Despre mine

Bucharest, Romania, Romania
Toate drepturile rezervate. Distribuirea si comercializarea acestor carti si/sau a oricaror parti din acestea fara permisiunea autorului intra sub incidenta legii, conform Legii Dreptului de Autor nr. 8/1996. Pentru cei interesati in publicarea acestor materiale, contactati, va rog, autorul la vasile.gaja@gmail.com. Multumim!

luni, 16 aprilie 2018

Potopul laic şi istoria omenirii





Potopul laic şi istoria omenirii.


Potopul Biblic” însă, a fost un efect secundar, a fost doar efectul ruperii accidentale a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele (poate numai Bosfor), şi a scurgerii Mării Europene (Marea Sarmatică) în Marea Mediterană, cu inevitabilele efecte: Inundaţia Biblică şi Uscaţia Europeană simultană. Deci inundaţia biblică a fost provocată ea însăşi de o mare „inundaţie biblică” şi mondială”, un mare surplus de apă care a creat Marea Europeană. Aşadar adevărata inundaţie cea care a umplut Marea Europeană până ce s-a revărsat peste „ţărmul Bosfor” şi care - prin efectele lui - poate fi considerat „Potop Mondial” este alta. iar cauzele acestuia au fost, desigur, marile dezgheţuri de la sfârşitul glaciaţiei. În sfârşit, în prima parte mi-am expus părerile despre efectele inundaţiei biblice; acum - mânat de aceleaşi îndemnuri şi cu aceleaşi riscuri - mă încumet să-mi expun părerile despre adevăratul Potop, despre cauzele care l-au creat, adică despre dinamica marilor dezgheţuri.
Deci specialiştii/profesioniştii spun - şi nu văd de ce nu i-am crede - că ansamblul Soare-Pământ are trei dinamici: una provoacă ciclul zile-nopţi; a doua provoacă ciclul anotimpurilor; iar a treia - dinamica precesională - provoacă ciclul glaciaţie-interglaciaţie. Ei bine, această a treia dinamică (pe care am încercat să o descriu în prima parte, dar cam fără succes), integrează rotaţia circumterestră cu rotaţia de revoluţie într-un fel de balans rotativ al axei de rotaţie terestre (ca un titirez în rotaţie). În sfârşit, acest balans rotativ pe care îl face titirezul Pământ descrie o imaginară clepsidră, care evident se roteşte în jurul Soarelui pe o axă proprie şi pe o traiectorie proprie, rotaţie care durează cam 26.000 de ani. Aşadar, similar alternanţelor zile-nopţi şi iarnă-vară, iată şi alternanţa glaciaţie-interglaciaţie.
Ei bine, pentru că primul ciclu se numeşte diurn, iar al doilea se numeşte anual, să-i spunem ciclului glaciaţie- imterglaciaţie Climeră, ca să ştim toţi despre ce vorbim. Şi tot ca să înţelegem toţi despre ce vorbim, să împărţim şi ciclul climerei în patru sferturi, dându-le şi lor câte un nume, similar anului. Astfel, pe similara primăverii să o numim: climeră-p; pe a verii: climeră-v; pe a toamnei: climeră-t ; iar pe a iernii: climeră-i. Şi pentru că întreaga climeră durează aproximativ 26.000, să admitem că fiecare sfert durează cam 6.500 de ani. (Un cititor foarte critic mi-a semnalat/reproşat că lucrările mele au nevoie de un dicţionar ca să poată fi citite, insinuând că nu eu trebuie să dau nume - aşa cum mă taie capul -, ci Academiile. Am să răspund şi altor cititori revoltaţi de insolenţa mea: Academiile sunt libere să explice chestia asta; adică specialiştii ştiu că fenomenul precesional propriu-zis - balansul rotativ terestru care creează imaginara clepsidră - este un ansamblu dinamic, complex şi greu de imaginat şi dacă ar vrea să-l facă cunoscut curioşilor de rând l-ar putea explica/descrie foarte uşor printr-un desen animat. Stabilind exact ce constelaţie „vede” acum capătul nordic al axei clepsidrei - şi în ce punct al ei - s-ar putea şti în ce perioadă a climerei ne aflăm. Şi nu doar atât: suprapunând şi integrând - prin nişte numărătoare de mare capacitate - zilele şi nopţile, verile şi iernile, s-ar şti nu doar în ce dată a climerei noastre ne aflăm şi când a început ea - dacă a fost marţi sau miercuri; s-ar vedea că echinocţiile migrează, ceea ce modifică durata anotimpurilor şamd. Adică am avea un calendar laic. Or tocmai asta e problema, Academiile n-o fac. De ce ...?) Dar să revenim la ale noastre.
