UNDE A DISPĂRUT LIMBA DACILOR?

VASILE GAJA

UNDE A DISPĂRUT LIMBA DACILOR?

EDIŢIA A 2-A

PUBLICAT PRIN A.F. GAJA VASILE, BUCUREŞTI 2008

ISBN 973-0-02768-4

Tehnoredactare şi corectură: Anca Gaja

Toate drepturile sunt rezervate A.F. Gaja Vasile.

E-mail: vasile.gaja@gmail.com

INTRODUCERE

Stimate cititorule, dacă tot ai deschis această cărticică, nu te grăbi să o închizi şi ascultă-mă, rogu-te, fiindcă un mare păs m-a împins la această lucrare; fii-mi, deci, duhovnic şi martor la multele nedumeriri pe care le-am strâns în aceste pagini şi vei vedea că sunt dureros de multe şi de mari. Amândoi am avut dascălii noştri care ne-au învăţat la vremea respectivă că gârla cutărică izvora dintr-un munte şi se vărsa într-o gârlă cutare, mai mare; că apa întotdeauna curge, nu urcă niciodată; că valenţele sunt necesare chimiei precum gravitaţia fizicii şi multe, multe altele, ca la şcoală. Mai cârteam noi, că atunci nu prea le înţelegeam; le vedeam cam aiurea, cam fără rost şi ne irita că musai trebuia să le învăţăm aşa cum voiau dascălii. Cu toate acestea, am avut un mare respect pentru ei şi, chiar dacă uneori erau mai severi, pe unii     i-am venerat chiar şi sunt convins că la fel ca mine şi domnia ta ai nostalgia acelor vremuri. În sfârşit, vreau să spun că nici nu ne trecea prin minte să contestăm adevărurile spuse de domniile lor, ei fiind pentru noi un munte de ştiinţă şi competenţă - cel puţin, pentru mine aşa au fost.                               

Aşa a fost multă vreme, dar între timp am mai crescut şi am aflat despre diverse controverse existente chiar între ei, şi dau aici un exemplu ce-mi pare suficient de concludent: unii savanţi spuneau cândva, cu multe argumente desigur, că „Din cer nu pot cădea pietre”¹ (n.r. În secolul al XVI-lea, Academia Sorbona din Paris a stabilit că „Din cer nu pot cădea pietre”. Era explicabil şi scuzabil, despre meteoriţi se ştia mai puţin.); alţii, tot savanţi şi tot cu multe argumente, spuneau că se poate. Până la urmă, am dedus că şi ştiinţa omenirii îşi are limitele ei, limite inevitabile prin copilăria ei eternă, sau tinereţea ei fără bătrâneţe; am înţeles că există greşeli de soartă, de etapă, greşeli inerente şi care nu lezează prestigiul nimănui, fiind iertate din oficiu.            

Şi totuşi am nişte nemulţumiri despre prestaţia unor domni profesori: sub prestigiul unor titluri “incontestabile” şi de la înălţimea catedrei, a şcolii, domniile lor ne administrează „adevăruri strâmbe” care, după modesta mea părere, nu au scuza greşelilor de care vorbeam. Îmi displace să acuz, aşa în general, căci nu ştiu cui anume să mă adresez; totuşi trebuie să o fac, aşa că cer îngăduinţă pentru necuviinţă. Cum s-au strecurat adevărurile strâmbe în istoria României am să încerc să explic pe parcurs, până atunci, însă, ştii zicala: „hoţul cu un păcat şi păgubaşul cu o mie”. 
La o adică însă, n-ar trebui să răspund eu la nedumeriri, să răspundă specialiştii, de aceea îi avem, îi creştem şi îngrijim; rolul meu de învăţăcel e să întreb, nu să răspund. Dar domniile lor tac, trec senin peste ele sau se fac că nu înţeleg. Ei bine, eu reclam „eroarea”; şi pentru că nu sunt doar nedumerit, ci şi cam neastâmpărat, am să-ţi spun ce-mi trece prin minte, adică ce cred despre erorile din istorie. Cum cred că ai intuit din titlu, este vorba despre istoria României; aici am găsit adevărurile strâmbe; aici, o spun cu jenă, am găsit miezul stricat din mărul cel frumuşel pe dinafară, aşadar citeşte cu atenţie, fără părtinire, iar la sfârşit hotărăşte singur. Şi pentru că s-ar putea ca unele variante păcătoase, care-mi bântuie imaginaţia, să fie false, te iau ca martor şi moderator.                  

Să zicem că doi regi s-au insultat insuportabil, prin ambasadori cu ţinere de minte, desigur, şi apoi s-au luptat între ei. Că s-au luptat între ei este numai un fel de a scrie istoria, ei de fapt nu s-au atins nici măcar cu mănuşa; ar fi fost şi o prostie să se bată ei cu pumnii lor când aveau popoare întregi la îndemână, bune tocmai la aşa ceva. Deci, o dată insulta naţionalizată, adică transformată în „bun al întregului popor”, acestea, popoarele adică, devin dornice să spele în sânge ruşinea regilor; în sângele propriu, desigur, căci sângele regilor fiind sacru, nu trebuie risipit; şi astfel supuşii, deloc elegant, s-au ciopârţit şi au murit pentru gloria Maiestăţilor lor. Ceva, ceva şi pentru gloria domnilor generali, desigur, iar la sfârşit s-au numărat morţii şi, în delirul asistenţei, adulatori, curteni, poeţi, istorici, fiecare s-a declarat învingător.
Bineînţeles că declaraţia respectivă era mincinoasă, dar dacă triumful victoriei s-ar fi rezumat doar la nişte sărbătoriri locale, minciuna, adică răul, rămânea unul local, consumat în cerc restrâns. Nefiind însă o întâmplare oarecare, ci un eveniment deosebit, o nobilă bătălie, ea trebuia înfiptă în spinarea istoriei, ca un cui de agăţat cronologia.                                                                    
Şi de aici începe Marele Rău: poeţii, scribii şi alţii care încrustau glorioasele fapte în cronici - pentru mândria urmaşilor - în fapt transformau o minciună locală într-una mondială. Poate unii dintre ei aveau alte păreri, dar părerile de alt fel erau subversive şi trebuiau lăsate acasă. Iar ei, presaţi de conceptul supravieţuirii, chiar aşa au şi făcut: le-au lăsat acasă, comiţând “micul” fals. Micul fals însă a fost mic doar la început căci, ca un bulgăre de zăpadă plecat la vale, a adăugat prin rostogolire noi şi noi straturi; adică generaţiile următoare au tot adăugat explicaţii, justificări, astfel falsul devenind foarte mare şi foarte încâlcit. Rezultatul? Construind mereu opere care falsifică adevărul, se falsifică până la urmă totul, chiar nevoile popoarelor; necesităţile lor fireşti vor fi mulate pe fals, astfel că realitatea va lua profilul strâmb al minciunii. Sigur, mica mea vorbărie e rudimentară şi are un iz de amuzament, dar n-are importanţă; adică n-are importanţă că nu „insulta” a fost mobilul confruntării, ci acapararea de pământ, apă, de plătitori de biruri şi altele. Modelul mâzgălit însă vrea să sugereze mecanismul care construieşte falsul, adică să arate cuibul în care se cloceşte răul.
Povestea e valabilă când sunt “doi învingători”; când e doar unul şi “urletele câinilor”, nu mai sunt dubii, însă răul tot rău e, iar ce trebuie subliniat este că istoria pe care o citim este, în cea mai mare parte, făptuită de scribi, media, literaţi, istorici ş.a.m.d. Consecinţe? Cea mai gravă este că popoarele vecine, având cronici contrare, îşi vor construi idealuri şi bucurii contrare, adică false, se vor crea necazuri şi duşmănii false care vor odrăsli viitoare conflicte. Astfel, popoare cu bunul simţ alterat, cu orgolii umflate aiurea, se vor căsăpi reciproc. În sfârşit, chestiunea este complicată şi nu mi-am propus acum descurcarea ei, am dezvăluit-o doar cât să-mi deschid drumul, aşa că mă opresc, dar trebuie subliniat, şi încă foarte apăsat, că pe lângă vina scribilor, cea a “domnilor profesori” e la fel de mare, deoarece fabricarea şi propagarea acestor tipuri de adevăruri creează multe nenorociri.
Să revenim: am folosit mai sus cuvântul rege, dar numai ca simbol; puteam să spun voievod, şef de trib, preşedinte, rajah, rabin, calif, papă sau altceva, fiindcă în numele lor se scriau cronicile, deci niciunul dintre ei nu poate fi absolvit de responsabilitate. E drept, unii din ei au circumstanţe atenuante: cândva fiind analfabeţi, nu puteau citi testamentul înaintaşilor şi nici să şi-l scrie pe al lor, pentru urmaşi; de multe ori regele, stăpânul curţii, al generalilor, al scribilor şi al tuturor sfătuitorilor era - în fapt - prizonierul lor, iar aurita lui curte nu era altceva decât o confortabilă colivie. Se poate adăuga că au fost cazuri când astfel de prizonieri de lux încercau să iasă din apăsătoarea confortabilitate a coliviei, dar augusta lor rătăcire era atenţionată suficient de convingător ca să nu mai încerce şi altă dată; iar dacă insistau…, chiar în zilele noastre vedem preşedinţi împuşcaţi pentru că şi-au luat prea în serios rolul de conducători.                            

