu altceva. Or a o transforma pe „Troiana Elena” în „Biblica Evă”, înseamnă a-l falsifica pe Homer, cel puțin.

Spun „cel puțin”, pentru că urmarea e și mai și. De vreme ce Biblia spune că Potopul a fost pedeapsă divină - în logica prea sfinților doctori academiciani - orice altă explicație este erezie și trebuie „corectată” sau eliminată. Și s-a făcut: Inundația a devenit Potop, iar dispariția Mării Europene - „Uscația” și toate celelalte consecințe, au fost eliminate pentru că transformau inundația într-un fenomen natural, adică periclitau dogma pedepsei.

Or acum nu mai e vorba de libertina Elena și de fustangiul Paris, ci de arheologie, climatologie, geologie și alte științe, plus de istorie, care se tot străduie să devină știință. Adică sunt realitățile ale lunii noastre, ale civiluzației noastre care trebuiesc știute nu ascunse: Marea Europeană; dispariția ei și „Uscația care i-a luat locul, precum și toate celelalte consecințe, sunt istoria noastră, sunt procese cu cauze și efecte din care învățăm. Or oameni din mileniului al III-lea e.n., nu se mai pot baza pe spusele unor „doctori academicieni”, care încă nu se pot deslipii de niște concepte din mileniul al III-lea î.e.n.

Pentru că în fond nu contestăm Divinitatea; admitem o Entitatea siderală care a construit totul. Contestăm însă spusele acestori așa ziși slujitori ai ei (aleși nu știm cum și după ce criterii - „nu faceți ce face popa, faceți ce spune popa” spune ceva despre calitățile lor -) care potrivit mentalității lor au instigat, cel puțin, la fapte monstruoase. Deșii spun că Divinitatea e una, au particulariat-o în nu știu în câte variante în câte secte - mai mari sau mai mici -; toți considerându-se „mai drept credincioși decât ceilalți - și caută s-o impună celorlalți, „eretici”. Modelele de impunere le avem: sunt cruciadele; războaiele religioase; exterminarea idolatrilor băștinași; vezi americile, și multe altele care au umplut istoria.

Așadar sacerdoți - de altfel singurii intermediarii între Divinitate și noi - ne spun ce vrea Divinitatea și ce nu, ca în jocul din copilărie „telefonul fără fir. Și pentru că ei cred că au înțeles perfect Adevărul Divin și se cred infailibili, î-și permit să „corecteze” abaterile, ereziile, și chiar să le șteargă dacă contrazic „Adevărul Divin”, în fapt adevărul lor. Și iată „corecții” mai personificate.

Clerului iudaic: cine nu respecta/respectă dogmele Talmudului, Legea Cahal, tribunalul Bet-Din, se pedepsea/pedepsește, începând cu eliminarea din comunitate (ceea ce e foarte grav) şi sfârşind cu moartea. Moartea prin biciuire sau în apă clocotită. O spune chiar evreul Israel Shahak în „ Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică”.

Clerul creştin: iezuiţii ardeau pe rug pe eretici, adică pe cei care aveau alte păreri decât ale Bibliei: Giordano Bruno a fost ars pe rug ca eretic (ştiţi de ce); Galileo Galilei era gata să fie ars pe rug ca eretic (ştiţi de ce); Nicolay Copernik n-a îndrăznit să-şi publice lucrările, de teamă ca va fii declarat eretic; milioanele de amerindieni exterminaţi ca eretici (existau dar Biblia nu-i prevăzuse!?).

Clerul islamic; cei ce nu respectau/respectă dogmele Coranului erau/sunt pedepsţi, tot gradual, până la moarte (am văzut la Tv mai zilele trecute, cum a fost decapitată o femei, în piaţa publică, pentru că nu respectase nişte porunci/dogme).

Iată și ștergeri personificate: pe lângă fenomenele legate de dispariția arhaicei, neguroasei Mare Europeană, au „șters” și Bibloteca din Alexandria (o corespondentă a Bibliotecii lui Asurbanipal), arsă „accidental” de vreo trei ori; ultima dată pe la anul 650 de Califul Omar, care a și spus cu această ocazie: de acum istoria o vom face noi. Sigur cu timpul au apărut rivalități între ele și variantele lor: scribii/copiştii dintntr-o dogmă rădeau textele de pe pergamente celorlalți, ca să le umple cu scrierile lor, mai drept credincioase; sau le distrugeau. Așa se poate explica istoria fabuloasă a Romei - creștin catolică - în raport cu Roma - creștin ortodoxă - Bizanțul, aproape inexistentă deșii au fost la fel de bogate.

Și am ajuns la final: sub povara argumentelor prezentate şi al propriei conştiinţe, mă simt obligat să spun că clerul iudaic, creştin şi islamic au falsificat istoria omenirii.

SFÂRŞIT.

Vasile Gaja, august 2015 - mai 2016.