Acum, pentru că subiectul lucrării este legat de efectele climerei noastre asupra istoriei omenirii, şi plecând de la reperele oarecum convenite: erupţia Vulcanului Thera din insula Santorilii (aproximată de geologi, vulcanologi cam prin secolul cinsprezece îen); şi a Războiul Troian (aproximată tot cam atunci), să încercăm să ne imaginăm dinamica climei şi efectele ei.
Aşadar, e de crezut că acum aproximativ 4000 de ani, nişte ecluze pe care „zeii” Anu, Iştar, Enungi, Heracle şi alţii le construiau pentru sistematizarea apelor, s-au rupt (din cauza Vulcanului Thera !?), şi imensa cantitate de apă a Mării Europene s-a revărsat, provocând inundaţia biblică. Deci imensa cantitate de apă a Mării Europene a ajuns atunci la „ţărmul Bosfor”, ceea ce ar arăta că atunci topirea gheţurilor/zăpezilor ar fi atins maximul. Înseamnă că - potrivit simultanei complementarităţi de care vorbeam - atunci emisfera nordică se afla în plină climeră-p (adică se cam sfârşea „glaciaţia”), iar emisfera sudică se afla în plină climeră-t (adică se cam sfârşea interglaciaţia).
Deci să nu ne scape din vedere că potrivit simultanei complementarităţi de care vorbeam, omenirea contemporană trăieşte în a nu ştiu câta climeră de la „facere”; că trăieşte simultan „glaciaţie” într-o emisferă şi „interglaciaţie” în cealaltă; şi că - făcând nişte calcule aproximative - deducem că acum generaţia noastră trăieşte în emisfera nordică cam în ulima mie de ani a climerei-p, iar cea din emisfera sudică ulima mie de ani a climerei-t. Asta ar înseamna că peste aproximativ 1000 de ani emisfera nordică intră în „pârjolul” interglaciaţiei, iar cea sudică intră în „infernul frigului” glaciaţiei.
Am folosit cuvintele „pârjol” şi infern” pentru că interglaciaţia - dar mai ales glaciaţia - sunt considerate catastrofe climatice. Numai că nici nordicii şi nici sudicii nu simt că trăiesc nişte catastrofe; adică nu consideră catastrofe faptul că vegetaţia se usucă vara şi îngheaţă iarna, le consideră efecte normale ale dinamicii naturii şi gata. Şi asta pentru că zicem că „pârjolul interglaciaţiei” şi „îngheţul glaciaţiei”- „catastrofele”, nu - se instalează foarte lent (în mii de ani), iar vremelnicele generaţii de vietăţi-oameni, au timp să se adapteze la ele. Aşa că nu ştim cum sunt catastrofele, ştim însă că la nivel de generaţie „milenarele catastrofe” sunt ceea ce numim normalul.
Şi am avea o dovadă: comparând dinamica temperaturilor din Montreal - aşezat pe meridianul 70 longitudine vestică şi paralela 50 nordică - cu dinamica temperaturilor din Punta Arenas - de pe acelaşi meridian, dar pe simetrica latidudine sudică - vom vedea că diferenţele nu sunt deloc catstrofale, că se trăieşte bine mersi în ambele localităţi. E drept că generaţiile contemporane trăiesc climerei-p şi climerei-t, adică perioade de tranziţie în care extremele sunt mai apropiate; dar observând statisticile termice din cele două localităţi - atâtea cât sunt - vedem că acum în Montreal iernile sunt doar ceva mai scurte decât la Punta Arenas (aşa ar trebui să fie dacă teoria balansului rotativ precesional este adevarată). Şi chiar dacă perioada analizată este desigur scurtă, iar prezentul prezintă doar tranziţia, datele dau totuşi altă dimensiune catastrofismului precesional. În sfârşit - pentru că ne interesează efectele notabile ale glaciaţiei şi interglaciaţiei asupra vieţii terestre şi prin consecinţe asupra istoriei omenirii - să încercăm să ne imaginăm dinamica unei climere asupra Pământ şi să începem cu instalarea climera-t în emisfera nordică

Climera-t (toamnă) în emisfera nordică.