S-ar putea povesti multe şi despre treaba aceasta, dar scopul meu este altul; acum doar încerc să spun, cu puţine cuvinte, că între istoria reală şi cea scrisă există mari diferenţe. Că scribii şi ceilalţi au “făptuit-o”, iar noi, fiind la cheremul operelor lor, o subvenţionăm în toate felurile. Au fost şi scrieri care spuneau adevărul, dar unele s-au pierdut, altele zac prin cine ştie ce arhive secrete, iar altele au fost intenţionat distruse. Şi există dovezi: manuscrise vechi² (n.r. Califul Omar a distrus intenţionat manuscrisele unor biblioteci când a cucerit Egiptul, iar pe la anul 400, patriarhul Teofil al Constantinopolului a ordonat incendierea rămăşiţelor bibliotecii din Alexandria – care mai fusese incendiată şi de romani când au cucerit Egiptul; de asemenea, pe la anul 800 papa Grigore al IV-lea a dat ordin să se ardă toate „Evangheliile eterne” ale gnosticilor şi catarilor. Iată numai două exemple din două mari religii. Cazurile când călugării rădeau de pe pergamente vechile texte sunt numeroase şi nu o făceau numai din lipsă de pergament, ci şi cu intenţia de a distruge textele.), „scrieri păgâne adică”, căzute în mâinile călugărilor creştini, au fost rase de pe pergamente şi înlocuite cu ale lor, mai dreptcredincioase. Arabii au făcut la fel cu papirusurile bibliotecilor egiptene, pentru că şi ei erau mai dreptcredincioşi decât păgânii egipteni. Ei au fost însă mai direcţi: nu le-au ras, ci le-au ars cu biblioteci cu tot.         

De ce? Cine ştie de ce? Cine ştie cum se gândeşte, acolo sus, despre interesele generale ale omenirii? Noi, substantive comune ce suntem, nu ştim mai nimic despre „sacrele secrete”. Ştim însă că viciul este dulce, că viciul puterii este cel mai dulce, cel mai tare, cel mai perfid, mai coroziv decât “apa regală”, adică cel mai periculos, de aceea îmi şi permit să îndrept „degetul critic” în direcţia celor care nesocotesc aceste rele, fie ei dascăli, scribi sau altceva, lor le adresez reproşurile mele.

Celorlalţi truditori ai scrisului, aceia care îşi sacrifică confortul înrobiţi de patima căutării şi a consemnării oneste, lor le-aş dărui „marmura” şi „bronzul”. Din păcate, perenitatea şi nobleţea lor este consumată de falsificatori, de marii campioni în victime. În sfârşit, cred că putem înţelege gravitatea situaţiei, importanţa problemei pe care o creează cronicile mincinoase; vedem ce istorie învăţăm, pentru ce adevăruri ne înverşunăm, pentru ce ne tăiem, sfârtecăm, ne împuşcăm cu gloanţe, cu tunuri, cu rachete şi ne ardem cu radiaţii. Adică pentru ce şi pentru cine muncim în trei schimburi ca să fabricăm arme cu care să ne „sinucidem” unii pe alţii. Drept urmare, ca să vedem de ce ne dăm cu parul în cap, propun să revedem istoria, să încercăm s-o reevaluăm, adică să ne recapitulăm certitudinile. Sigur că pentru aceasta va trebui să apelăm tot la istoriile oficiale; dar să nu negăm total datele, să nu ignorăm fenomenele, evenimentele petrecute, chiar dacă uneori sunt îndoielnice. Să le tratăm însă cu rezerva celui care întâi încearcă apa şi apoi se aruncă în ea. Prin urmare, vă propun să trecem prin filtrul bunului simţ - cu care ne-a înzestrat pe toţi natura mamă - datele, fenomenele, evenimentele, să încercăm să le aşezăm în logica firească.

CAPITOLUL  I

Limba Română

        Şi acum să intrăm în subiect; în manualele de istorie ale şcolarilor români scrie că: Românii se trag din daci şi din romani şi vorbesc o limbă latină¹ (n.r. Primul cunoscut care a citit manuscrisul mi-a atras atenţia că nu am menţionat la care manuale mă refer şi că s-ar putea să greşesc referindu-mă la ele aşa de general. M-am conformat şi m-am uitat prin manualele de Istorie a Românilor scrise în anul 2000. Am găsit unele noutăţi, dar nesemnificative, căci piatra de temelie a rămas aceeaşi: românii sunt urmaşii dacilor şi ai romanilor, iar limba română este derivată din limba latină. Această teorie a impus condiţia pieirii dacilor în lupta cu romanii. Ori din moment ce această temelie veche de sute de ani se găseşte în continuare în manuale, este vinovat oare autorul manualului că a respectat-o? Putea să nu creadă nici el în ea, dar nu cu manualele de clasa a VIII-a, să zicem, se începe repararea acestor erori, ci în catedrele universitare şi academii, acolo trebuie umblat, aşa încât în lucrare nu pot reproşa nimic unui anume domn profesor care scrie manualul, bun sau rău, ci „Domnilor Profesori”, aceia care au în grijă manualele în general şi moralitatea unui popor).

Deci la baza istoriei României stă această afirmaţie categorică, care oferă istoriei universale şi implicit elevului român două certitudini, două temelii ale originii poporului român: una dacă şi alta romană. Acum, prin sarcina asumată în titlu, să analizăm împreună aceste certitudini, începând cu limba, şi ce observăm? Într-adevăr, temelia romană există, este evidentă pentru toată lumea, fiind demonstrată de bogăţia elementului latin din limba română. Cu temelia dacă, însă, situaţia este foarte diferită: aici “certitudinea” este atât de tulbure încât, vrând să vezi şi moştenirea de la daci, bagi de seamă că, în afara afirmaţiei de mai sus, nu se mai oferă nimic. Mai cauţi şi găseşti pe ici, pe colo nişte urme dace, dar şi ele controversate, în rest nimic, ca şi când moştenirea dacă s-ar fi volatilizat.