Aşadar datele echinocţiilor sa deplasează spre solstiţiile de iarnă, şi combinat cu diferenţa dată de „diametrul lung” al elipticii (Soarele nu se află în centrul elipticei ci în unul din focare, ceea ce face ca eliptica să aivă un „diametru lung” şi un „diametru scurt”. Asta face ca distanţa dintre Pământ şi Soare să fie mai mare cu aproximativ 5 milioane de km când se află în această parte a eşipticii), în emisfera nordică iernile vor din ce în ce mai lungi - iar proporţional - verile din ce în ce mai scurte. Asta înseamnă că îngheţul va dura mai mult pe înălţimi; că acolo vegetaţia văratică nu va mai mai ajunge la maturitate şi va dispare, sau va ”migra” la şes împreună cu nimalele dependente de ea; şi le va urma omul, dependent de ambele. Mai târziu - când frigul se va accentua, când îngheţul se va extinde şi la şes (până la urmele lăsate de gheţari), vegetaţia, animalele şi omul vor migra spre şesurile mai sudice.
Având însă în vedere că climera-t a durat 6500 de ani, dinamica climatică/termică a fost foarte lentă şi - dacă nu a fost consemnată statistic - e posibil ca populaţia să nu fi conştientizat transformările, migraţiile. Instalându-se în mii de ani, cu schimbări infime pe generaţie, populaţiile se adaptau la noul normal - care se tot instala - fără să observe sschimbarea. Nu ştim diferenţele dintre dinamica climatică din Montreal (unde se termină climera-p (primăvara) şi începe să se instaleze „pârjolul” climera-v, şi dinamica climatică din Punta Arenas (unde se termină climera-t (toamna) şi începe să se instaleze „infernul” climera-i (iarna). Aşadar nu ştim diferenţele dar putem spune că nu se remarcă tendinţe de migrare niciunde.
Aşa fiind putem spune că migraţiile spre Ecuator din timpul climera-t - una din „catastrofele” „glaciaţiei” - este (o vedem) atât de lentă încât nu se face simţită ca atare de populaţii; totuşi trebuie admis că la scara întregii climerei-t (în timpul celor 6500 de ani), creşterea frigului trebuie să fii provoacat o oarecare migraţie a populaţiei spre latitudini mai mici.

Climera-i (iarna) în emisfera nordului.
E de crezut că după lunga perioadă de tranziţie termică a climerei-t, frigul climerei-i s-a instalat în emisfera nordică, scăzând gradual în intensitate spre Ecuator. Cum am spus comunităţile omeneşti tăriesc acolo unde s-a adaptat: vânează urşi albi şi pescuiesc la copcă - foarte la nord -; vânează şi pescuiesc prin depresiuni - mai spre sud-; vânează, pescuiesc şi fac agricultură - în zonele temperate -; vânează, pescuiesc şi face agricultură cu ajutorul irigaţiilor - mai spre Ecuator. Acesta este normalul vieţii în emisferă nordică, le este relativ suficient, deci frigul nu-i împinge spre migraţie masivă.

Climera-p în emisfera nordului.
Dar după binele <=> răul (normalul) vieţii locale din climera-i, în emisfera nordică începe climera-p: iernile încep lent să se scurteze - şi simetric - verile încep să se lungească. Şi dacă la instalarea climerei-i perturbatorul frig a provocat o oarecare migraţie spre sud, acum căldură provoacă iar migraţie - de amploare asemănătoare desigur - dar invers: Soarele e mai aproape, atmosfera mai caldă, drept urmare vegetaţia avansează spre nord, spre înălţimi, iar animalele şi omul o urmează.
Acum însă apare adevăratul perturbator: la instalarea climerei-i perturbatorul fost frigul - care îngheţa apele – dar acum la terminarea climerea-p (primăvara) vine căldura care dezgheaţă apele.
Or ştim din ciclurile anuale că datorită încălziri, în prima o parte a primăverii au loc inundaţii mai mai mult sau mai puţin ample. Oricum ele nu ţin mult pentru că temperaturile cresc rapid, începe evaporarea directă şi prin vegetaţie, ceea ce face ca apa să dispară aşa că inundaţiile dispar şe le pe neobservate.
E bine şi în climerea-p (primăvara) procesul este la fel, doar că durează mult mai mult; perioade dezgheţurilor se va întinde cam 1000 de ani, iar inundaţiile se vor întinde şi ele proporţional adică tot cam atât. Sigur că extinzându-se doar cu câţiva milimetrii pe an, poate să nu se observe, poate să fie considerate normalul; dar pe măsură ce se apropia de Ecuator, topirile erau mai rapide, inundaţiile mai rapide şi mai ample pe unitatea de timp, consecinţele mai evidente, aşa că pe aici puteau fii conştientizate ca atare şi provocau - pe lângă probleme - şi întrebări.

Iîngheţul în emisfera nordică.
În sfârşit, ca să înţelegem dinamica inundaţiilor să ne imaginăm procesul îngheţurilor şi dezgheţurilor, şi să începem procesul îngheţurilor, adică al acumulărilor de zăpadă/gheaţă/apă. Deci în timpul mai lungilor ierni din lunga climeră-i nordică, s-au adunat mari cantităţi de zăpadă/ghiaţă, le vedem în urmele consemnate. Aceste acumulări au rezultat din vaporii de apă aduşi de peste tot de curenţii de aer şi - după cum vedem - au fost din belşug. Spun asta ca să evidenţiez faptul că dezechilibrul termic a provoacat şi un dezechilibru acvatic local; adică pe lângă „apa locală” care a îngheţat şi s-a depozitat în gheţurile nordului, a mai fost o mare cantitate de vapori aduşi de pretutindeni de mişcătoarea atmosferă. Aşadar în timpul climerei-i, emisfera nordică a absoarbit foarte multă apă care s-a depozitat în calota polară nordică şi pe înălţimile continentale. Deci acesta a fost îngheţul, să vedem şi cum e cu dezgheţul.

Dezgheţul în emisfera nordică.
Ştim apa începe să se desgheţe de la 0 grade Celsius şi începe să se evapore la plus 4 grade C. Cunoaştem fenomenul: aproape în fiecare an la începutul primăveri se produce o inundaţie care - chiar dacă e violentă uneori - nu ţine mult din mai multe cauze. Una - poate cea mai importantă - e că imediat după 0 grade apele sunt redate Oceanului Planetar prin pârâuri, râuri, fluvii, acolo unde aceste scurgeri există. Unde nu există, sarcina uscării inundaţiilor rămâne evaporării. Numai că - aşa cum am presupus - aceasta începe la plus 4 grade Celsius; atunci - la presiunea atmosferică - molecula de apă are cea mai mică densitate, adică cel mai mare volum. Or căldura tocmai asta face: creşte temperatura moleculei, îi creşte volumul şi drept urmare trece din starea lichidă în cea de vapori.
Aşadar la plus 4 grade Celsius începe evaporarea, care se face prin două căi: una este cea directă cauzată direct de Soare şi redată atmosferei care o poartă pretutindeni; şi a doua prin vegetaţie. Prin vegetaţie pentru că tot la plus 4 grade C. devine utilă şi vegetaţiei: aceasta o absoarbe dim pământ ca apă, în propriile ţesuturi o foloseşte ca diluant şi transportor în procesele ei de hrănire şi apoi - pentru că s-a ajuns la plus 4 grade C. poate - o evaporă (”urinează”) în atmosferă, menţinându-şi astfel şi nivelul termic.
Aşadar în primăverile anuale perioada fără evaporare nu ţine mult; temperatura creşte relativ rapid; şi cam în zece zile începe evaporarea şi prin urmare inundaţiile de primăvară încep să dispară. Acum dacă admitem că într-o primăvară care durează cam trei luni, perioada fără evaporare ţine cam zece zile - adică aproximativ o zecime din toată primăvara - înseamnă că într-o climeră-p care durează 6500 de ani perioada fără evaporare ar dura cam 1000 de ani şi tot cam atăta şi inundaţia „de primăvară”.
Or o inundaţie care ţine 1000 de ani în toată emisfera nordică e cu totul altceva. Aceasta va inunda toate locurile joase, din toate continentele; iar amploarea s-a impus, iar populaţiile au conştentizat pericolul (poate mai repede spre Ecuator, procesul fiind mai rapid).

Iinundaţiile în emisfera nordică.