În concluzie, în istoria cea oficială, adunată cu trudă de unii specialişti, se spune că românii se trag şi din daci, numai că atunci când se încearcă să se prezinte ceva dovezi din moştenirea dacă, după nişte barză, mânz şi viezure, demonstraţia se întrerupe; adică ar trebui să fie, dar nu sunt. Ori în această stranie situaţie vine şi întrebarea firească: de ce oare îi mai amestecă istoria oficială pe daci în această chestiune, dacă urmele lor sunt de negăsit? Mai precis, pe ce se bazează “certitudinea dacă”, de vreme ce nu poate fi dovedită? Cu alte cuvinte, dacă dacii n-au lăsat urme evidente, de ce se mai află ca întemeietori în istoria României? Ce poate înţelege „istoria universală” şi şcolarul român din această ciudăţenie? Ei bine, tocmai această “ciudăţenie”   m-a contrariat şi m-a scos din liniştea cuvenită unui şcolar oarecare; ea m-a împins la această lucrare, mi-a impus o caznă peste tainul preocupărilor zilnice, făcându-mă să pornesc după acei daci, strămoşii românilor, “care au existat, dar nu prea”.

                                                                   *

După cum ştim, până prin secolul al XVII-lea, cărturarii români, dar nu numai, ştiau că „de la Râm ne tragem”² (n.r. Grigore Ureche, „Letopiseţul Moldovei”, „Scrieri istorice”), după cum spune cronicarul; adică românii se trag de la Roma, aşa explicându-se specificul latin al locuitorilor Principatelor Române; aşadar, specificul latin fusese remarcat şi acceptat. Fiind însă înconjuraţi de alte neamuri, preponderent slave, românii apăreau ca „o insulă latină” în mijlocul lor, ceea ce impunea explicaţii. Or afirmaţia cronicarului se voia un răspuns la “problema insulei” şi strecura ipoteza că ea, insula, trebuie să fi fost ruptă cumva, cândva, din „continentul latin”.

Bineînţeles, ipoteza era acceptabilă, fiindcă numai aşa se putea explica “certitudinea latină”, iar la nivelul informaţiilor de atunci nici nu se putea crede altfel. Consecinţa, relativ firească dar dăunătoare, a fost că această ipoteză a devenit reper şi chiar a dirijat direcţia căutărilor. Mai târziu, orientarea a devenit chiar unică şi cu timpul obligatorie, astfel că urmele dace nu s-au mai luat în seamă, românii devenind exclusiv urmaşii romanilor. Se admitea că se mai găseau nişte „semne”, dar nu se prea îmbinau, erau confundabile, interpretabile, ba chiar induceau îndoieli. Dar ce demola orice încercare de referire la daci era că în limba română, în afară de ceva „barză, viezure”, care putea proveni din limba dacilor, nu mai era nimic. Fiind aşa, specialiştii au redus la mai nimic contribuţia dacilor la ascendenţa românilor: „or fi existat cândva daci, dar cum nu li se mai văd urmele, înseamnă că au dispărut demult”. Concluzia putea fi normală, sărăcia urmelor dace o legitima chiar şi, astfel, pornind de la o nevinovată părere, s-a insinuat în istorie o comodă convingere. Ei bine, teoria o dată acceptată, a devenit temelie pentru noi ipoteze; inevitabilele ei consecinţe, malaxate cu fel de fel de alte presupuneri, potrivite cu personalitatea şi interesele susţinătorilor, au dus la ciudăţenia dispariţiei dacilor din manualul şcolarului român. Acum, să le luăm pe rând.                
O dată acceptată teoria dispariţiei dacilor, venea şi obligaţia de a o explica şi atunci s-a spus cam aşa: „Dacii au fost strămoşii românilor, dar ei au fost exterminaţi aproape în întregime de romani, în războaiele pentru cucerirea Daciei”³ („Istoria României în date”, sub conducerea lui Constantin C. Giurăscu, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972.). Admirabilă găselniţă, numai că nu prea merge: dacă dacii au fost exterminaţi chiar de romani, înseamnă că şi ereditatea, limba şi tradiţiile lor s-au pierdut o dată cu purtătorii lor. Aşa fiind, românii nu mai pot deriva dintr-o ereditate distrusă înainte de apariţia lor. Sigur că “limpezimea rotundă” a teoriei exterminării a contrariat şi încă contrariază, numai că oricât de trăsnită pare, trebuie admisă din moment ce în afară de „barză, viezure” şi alte câteva misteriozităţi fără origine nu s-au găsit urme certe de la daci. Căci, şi acum atenţie, dacă nu ar fi admisă exterminarea, ar trebui admisă o ipoteză şi mai trăsnită, anume că dacii n-au existat niciodată. Aşa însă specialiştii s-ar pune în dezacord cu ei înşişi, toţi fiind de acord cu prezenţa în antichitate a dacilor pe teritoriul României.

Şi atunci ce era să facă? S-au făcut că nu văd nonsensul, au lăsat teoria să circule liberă prin istoria României, a Europei şi a lumii, iar menţionarea dacilor în istoria României apare ca o concesie ciudată făcută nu ştiu cui. Au fost însă unii cercetători care nu s-au mulţumit cu această comodă teorie, s-au îndoit de ea şi au căutat în continuare, dar situaţia lor era vitregă: se aflau în nişte Principate Române relativ slabe, ce n-au apucat să-şi constituie arhive proprii - adică istorie sedimentată în hârtii - şi pentru că erau mai mereu ocupate sau dominate de regate şi imperii străine, nu prea aveau dovezi. Dovezi existau, numai că ele erau în arhivele regatelor şi imperiilor cu pricina, iar acestea le manevrau în interes propriu.
Şi de aici viciul: reala sărăcie de informaţii a fost fisura prin care s-au strecurat nevinovatele miopii, dar şi alte ciudăţenii. Grav este că această concesie, viciu şi „istorie de scrib” este admisă de istoriografia română şi administrată senin copiilor, precum drogurile la colţ de stradă, ignorându-se că erorile se pot metamorfoza în conflicte, adică ajung „butoiul cu pulbere al Europei”.

Am spus că nu toţi specialiştii au fost fascinaţi de teoria cu pricina şi poate cel mai important a fost Nicolae Densuşianu, care în „Dacia Preistorică” a prezentat argumente extrem de importante. Numai că această lucrare nu a fost luată în seamă; lipsa de interes a editurilor pentru marea Lucrare Densuşiană este inexplicabilă. Dar nu mă voi referi la ea, fiind aproape necunoscută, ci mă voi referi la B. P. Hasdeu, care (încă) este la dispoziţia publicului. Astfel, în lucrarea cu titlul „Perit-au Dacii?”⁴ („Perit-au Dacii?”, de B. P. Hasdeu, Editura Albatros, colecţia Lyceum, 1973.) domnia sa îşi exprimă tocmai îndoiala că aceştia ar fi dispărut.                                                                  

Trebuie să recunoaştem că problema nu este deloc simplă, numai că nu noi elevii trebuie să o lămurim, ci „Domnii Profesori”; noi, elevii, suntem consumatorii şi avem dreptul să refuzăm produsele contrafăcute, îndoielnice, chiar dacă se află în manuale; dreptul la refuz nu funcţionează doar când cumpărăm ridichi. Deci, pentru că viciul există; pentru că este cunoscut; pentru că şi răspunsuri există, dar nu se iau în seamă - sau alergia la ele nu şi-a găsit încă leacul, în calitatea mea de cetăţean al mileniului trei mă simt obligat să reclam produsul contrafăcut. Produsul nu e doar jalnic, caraghios şi ruşinos, ci şi periculos, după ceea ce vedem că se petrece în spaţiul fostei Iugoslavii. Dar pentru că specialiştii încărcaţi cu aceste răspunderi n-au catadicsit şi nu catadicsesc să facă lumină, te invit, stimate cititorule, la o încercare: să  umplem împreună pretinsele pete albe, bazându-ne numai pe evenimente cunoscute şi recunoscute, dar să le aşezăm în logica bunului simţ.