În sfârşit, plecând tot de la reperele: „Vulcanul Thera” şi „Războiul Troian” - petrecute aproximativ prin secolul al XV-lea îen - e de crezut că Marea Europeană ar fii atins atunci nivelul maxim, adică inundaţiile ar fii atins cam atunci întinderea maximă. Cum asta se petrecea în „zecimea fără evaporare” lungă de 1000 de ani; considerăm că acum vreo 9-10.000 de ani în emisfera nordică a început climera-p (primăvara precesonală), şi gheţurile au început să redevină apă. Deci apa se tot înmulţea, nivelurile tot creşteau şi au tot crescut cam 1000 de ani. Bine înţeles că acum nu se inundau doar câteva lunci ci toate locurile joase din toată emisfera nordică: Acum s-au umplut cu apă toate depresiunile din America de Nod, Africa de Nord, Europa şi Asia; acum depersiunile s-au transformat în lacuri, lacurile în mări, iar - acolo unde s-a putut - mările şi-au croit drum spre Oceanul Planetar. Sigur că acum deşertul Sahara s-a transformat într-o mare întinsă - chiar dacă nu era prea adâncă - în care se bălăceau animalele din picturile rupestre; înălţimile Africane (Kenia, Kilimangiaro...,) au acumulat în climera-i suficientă zăpadă ca să facă treaba asta. Să lăsăm însă animlele şi să ne concentrăm pe oameni.
După cum ştim, grupările umane preferau depresiunile; întâi pentru că aveau un pârâu, râu cu apă de băut; aveau şi ceva peşte, dar şi pentru că îi apăra de vânturi, intemperii. Şi iată că toate depresiunile emisferei nordice - adică tocmai aşezările umane - încep să fie inundate. Sigur că în latitudinile mai înalte inundaţia fiind mai lentă, poate nu nu a fost conştientizată imediat, dar când nişte edificii mai trainice (poate ele însăle seculare), a începeau să fie înconjurate de ape, s-au iscat nedumeriri şi întrebări; poate şi răspunsuri, dar realitatea impunea: locurile/baştina trebuia părăsită.
Şi iată iar migraţia; numai că acum nu mai era opţională; dacă de frig se mai apărau cu o şubă, de inundaţie nu de puteau apăra: acum trebuia părăsită casa, bătătura, satul... muzeele, şcolile, lăcaşurile de ştiinţă şi cultură, totul. Aşa au făcut toţi locuitorii depresiunilor Europene (arienii, ramanii !?); aşa au făcut maiaşii, incaşii şi toţi ceilalţi de pretutindeni. Şi cum toţi au fost dislocaţi de apele care le-au scufundat căminele, toţi duceau cu ei nostalgia locurilor de baştină, toţi aveau în mental o regretată „Atlantidă”, de aceea şi sunt atâţia care o revendică.
Aici aş mai adăuga ceva: se spune că „marile desgheţuri” ar fii ridicat nivelul Oceanului Planetar, creditând astfel ideia Potopului mondial. Întâi trebuie subliniat că datorită complementarităţii - desgheţ nord, îngheţ sud - fiecare moleculă de apă care se desgheţa în Calota Arctică, îngheţa simultan în Banchiza Antarctică; drept urmare - din această cauză - nivelul Oceanului nu creştea şi nu scădea. E adevărat că Emisfera Sudică are mai puţină masă continentală, mai puţine înălţimi decât Emisfera Nordică, prin urmare apa topită pe înălţimile nordului nu putea fii preluată de înălţimmile sudului. E drept, dar masa continentală nordică are şi o masă vegetală pe măsură, care reţine apa în acelaşi ritm şi cantitate cu dezgheţul, aşa că primul dezechilibru aste compensat de acest al doilea. Aşadar nu putea fii vorba de creşterea nivelului O. Planetar căci nu avea de unde, în consecinţă Potopul nu a fost provocat de o presupusă revărsare a acestuia.
În sfârşit revin la inundaţia Europeană mai cunoscută: mulţi din arienii, ramunci, pelasgi, tracii ... - dislocaţi de Marea Europeană - au migrat spre sud ducând cu ei limba, tradiţiile, eroii civilizatori şamd. Ca populaţie agrară duceau şi cultul Soarelui, RA („zeul” dătător a toate fără să ceară ofrande, mătănii), ei au devenit aRAmeii în orientuul apropiat, RAma în India, RAmseşi în Egypt... Aşi mai adăuga nişte realităţi pe care nu îl comentez, doar le subliniez: se spune că populaţia băştinaşă în Egyptului sunt felahii (nume ce seamă poate întâmplător - dar remarcabil - cu valahii).
Felahii - populaţie albă, evident europeană, nu pot fii băştinaşă în Africa - continent cu populaţie negroidă -; ei pot fi băştinaşi doar în raport cu arabii veniţi mai târziu. Dar şi arabii - care populează Orientul Apropiat până în Peninsula Arabică - cum de sunt tot rasă albă europeană aşa apoape de Africa neagră ? Sunt prea departe de meleagurile europene, şi prea aproape de continentul negru African, ca să nu fie nişte migraţi. Oricum egyptenii au făcut ce făcea şi „zeul” Enungii în Europa: făceau canale, irigau apele Nilului...
Aşadar inundaţiile din climera-p care a efectat întreaga emisferă nordică, a fost adevăratul adevărata catastrofă a glaciaţiei-interglaciaţiei, nu frigul sau căldura, oarecum suportabile. Inundaţiile din climera-p au fost „Potopul Mondial”, inundaţia biblică a fost doar un o particularitate a lui. Acest Potop a dislocat populaţiile lumii, iar masa acestora putea foarte uşor să cread - sau să fie făcută să ceadă - ca era un Sfârşit al Lumii, mentalitate care mai bântuie şi acum. Şi nu greşim prea mult spunând inundaţiilor din climera-p potop mondialpentru că cu 13.000 mii de ani mai înainte şi populaţiile din emisfera sudică - deşi mult mai puţină - trăise unul la fel, aşa că...
În sfârşit perturbatorii frig, căldură, au provocat ceva migraţii, dar cel mai mare perturbator a fost apa; inundaţia, Potopul. Acesta n-a dislocat doar populaţii ci a inundat aşezări acoperind civilizaţii, distrugând aproape irecuperabil istoria materială din ultimile 13.000 de ani a jumatate din omenire. Şi nu doar atât: migraţiile sau îndesările de populaţii au dus la conflicte, războaie adică, alt fel de distrugeri de de civilizaţie.
În concluzie putem spune că istoria omenirii - lungă de nu ştiu câte climere - a fost marcată de implacabilele schimbări climatice - cauze şi a imperativelor migraţii – şi a războaiele impuse de acestea. Ele au restrâns drastic civilizaţia terestră - care după cum vedem s-a refacut lent -; iar ce am moştenit este doar ce a trecut prin acest lung şir de inundaţii/vămi a lungului şir de climere.

un capitol riscant.
Am citit într-o revistă (LUMEA nr.9 2017) că recent, într-o pustietate îngheţată din Norvegia a fost deschisă o „Bancă pentru Apocalipsă” - cum a fost numită - în care au fost stocate cărţi valoroase în format digital. Că tot aici se mai află o „Arhivă arctică a lumii” în care au fost depuse o colecţie uriaşă de seminţe, care - în cazul unor cataclisme - ar permite omeniri refacerea soldului alimentar. Adică super desvoltata noastră civilizaţie a găsit cu cale să-şi ia astfel de precauţii - când nu este ameninţată de nimic -; aşa că mă simt îndreptăţit să mă întreb: cum au gândit şi acţionat decidenţii de acum aproximativ 5-6000 de ani, când Potopul le era în bătătură?
Or întrebarea asta mă duce cu gândul la Marile Piramide, din Egypt, Peru, Mexic; India, Pakistan..., care ciudat: toate se află cam pe centura Tropicului Nordic (Racului), adică tocmai pe unde dinamica, marilor inundaţii a fost conştientizată; şi iar ciudat: toate sunt constrite tot cam pe atunci. Nu cumva acestea sunt tot nişte „bănci pentru apocalipsă”, construite de decidenţi timpului (”zei” precum Imhotep), presaţi de un real pericol? Aşa „faraonicele inutilităţi” şi-ar dovedii raţiunea, adică şi-ar deasvăluii cel puţin o utilitate.
Şi mai e ceva care mă îndeamnă să le cred „bănci pentru apocalipsă”. Hieroglifele - ca şi scrierea mayaşă de altfel - sunt faptic nişte sugestive benzi desenate; ele pot „vorbii” despre o istorie a locului, despre agricultură, irigaţii şi altele la fel, dar nu şi despre ştiinţa construcţiei piramidelor. Pentru că nu văd cum ar fii exprimată prin simplistele benzi desenate, teorema unui „Pitagora contemporan”; a numărul „pi” şi altele absolut necesare constructorilor. Deci cred că presaţi de inevitabil, constructorii s-au rezumat să conserve strictul necesat, restul lăsând-ul în seama eventualilor supravieţuitori.