Deci, hai să facem împreună această treabă şi să începem cu presupunerea cum că dacii nu ar fi existat deloc. Ipoteză absurdă, desigur, dar te invit să vezi cum încearcă oarba soartă să o facă adevărată, cum încearcă să o pună în covalenţă cu “marea teorie a dispariţiilor”. Adică să vezi cum forţe (cosmice, fireşte) încearcă să şteargă urmele dacilor din istorie, pornind de la câteva exemple.

Iată-le: „Comentariile lui Traian”  (Vezi nota 3), scrisă chiar de Împăratul Traian, despre războiul lui cu dacii; lucrarea - asemănătoare cu “De belo Galico” a lui Iulius Caesar - s-a pierdut în întregime. Vă daţi seama ce importantă era o astfel de lucrare pentru istoria României, a Balcanilor şi pentru istorie în general? O alta, „Getica” (Vezi nota 3), cu un conţinut sugestiv, după cum reiese din titlu, scrisă de medicul lui Traian, s-a pierdut şi ea, tot în întregime. Şi Criton a umblat pe meleagurile dace, şi el a avut multe de spus despre ei; şi alţii, dar şi acestea s-au pierdut - nu le mai înşir, pentru că n-ar spune nimic în plus.

Sunt însă unele care spun şi altceva: spun cum „haina soartă” s-a înverşunat, cu o suspectă consecvenţă, dar şi cu foarte multă atenţie, să rupă numai unele capitole din scrierile unor istorici; astfel, din scrierile lui Appian (Vezi nota 3), ale lui Arrian (Vezi nota 3), ale lui Ammianus Marcellus (Vezi nota 3),  lipsesc…, aţi ghicit; exact acele capitole care tratau chestiuni despre Dacia. Remarcabilă fineţea gestului la o soartă oarbă, nu? Totuşi, cruzimea soartei nu le-a putut şterge pe toate, a făcut şi ea ce a putut: n-a putut să distrugă „Columna lui Traian”, o istorie a luptelor dintre daci şi romani dăltuită în perena piatră, aflată pe pământul romanilor şi nici monumentul de la Adamclisi, ridicat tot din pricina dacilor, aflat însă pe pământul românilor; acesta, deşi mult mai degradat, există. Şi iată primul argument care dovedeşte existenţa dacilor. Am să mai adaug că după victoria împotriva dacilor, Traian şi-a spus Dacicus Maximus (Vezi nota 3), nu Patagonius Maximus sau mai ştiu eu cum, pentru că luptase cu dacii, nu cu patagonacii. Drept urmare, monumentele din piatră, precum şi distincţia din nume, dovedesc ceea ce oricum nu mai trebuia dovedit, anume că dacii au existat. Dar dacă pe inexistenţa dacilor nu se insistă, se insistă cu nişte ipoteze stranii pe dispariţia lor ulterioară, pe care încearcă să o explice şi legitimeze.              

Se propune o dispariţie a lor în trepte⁵ (Fr. I. Sulzer, „Istoria Daciei Transalpine”, R. Roesler, „Studii Române”, Engel, Miklosici în Dimitrie Onciul, „Studii de istorie”): astfel, se spune că majoritatea dacilor a murit în luptele cu romanii şi că tot atunci o mare parte din ei s-ar fi sinucis. Ar fi urmat apoi o deportare masivă de daci, însoţită de o importare simetrică de alte neamuri, ca să reumple locul rămas liber. Se mai presupun şi nişte căsătorii mixte care ar fi denaţionalizat şi pe cei câţiva scăpaţi. Haideţi să ne uităm mai atent la aceste propuneri, să vedem dacă sunt bune de ceva.

„La anul 106 romanii au cucerit Dacia”. Această propoziţie însă e numai în parte adevărată, întrucât romanii au cucerit Oltenia, Muntenia şi doar o parte din Banat şi Transilvania; Maramureşul, nordul Transilvaniei, dar mai ales Moldova cea întinsă până dincolo de Bug nu au intrat niciodată în stăpânire romană. Prin urmare, nu toată Dacia a fost cucerită de romani la anul 106⁶ („Atlas pentru Istoria României”, coordonator Ştefan Pascu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983), nu toţi dacii au fost sub stăpânirea romanilor; o mare parte au fost liberi şi nu puteau fi influenţaţi de romani.

Or acest adevăr este atât de evident şi logic, că te întrebi cum de nu este luat în seamă, cum de consecinţele fireşti ale acestui adevăr nu sunt prezentate explicit? A fost într-adevăr rostit de unii istorici încă din secolul al XVII-lea⁷ (Thunmann, „Untersuchungen tiber die Geschichte der östlichen europäischen Vdlker”, Leipzig, 1774, citat de Dimitrie Onciul în „Studii de istorie”.) şi, remarcabil, mai ales de către istorici străini; a fost auzit şi prin urmare era cunoscut şi de cei români, numai că aceştia au trecut peste el ca peste un amănunt sterp. Ori această realitate impune o altă abordare - trebuie să distingem două teritorii dace după anul 106: unul evoluând sub influenţă romană, iar celălalt liber.

Ei bine, această realitate dă alt contur problemei şi răstoarnă toate  „certitudinile” din manuale. Dar, extrem de important, concluzia pulverizează teoria dispariţiei: de acum nu se mai poate rosti „aproape toţi dacii au murit în timpul confruntărilor cu romanii”, pentru că nu toţi s-au confruntat cu romanii. Prin urmare, nu numai că n-au pierit toţi dacii, dar aproximativ jumătate din ei n-au văzut romani nici măcar de departe!

Să insistăm totuşi pe această dispariţie, ţinând seama de acum de această realitate. Aşadar, în anul 106 toată populaţia dacă avea vârsta între „0” şi un maxim oarecare. Dacă aplicăm şi acesteia ce ştim despre populaţii în general, deducem că partea feminină era cam de 55%, iar cea masculină cam de 45%. Mai ştim că bărbaţii, oricât ar fi ei de viteji, nu pot fi apţi de luptă la orice vârstă; şi cum în acele timpuri nu butoanele erau arma de bază, ci forţa fizică, aceasta era oarecum suficientă doar la bărbaţii cu vârsta între 20 şi 40 de ani, să zicem. Astfel, un calcul aproximativ ne spune că, din masa de 100% a populaţiei, bărbaţii combatanţi puteau fi cam de 20-25%. Admiţând acum ipoteza absurdă că romanii i-ar fi ucis şi sinucis pe toţi cei 20%, tot rezultă că după război populaţia Daciei mai era în jurul unui 80%, din care 55% femei şi 25% bărbaţi, toţi vorbitori de Limbă Dacă. Ori nu-i obligatoriu să fii istoric şi nici matematician pentru a aproxima un astfel de calcul!

Sigur, nu ştim ce populaţie avea Dacia înainte de război, dar ştim că ei erau o prezenţă importantă în zonă. Din date incontestabile rezultă că dacii ar fi avut vreo patru confruntări majore cu romanii înainte de 106, unele pierdute, altele chiar câştigate. Ori dacă ţinem seama de faptul că au fost necesare mai multe războaie, în aproximativ 100 de ani, ca la sfârşit să fie ocupată doar jumătate din Dacia (în fapt cam 30%), înţelegem că 100 de ani de confruntări nu indică un inamic slab, dimpotrivă. Asta arată un stat bine organizat, puternic, capabil de asemenea replici, adică o populaţie foarte numeroasă.