Există însă şi mari nedumeriri: să nu fii înţeles constructorii piramidelor cauzele şi limitele inundaţiilor, de s-au speriat şi s-au înhămat la aşa muncă? E imposibil de crezut; poate ştiau cauzele dar poate că nu ştia dimensiunea, aşa că n-au vrut să rişte. Şi pe urmă, de ce n-ar fii gândit şi ei - aşa cum au gândit peste câteva mii de ani - savanţii noştri? Oricum repet: aşa „faraonicele inutilităţi” şi-ar dovedii raţiunea, şi-ar desvăluii cel puţin o utilitate.
În sfârşit, în aceaşi utilitate aş înscrie şi tăbliţele de la Sinaia. Masivul Bucegi, Podişul Transilvaniei nu a fost acoperit de apele Potopului, aşa că aici nu au fost necesare construcţiii speciale, relieful oferea cpndiţii ideale, trebuiau doar folosite. Pe urmă vârful masivului botezat Omul; Sfinxul cu aranjamentul litic Babele; ar putea semnala aici existenţa unui centru sacerdotal. Poate aici îşi aveau sălaşul decidenţii, „zeii”: Anu, Ishtar, Enungi, Heracle şi alţii, cei care n-au migrat şi care au hotărât să deverseze Marea Europeană în Marea Meditarană, respectiv în Oceanul Planetar. După cum spun legendele, ei s-au apucat să facă treaba aceasta: au construit nişte ecluze moderatoare; dar n-au reuşit să termine proiectul deparece au fost surprinşi de cutremurul provocat de Vulcanul Thera care le-a distrus lucrarea. A fost deajuns să se rupă o ecluză ca totul să se prăbuşească şi astfel s-a produs inundaţia biblică.
Aşadar am putea crede că şi aceşti decidenţi - din aceleaşi motive ca ale celor din Egypt, Peru, Mexic, India, Pakistan... - să fii gândit la fel; şi pentru orice eventualitate s-au hotărât să facă şi ei o „bancă pentru apocalipsă”. Şi au făcut-o în masiv (la Sinaia de mai târziu), unde au depozitat nişte tăbliţe - din perenul aur - pe care au bătul/gravat informaţiile pe care voiau să le salveze/transmită urmaşilor.
Sigur că ar fii nişte diferenţe: potrivit datărilor, Tăbliţele de la Sinaia ar fii mult mai recente ceea ce ar contrazice ipoteza. Nu exclud varianta; pe aici au grăpat atâtea pericole încât e posibil să fie vorba despre altceva. Deci e posibil nu zic nu; numai că văzând învşunarea mondială de a ne face să credem nişte bazaconii, cum că viaţa pe Pământ a fost salvată de la exterminare de nişte animale îngrămădite într-o Arcă; că însăşi omenirea a fost salvată de la aceiaşi exterminare de un Noe, Utanapiştim... - îndesaţi şi ei în aceiaşi ladă plutitoare - mă face mai mult decât sceptic. Pentru mine falsificarea istoriei generale, dar mai ales a României nu mai este o ipoteză ci o axiomă. Aşadar nu resping total o altă variantă, dar intenţia de a salva nişte valori spirituale de un pericol iminent este evidentă şi seamănă foarte mult celelalte. De care pericol? Au fost atâtea (şi încă mai sunt) că n-are rost să ne întrebăm.
Şi chiar aşa fiind cred că depozitul de informaţii de la Sinaia poate fii nunmit Biblioteca de la Sinaia şi pus alături de Biblioteca lui Asurbanipal; de Biblioteca de la Alexsandria; şi de ce nu de Biblioteca Cheops; Biblioteca Tutancamon, şi celelalte de pe latitudinea piramidelor sau a „bancilor pentru apocalipsă”.
Acum pentru că venii vorba de Tăbliţele de la Sinaia să-mi rostesc câteva păreri.
Întâmplător” la Sinaia (o localitate foarte veche după cum spun tradiţiile), nişte călugări s-ar fii apucat să construiescă acolo o mânăstire - şi să vezi minune - tot săpând pentru fundaţie au găsit nişte tăbliţe din aur cu ceva gravat/scris pe ele.
Din motive de turism desigur, s-a construit (tot pe acolo, tot „întâmplătot”) un mare hotel: Cota 1400. Şi acesta necesita nişte săpături de fundaţii şi ele au fost făcute, dar de data aceasta nu se ştie dacă constructorii au găsit ceva săpând.
Tot „întâmplător” Regele Carol I se hotărăşte să-şi contruiască Palatul Peleş chiar pe locul vechii mănăstiri. Şi iar surpriză: săpând fundaţia (nu se ştie cât de mult s-a extins „fundaţia” în masiv), iar s-au găsit nişte tăbliţe din aur cu ceva gravat/scris pe ele.
Ei bine, în relatările acestea am tot pus cuvântul întâmplător în ghilimele şi să mă explic. În vara anului 1963 făceam o excursie cu câţiva prieteni şi plecaţi de la cabana Vârful cu Dor mergeam spre cabana Babele; era cald, era frumos şi undeva pe platou ne-am oprit să ne odihnim. Discutând ceva mai aprins, cine ştie ce, am dat cu pumnul în pămât. Ei bine am înlemnit; de sub pământ a venit sunetul unui imans gol, că aproape m-am speriat. Am avut senzaţia că mă aflu pe o pojghiţă subţire deasupra unui hău - şi nu vă mint - după aceea am călcat cu mai multă grijă.
Aceasta sunt faptele, e o experienţă personală, nu citită pe internet şi accesibilă oricui; cine are îndoieli să urce pe Platoul Bucegilor, să facă ce am făcut eu şi se va lămuri.
În sfârşit eu nu ştiu dacă dedesupt se află camera de comandă a Universului; dacă este o Bază extraterestră; dacă sunt nişte tuneluri care fac lăgătura cu piramidele lumii; sau este camera „faranului dacic”; nu ştiu nici dacă sunt doar nişte cavităţi săpate de apele freatice. Ştiu însă sigur că dedesupt se află un imens gol şi sunt la fel de sigur că nu sunt primul şi nici singurul care am abservat fenomenul. În sfţrşit, nu ştiu nici ce interpretări au dat ceilalţi acestui fenomen sonor, dar cred că coincidenţele „întâmplâtoare” despre care am vorbit, ar putea fii un răspuns.
Şi câteva păreri personale despre obiectele tăbliţe. Nu le-am văzut şi chiar dacă le-aş fi văzut, pentru mine ar fii fost „mute”. Cei care le-au văzut însă - indivizi cu mai multă pricepere - spun că au fost lucrate cu mare grijă: şi că orice ar fii, sunt adevărate opere de artă/maestru.
Ei bine se mai spune că la comanda Regelui Carol I au fost copiate pe plumb şi apoi topite. Aşa o fii dar pemiteţi-mi să am mari îndoieli în legătură cu veritatea acestei afirmaţi; Regele nu era un căutător de aur, care fericit că le-a găsit le-a transformat repede în bani. Trecând peste ce credea „întâmplător” despre ele, Regele era totuşi un om instruit şi nu putea rămâne indiferent la aşa lucrare. Mai mult chiar: sigur a discutat despre ele cu specialişti gravori, numismaţi, arheologi şamd, mai ales germani; or aceştia nu puteau rata posibilitatea de a le vedea/studia, aşa că - poate chiar la recomandarea lor - au fost copiate în plumb şi apoi trimise în Germania. Regele a primit nişte aur (nu ca plată ci ca înlocuitor), din care a facut nişte monede ca să salveze aparenţele. Astfel tăbliţele de aur trebuia să-şi înceteze existenţa, să iasă din atenţie şi au ieşit.
Acum trebuie să spunem că - până la un punct Regele a lucrat cinstit: a salvat tăbliţele care - fiind de aur erau foarte vulnerabile - şi le-a tranferat în Germania unde puteau fii mai bine păzite. Apoi copiindu-le pe plumb - material relativ banal - a salvat şi informaţiile de pe ele, ceea ce iar a fost bine. Ce a făcut însă după aceea nu a mai fost de loc bine: fiind Rege nu s-a mai îngrijit (tot întâmplător !?) ca ele să fie riguros înregistrate în noile locaţii (Patriarhie; Academie, Banca Naţională...), aşa că acum - din cele 500 câte se spune că ar fii fost - mai sunt vreo 20. De ce? Nu cumva din aceleaşi motivele pentru care Biblioteca din Alecsandria a ars de vreo trei ori; din aceleaşi motivele pentru care tăbliţele lui Asurbanipal au fost traduse cam prea creştineşte?
S-a spus şi că ar fii nişte falsuri, că nu sunt importante, deşii încă nu erau traduse. Poate numai că deşi din plumb - care se găseşte pe toate drumurile - au tentat şi se vând prin lume nu la valoarea plumbului. Or asta mă face să cred că au altă valoare decât a plumbului, că nici savanţii germani nu le-au distrus, că originalele încă sunt intacte pe undeva şi vor ieşii cândva la iveală.



SFÂRŞIT



         Vasile Gaja, aprilie 2018