Dacă mai adăugăm şi fastul prelungit al sărbătorilor de la Roma, prilejuite de victorie şi plătite cu captura din Dacia⁸ (se spune că serbările au durat 123 de zile – Vezi nota 3), avem dovada nu numai a preţului pus de romani pe această victorie, dar şi a uriaşei bogăţii cărate din Dacia. Şi, atenţie, comoara a ajuns în bugetul împăratului după ce „modeştii” romani, începând cu primul soldat şi sfârşind cu generalii şi demnitarii, şi-au reţinut prada cuvenită. Ori o captură atât de mare nu putea fi adunată decât de o populaţie foarte numeroasă şi în timp îndelungat. 

Să continuăm, admiţând ipoteza absurdă a exterminării a 25% din daci şi a ocupării unei jumătăţi din Dacia. De acum, însă, va trebui să vorbim de două Dacii: cea ocupată şi cea liberă; să începem cu cea cucerită.             

Vasăzică, pentru ca romanii să continue exterminarea dacilor rămaşi după război, ar fi trebuit să înfiinţeze nişte abatoare speciale, cu muncă în trei schimburi, sau poate patru, cinci sau cine mai ştie câte, pentru a putea realiza exterminarea. Cred însă că n-ar trebui să ne chinuim mintea cu număratul schimburilor, punându-ne doar întrebarea de bun simţ: de ce să-i extermine? Aveau vreun interes? Nu cumva îi credem pe romani mai imbecili decât erau? Parcă nu-i ştiam aşa.

După cum s-a observat şi cu alte prilejuri, cei care cuceresc un teritoriu o fac de foame, din nevoie de spaţiu şi altele, numai că o dată învingători şi aşezaţi, ei extermină doar seniorii locali, ca să le ia locul. Ori devenind ei înşişi seniori, chiar dacă put de la o poştă, nu mai pot munci, adică au nevoie de servi care să le întreţină senioria. E nevoie de cineva care să muncească, să-i hrănească, să-i servească, iar aceştia, de când s-au inventat senioriile, au fost supuşii: robi, sclavi, iar în cazul de faţă prizonierii şi cuceriţii daci. Iată un motiv absolut suficient ca proaspeţii seniori să fie clemenţi cu învinşii; iată de ce legionarii romani, adunaţi de prin tot imperiul, deveniţi acum seniori, aveau mare nevoie de bărbaţi pentru muncă, de femei prin casă. Prin urmare, iată că varianta exterminării devine încă o dată absurdă, ceea ce poate înţelege orice om cu bun simţ. Urmarea e logică: chiar şi în partea ocupată a Daciei a rămas o populaţie suficient de numeroasă ca să-şi conserve tradiţiile şi să lase urme în istorie.

Să continuăm însă. Pentru ca dacii să dispară, n-au fost de ajuns “exterminările” descrise (chiar şi pentru “bunul simţ academic” era prea mult), aşa că s-au căutat şi alte căi, şi iată o altă trăsnaie: strămutarea dacilor învinşi (Vezi nota 3). Acum, după ce am văzut cât de numeroasă a fost populaţia rămasă, strămutarea ne apare ca fantastică. Dacă ar fi fost aşa, imensul număr de daci trebuia dus undeva, iar populaţia dislocată din acel undeva să fie adusă aici, ca să umple teritoriul golit al Daciei. Dar atenţie! Cei aduşi trebuiau să fie vorbitori de latină, calitate absolut obligatorie, pentru că altfel nu s-ar fi putut forma acest inevitabil popor român. Specialiştii au spus că au fost înlocuiţi cu armata romană, dar numai cu jumate de gură, căci nu toţi legionarii erau vorbitori de limbă latină şi, pe urmă, responsabilii istorici nu puteau lăsa Roma neapărată. Să admitem totuşi această rocadă şi să presupunem că acest schimb s-a făcut cu Peninsula Iberică⁹ (locul de naştere al lui Traian), de pildă, de unde se spune că au venit mulţi colonişti romani, oameni de casă ai împăratului Traian. Atunci trebuia să fi auzit de o inevitabilă regiune Dacia în Iberia, sau măcar de mulţi vorbitori de limbă dacă printre hispani. Nu s-a auzit de aşa ceva; hispanii vorbesc o limbă latină, desigur, dar din alte motive, pe care le vom desluşi pe parcurs.

Iată deci că nici ipoteza deportării nu poate fi luată în serios, bunul simţ se opune din nou. Pe urmă, chiar dacă au fost unele transferuri dintr-o parte într-alta, Dacia nu putea fi golită de daci şi cu atât mai puţin de dace; o spun chiar specialiştii, căsătorindu-le cu romanii. Prin urmare, dacii au continuat să existe, cu partea masculină firesc diminuată de război, dar cu cea feminină aproape intactă.

Acum, după ce am văzut cum au fost exterminaţi şi deportaţi, să vedem şi cum au fost romanizaţi. Din nou, precizez, mă refer la cei din Dacia ocupată. La anul 106, populaţia vorbitoare de limbă dacă era cuprinsă între copilul nou-născut, gata să-şi înveţe limba - de la mamă, căci limba e maternă - şi ultimul bunic. După 50 de ani, sigur că toată populaţia care a avut contact direct cu războiul a dispărut; dar aceştia fuseseră cei mai afectaţi şi cei mai îndârjiţi. Or era absolut inevitabil ca printre învăţăturile transmise copiilor şi nepoţilor principala să fi fost marea ură pentru cotropitorul roman. Marea durere provocată de dezastrul înfrângerii, nostalgia după libertatea pierdută erau adânc săpate în mintea tuturor şi trebuiau transmise urmaşilor. Mai mult chiar: peste ura provocată de “inundaţia romană contemporană”, trebuie adăugate şi alte resentimente mai vechi: tradiţia sentimentelor antiromane avea rădăcini adânci în conştiinţele dacilor, ele se născuseră încă din timpul lui Iulius Caesar - dacă nu şi mai de mult – de când au fost percepute primele planuri de cucerire a Daciei; era clar că eforturile regelui Burebista de a întări Regatul Dac au fost replica la acest pericol. Şi, aşa ca şi noi, şi ei credeau că glorioasa domnie a lui Burebista a fost întreruptă de romani: de ce să nu creadă că suspecta moarte a marelui rege a fost legată de uneltirile romane? Ori toate acestea nu puteau fi atât de uşor uitate; acum, când ţara a fost jefuită, când Regele Decebal, simbolul libertăţii şi demnităţii lor, a fost decapitat şi batjocorit, când ei toţi au devenit robi, e greu de imaginat ce sentimente au transmis dacii urmaşilor? Este greu de imaginat aşa ceva?

Cu încuviinţarea tuturor celor care au gustat din dulceaţa lui „Vae victis”¹⁰ (Vai de cei învinşi! (lat.) - exclamaţie a lui Iulius Caesar referitoare la învinşii din războaie.), îndrăznesc să cred că tot ce putea fi mai rău era dorit ucigaşului roman. Nu e greu şi sigur respectivele sentimente nu puteau fi temelii pentru armonii rapide: victimele, dacii, nu puteau uita, nicicum să ierte. Şi cum să uite şi să ierte când stăpânul îi umilea zilnic, când evoluau zi de zi în starea de învingător-învins, stăpân-sclav? Starea polariza exact inversul armoniei, adică ura otrăvea relaţiile. De altfel, respectivul sentiment este familiar şi uşor de înţeles multor contemporani chiar din civilizatul secol al XXI-lea: pot avea românii, grecii, albanezii, cecenii, kurzii, palestinienii, armenii şi foarte mulţi alţii motive de simpatie pentru foste şi actuale imperii vecine? Eu zic să trecem mai departe.

Prin urmare, cu astfel de relaţii necesara romanizare nu se putea realiza doar în 170 de ani; “convieţuirea” a fost prea scurtă pentru ca extremele stăpân-sclav să se deplaseze spre un centru al armoniei; trebuiau mai multe generaţii ca cele două etnii să devină una. Şi să revenim la limbă: în această perioadă poate că dacii au învăţat ceva din limba legionarilor, numai că aceasta era o latină pestriţă, mai degrabă un fel de jargon cazon. Poate fi aceasta limba română!?

Să luăm în atenţie şi un alt element important, ce se forma şi care ar fi înlesnit oarecum procesul de integrare: acesta ar fi originea hibridă a copiilor rezultaţi din taţii romani şi mamele dace, căsătoriţi sau nu. Hibrizii având la rândul lor copii, înmulţeau numărul de părinţi/copii cu origine dublă, dar aceştia se aflau prin oraşele cu funcţionari romani, pe lângă castrele sau garnizoanele unde existau militari romani, nicidecum la sate, unde numărul romanilor era mult mai mic. Aceşti hibrizi însă aveau din naştere un handicap ce se numea privilegiu; îi spun handicap pentru că privilegiile nu-i integrau deloc în masa dacă, dimpotrivă; ele erau motive de discriminare, iar timpul scurt al protecţiei romane nu le-a fost suficient nici lor. De aceea, aceşti nepoţi şi strănepoţi daco-romani, care oricum nu puteau fi prea mulţi, au şi fugit cu romani cu tot în sud, căci nu se puteau lipsi de protecţia romană. Prin urmare, nici ei nu puteau fi acea masă necesară formării viitorului popor român.

Ajungând însă la posibilele familii mixte, să vorbim şi despre elementul extrem de important al populaţiei feminine, care, din mica mea aritmetică, rezulta a fi cam 55% din întreaga populaţie dacă. Ştim că femeile sunt mult mai conservatoare decât bărbaţii, ele fiind acele inflexibile păstrătoare ale tradiţiilor, ale regulilor; responsabilităţile biologice şi sociale specifice, cum sunt naşterile, creşterea copiilor ş.a., care le aparţin în întregime, fac din ele adevăraţi piloni de stabilitate socială. Or atunci, aceşti piloni de stabilitate socială erau din material dac, căci toate femeile erau dace. Or fi existat şi câteva iubite de elită sau prostituate cărate de invazie, dar nu trebuie luate în seamă: numărul lor era infim în raport cu marea masă a femeilor dace, ca să nu mai spun că acestea nu prea năşteau.

Ce trebuie luat însă în seamă este un element foarte important şi anume limba: orice limbă de pe pământ se numeşte maternă, nu paternă, deoarece copiii o învaţă de la mame, nu de la taţi. Or în situaţia dată copiii, hibrizi sau nu, învăţau limba maternă dacă, pentru că mamele erau dace. Şi chiar dacă taţii romani insistau ca progeniturile lor să-şi însuşească limba latină, aceasta era inevitabil „poluată” de mame, care nu prea o cunoşteau, ba chiar o sabotau; la acestea se adăuga amestecul lingvistic din cartier unde copiii creşteau. Prin urmare, posibil să fi existat o limbă hibridă, un amestec de dacă şi romană, dar ea nu poate fi Limba Română de mai târziu, deoarece conţinea multe elemente dace¹¹ (Bogdan Petriceicu Hasdeu, „Scrieri istorice”, „Frunză verde” ş.a.), iar dicţionarele noastre nu mai găsesc decât acele „barză, mânz, viezure”. Atunci ce să credem, că s-a pierdut şi această ipotetică limbă? Că şi pe aceşti daco-romani, sau virtuali români, i-a omorât cineva cu limbă cu tot de n-o mai  găsim, aşa cum nici pe a celorlalţi daci? Unde o fi dispărut?

Să mai facem o concesie şi să presupunem că n-au plecat toţi hibrizii la anul 271 şi că au eliminat din acea hibridă limbă toată componenta dacă, păstrând pentru strănepoţii lor români doar pe cea latină; întrebarea rămâne totuşi: câţi copii hibrizi puteau fi? Puteau fi atât de mulţi încât să conteze? Eu cred că aceştia au fost înghesuiţi mult timp în procentul acela de aproximativ 20% al femeilor dace lăsate de război fără soţi, aşadar numărul lor nu putea fi mare, chiar dacă familiile mixte au fost încurajate prin privilegii.                                                Pe urmă, nu putea fi prea mare şi din alt motiv: în mediul rural, care reprezenta marea masă a populaţiei dace, viaţa îşi urma cursul, iar ţăranii daci făceau copii, căci aşa era tradiţia. Familiile cu mulţi copii erau chiar un obiectiv pentru săteni, ele reprezentau bogăţie şi securitate şi respectiva tradiţie a supravieţuit în România până la comunism. Aşadar, nici prin familii mixte “hibrizii puri” nu puteau fi preponderenţi, căci una e să înmulţeşti un „n” oarecare cu ceea ce conţinea 20% din populaţie şi alta să-l înmulţeşti cu 80%. Prin urmare, nici “procreaţia romană” nu a constituit un pericol pentru daci, nici ei nu i-au fost de ajuns cei 170 de ani. Cam acestea ar fi metodele prin care o populaţie dacă, numeroasă după cum am văzut, ar fi fost romanizată în 170 de ani; cât de reale pot fi acestea judecă domnia ta, cititorule.                                              După cele spuse, e important să ne răspundem la următoarea întrebare: de când a început populaţia rămasă, acum evident preponderent dacă, să se considere descendentă din romani? Puteau dacii din următoarea sută şi ceva de ani să-i numească strămoşi pe cei care i-au înrobit şi le-au distrus ţara? Puteau cei părăsiţi sub copitele hoardelor năvălitoare la anul 271 să-i numească strămoşi pe romanii care fugeau? Eu nu pot crede.

Să ne gândim la un aspect ceva mai aparte, adică la superioritatea,  bogăţia, oferta limbii latine pentru cea dacă. Ei bine, putem admite că Limba Latină era mai bogată decât Limba Dacă la momentul întâlnirii, deoarece civilizaţia superioară a romanilor se oglindea în ea. Să admitem, numai că în această chestiune trebuie relevat ceva foarte important: limba unui popor este magazia, tezaurul în care îşi păstrează, în moneda cuvintelor, averea experienţelor sale, avere care arată treapta de dezvoltare a poporului respectiv. Ori în acele secole dinamica codificării ideilor în obiecte şi apoi în cuvinte era mult mai mică decât acum; volumul şi viteza inventării obiectelor erau mult mai mici în acele timpuri şi aproape la fel pretutindeni; adică ce aveau unii, era cel puţin cunoscut şi celorlalţi. Sigur că poezia, arhitectura, filosofia şi altele existau la strălucitoarea Romă, dar asta nu înseamnă că „sălbaticii geţi” - după cum spunea marele Ovidiu¹² („Tristele”, „Ponticele”, versuri ale poetului Ovidiu scrise la Tomis (Constanţa), unde a fost deportat din ordinul împăratului Augustus.) – nu le aveau şi ei în limba lor. Dacă nu, înseamnă că nu se ivise nici necesitatea lor, adică putea fi o ofertă fără cerere. Să admitem, totuşi, existenţa unor noutăţi lingvistice, care au impresionat nişte „furculision-işti” sau „furculişăn-işti” şi pe care le-ar fi adoptat, dar aceste câteva “neologisme” nu puteau fi periculoase pentru limba dacă: puteau s-o “zgârie” pe ici, pe colo, să zicem aşa, dar în niciun caz să o omoare.

Ajungând aici, să facem o mică sinteză: aşadar, ca să se ajungă la românii latini de azi, ar trebui să luăm de bune toate evidentele absurdităţi - că pentru asta au fost inventate - şi să admitem că în aproximativ 170 de ani de ocupaţie romană, toată suflarea din Dacia ocupată să-şi fi însuşit în întregime tradiţiile şi limba asupritorului. Să admitem, dar nu e de ajuns: ca să nu mai găsim nicio urmă din tradiţii, dacii rămaşi ar fi trebuit nu doar să le adopte pe cele romane, ci să le şi uite pe ale lor; adică să-şi şteargă din memorie tot ce era de la strămoşii lor. Păi e posibil aşa ceva? Îi las pe specialişti să afirme chestia asta.

Până acum am vorbit de Dacia ocupată şi, după cum se vede, neverosimilităţile abundă; dar dacă acestea abundă în Dacia ocupată, ce să mai spunem despre Dacia liberă? Ce să spunem de acea populaţie din restul Daciei care nu a fost nici măcar vizitată de romani? Căci, admiţând absurdităţile, admiţând că prin nu ştiu ce mijloace romanii ar fi reuşit să-i convingă pe dacii cuceriţi să le înveţe limba, aş vrea să aflu cum au reuşit romanii să-i convingă pe dacii moldoveni şi maramureşeni să-şi uite limba? De acum discuţia devine hilară, dar s-o ducem până la capăt că aşa trebuie şi să ne întrebăm: de ce să fi învăţat dacii moldoveni şi dacii maramureşeni limba latină? S-o fi făcut dintr-o misterioasă varietate de snobism, aşa, ca să fie şic prin târguri? Să zicem că se putea, dar dacă îmi permit să bolborosesc că dacii moldoveni, maramureşeni şi ceilalţi, îmbrânciţi de o pornire sinucigaşă, au învăţat limba latină, aşa, de-un capriţ, de-un pamplezir, să spun că şi-au uitat limba lor, numai aşa, ca să... Nu! Aşa ceva n-am curaj să rostesc, poate mă aude vreun oşean...

Să fim serioşi! Dacă în situaţia Daciei ocupate uitarea Limbii Dace este o ipoteză evident absurdă, în cazul Daciei libere chestiunea nici nu poate fi rostită. Adică are rost să mă întreb, de pildă, ce-ar fi dacă mi-ar cădea Luna în fundul grădinii?

Stimate cititorule, aceasta ar fi problema, acestea sunt nedumeririle, revolta, adică resorturile care au născut aceste pagini. Din nou, nu am pretenţia să aduc noutăţi istorice, le scot doar la lumină pe cele vechi, cunoscute şi recunoscute şi cu ajutorul bunului simţ încerc să le dau semnificaţia firească şi să rostesc din nou întrebarea: unde a dispărut limba dacilor?

Ba îmi permit să o aşez lângă întrebarea magistrului Haşdeu: „Perit-au dacii?” şi adaug eu: pierit-a limba dacă? În sfârşit, cred că cititorul s-a convins că teoria dispariţiei dacilor şi a Limbii Dace e mai mult decât o fantezie, e ceva ce ar trebui definit în cuvinte foarte aspre, dar să spunem doar că dacii n-au pierit şi nici limba lor. Sigur că a existat un element lingvistic adus de romani, dar acesta a contribuit mult mai puţin la formarea poporului român. Dar pentru că fără “exterminări, sinucideri, deportări şi restul” NU se putea naşte inevitabilul popor român, este altă poveste, şi despre ea o să vorbim în continuare, căci trebuie să ne lămurim cum e cu latinitatea românilor şi cu relaţiile dintre daci şi romani. 

CAPITOLUL II

Lumea Tracilor.

Din capitolul precedent am dedus că: dacii şi limba lor au existat pe teritoriul României de azi dar nu-i mai găsim, deşi nu puteau pieri, îi găsim însă pe români, care n-ar trebui să fie. Prin urmare, evident că ceva nu merge, iar explicaţiile, atât pentru dispariţia unora, cât şi pentru apariţia celorlalţi sunt nepotrivite, deoarece s-a pornit de la premise false.

Vasăzică, atunci când am citit despre exterminarea dacilor de către romani, am fost contrariat de absurdul afirmaţiei, dar mi-am văzut de altele şi timpul a trecut. Am rămas totuşi sensibil la informaţiile legate de această chestiune, astfel că citind şi altceva decât manuale am găsit fapte, întâmplări care se îmbinau altfel “cu problema”, adică spuneau cu totul altceva şi m-au contrariat: cum de n-au fost luate în seamă!? Astfel, am găsit în lucrări prestigioase cum ar fi “Istoriile” lui Herodot, Titus Livius ş.a., dar şi prin literatura altor autori la fel de prestigioşi cum sunt Homer, Vergiliu şi alţii, informaţii importante legate de chestiunea cea obscură.

Apoi m-am gândit la tradiţiile româneşti, la legendele românilor, legende care deşi păreau a nu avea legătură cu istoriile locului se îmbinau totuşi cu ele. Găsind toate acestea şi aşezându-le în logica pe care-l impunea sensul lor, am dobândit un ansamblu cu noi perspective. Comparându-le cu aberantele teorii din manuale, m-am mirat foarte tare, pentru că de fapt „descoperisem milenara roată” - totul era evident şi la îndemână, dar ignorat. Nu erau credibili Titus Livius şi ceilalţi? Erau scrierile lor nişte fantezii nedemne de criteriile de granit ale specialiştilor? Erau prea vechi şi nu mai puteau fi luate în serios? Poate, câte ceva din toate, dar am şi îndoieli. Într-adevăr, poeziile pot fi suspectate de fantezie şi legendele la fel, numai că afirmaţiile făcute de Herodot¹ (Herodot, “Istorii”, Editura Ştiinţifică, 1984, traducere şi note de Felicia Vanş Ştef şi Sadelina Piatcowski), de pildă, chiar luate cu înţelepte rezerve, nu pot fi considerate fantezii. În fond, Herodot este considerat părintele istoriei, aşadar spusele lui nu pot fi tratate ca nişte vorbe oarecare; şi totuşi nu e luat în seamă.

Atunci mi-am spus că trebuie lăsat totul deoparte şi pornit de la trei certitudini, incontestabile: romanii vorbeau Limba Latină, dacii vorbeau Limba Dacă şi românii vorbesc Limba Română şi deci orice informaţie care se armoniza cu aceste certitudini trebuia luată în seamă şi orice alta eliminată ca inutilă. Cu alte cuvinte, trebuiau căutate evenimente, sau orice altceva, care puteau lămuri cum de pe acelaşi teritoriu s-au intersectat, amestecat, alăturat, sau altfel, două mulţimi diferite: romanii şi dacii cu limbile lor, şi cum de pe acelaşi teritoriu mai târziu apare Poporul Român. Ei bine, pentru treaba asta, mi-am zis că trebuie s-o iau de la început şi începutul a fost chiar Herodot, Părintele istoriei, pe ale cărui scrieri trebuie să ne bazăm, dacă nu-l considerăm un scârţa-scârţa pe tăbliţă.           

Spune în istoriile lui aşa: “După indieni, neamul tracilor este cel mai  mare dintre toate popoarele”² (vezi nota 1, cartea a V-a, cap. III). Ei bine, stimaţi cititori, chiar această frază m-a electrizat; m-am întrebat cum de n-a citit-o până acum niciun istoric serios, pentru că, dacă i se citea mesajul, multe presupuneri nu-şi mai aveau rostul, iar istoria României şi implicit a Europei ar fi fost altfel. Sau poate tocmai de aceea ,,n-a citit-o” nimeni, mi-am zis eu în al doilea impuls, cel mai puţin cinstit. Dar dacă e aşa, mă surprinde cum de nu s-a spart tăbliţa cu pricina, cum de nu s-a aprins manuscrisul de la un fulger, sau cum de nu s-a ras măcar textul cu pricina. Ce mai însemna un amărât de manuscris în minus pe lângă toate celelalte? O fi contat “soarta” pe superficialitatea noastră?!

În sfârşit, nu ştiu dacă întâmplarea are un tâlc sau nu, dar ştiu că în momentul în care am citit-o mi s-a luminat dintr-o dată perspectiva: am înţeles că în această frază, aparent anonimă, dar atât de limpede şi categorică, se aflau premisele multor răspunsuri; am înţeles că prin ea se pot explica rezonabil multe dintre enigmele noastre. Vasăzică - spune Herodot - în secolul al V-lea î.d.C. neamul tracilor era cel mai mare după acela al indienilor. Şi, atenţie, afirmaţia o face la timpul prezent, adică în timpul lui neamul tracilor era cel mai mare din zonă. Nu ştiu cât de bine cunoştea Herodot neamul indienilor, care se găsea la multe mii de kilometri de ograda lui - nu pomeneşte nimic de chinezi, foarte numeroşi şi ei, dar pe traci, în mijlocul, sau alături de care trăia, îi cunoştea foarte bine. Ori ca să-i compari pe traci, „vecinii de gard”, cu „fabulosul” neam al indienilor, trebuia să fi fost impresionat de mulţimea tracilor, iar această impresie nu mai putea fi eronată. Prin urmare, cu toate eventualele obscurităţi posibile, vecinătatea, conlocuirea cu tracii sunt argumente care elimină posibilele erori în legătură cu mulţimea lor. Dacă sunt de admis nişte obscurităţi, ele sunt datorate mai degrabă neputinţei noastre de a înţelege nişte fenomene foarte vechi şi ajunse la noi prin rescrieri, traduceri şi alte procese, care le puteau altera. Şi pe urmă, sunt posibile nişte obscurităţi, dar la nuanţele fenomenelor, nu la fenomenul însuşi; ori afirmaţia de mai sus nu este o nuanţă.                               

Să zicem, însă, că neamul indienilor nu era cel mai mare din lume, aşa cum credea Herodot, numai că n-ar avea importanţă; important este că pe traci, pe care îi cunoştea foarte bine, îi plasa pe locul doi din lume. Aşadar  concluzia, după Herodot, era că în zonă - Balcani şi împrejurimi - cel mai mare neam era cel al tracilor. Această constatare impune un moment de stupoare, iată o mare surpriză; iată cum dintr-o dată învăţăturile noastre despre traci, la fel de obscuri precum dacii - acum o prezenţă minusculă în Bulgaria - se pulverizează şi declanşează o avalanşă de consecinţe.

Iat-o pe prima: în secolul lui Herodot tracii erau cel mai mare popor din Peninsula Balcanică. Trebuie să fii mare specialist ca să tragi această concluzie? Numai că situaţia nu se putea instala peste noapte, ea trebuia să aibă o istorie, ori Herodot nu spune nimic despre o eventuală năvălire a tracilor sau despre vreun neam dislocat sau exterminat de ei. Poposirea unei asemenea mulţimi în Balcani nu putea fi trecută sub tăcere, ba ar fi îmbogăţit opera istoricului cu încă un volum. Aşadar, nefiind consemnat aşa ceva, trebuie să înţelegem şi că tracii se aflau de mult în zonă, drept urmare nu erau doar foarte mulţi, ci mai erau şi foarte vechi. Ori asta impune o nouă evaluare a proporţiilor şi o nouă aşezare a tracilor în spaţiu.

Cât de mulţi erau? Să vedem. E clar că marele lor neam nu putea încăpea în minusculele zone pe care “istoria noastră i le-a destinat”, dar acum, având indienii ca element de comparaţie, putem deduce şi spaţiul ocupat de traci. E adevărat, nu ştim nici câţi indieni erau, dar dacă indienilor le era necesară Peninsula Industan ca să fie ce erau şi ca să ajungă ceea ce sunt, de bună seamă şi tracilor, ca “să umple afirmaţia” lui Herodot, le trebuia un spaţiu proporţional. Culesul spontan, vânătoarea, păstoritul şi o oarecare agricultură erau cam aceleaşi, aşa încât un om avea nevoie cam de aceeaşi suprafaţă de pământ ca să se sature zilnic. Adică trebuia să caute fructele şi rădăcinile comestibile în alte locuri, nu pe unde le-a mâncat ieri; să caute vânatul în zone virgine, să-şi pască turmele urmărind vegetaţia abundentă, nu unde a păscut-o ieri ş.a.m.d., şi toate acestea până la eventuala recoltă semănată. Aşadar, suprafeţele trebuiau să fie mai mari atunci decât acum, dar cam aceleaşi atât pentru indian, cât şi pentru trac, deci în secolul al V-lea î.d.C. toţi aveau nevoie cam de aceleaşi teritorii pentru subzistenţă.

Şi acum, atenţie! Presupunând mărimea Peninsulei Industan, teritoriu necesar indienilor, translatată în această parte a Europei, ce vedem? Vedem că nesemnificativii traci ocupau suprafaţa Albaniei, Bulgariei, Cehiei, Slovaciei, Italiei, Poloniei, României, Ukrainei, Ungariei şi a ţărilor fostei Iugoslavii, luate la un loc. Cu alte cuvinte, suprafaţa de subzistenţă a unui număr de traci, similar indienilor, trebuia să aibă aproximativ suprafaţa sud-estului european. Uluitor, nu?

Şi încă nu e totul; Herodot mai spune că tracii se găseau şi pe ţărmul sudic al Mării Negre, adică pe ţărmul răsăritean al Mării Egee; ori dacă adăugăm acum spaţiului trac şi partea apuseană a Asiei Mici, Frigia, cum i se mai spunea, ne apropiem de „similarul Industan”. (Vă rog să remarcaţi că nu mă ating de Grecia grecului Herodot; îi las spaţiul necesar în care să-şi scrie în greceşte opera pe care o cităm). Ei bine, dacă m-am mirat oarecum decent de marele număr al tracilor, fiind luat cam repede, acum, când „le-am repartizat” şi spaţiul necesar, nu mai ştiu cum arată mirarea mea. Ceea ce ştiu sigur, însă, e că această concluzie face ţăndări toate ştiutele noastre.

Concluzia spune că Peninsula Balcanică Tracă trebuie să aibă cam 2,1 milioane km² - dimensiunea Peninsulei Industan, că trebuie să se întindă pe aproape jumătate de Europă şi că trebuie să fie plină cu traci. Ori asta înseamnă cu totul altceva, asta cere un alt atlas geografic şi o altă istorie.

 Ce părere aveţi, stimaţi cititori, de consecinţele pe care le extragem din „obscura” frază cu pricina? Iată cum descoperim că „nesemnificativii” traci se aflau la ei acasă de prin munţii Italiei până prin Caucaz şi cine ştie până unde în nord! Important pentru noi, adică pentru subiectul îngust al lucrării de faţă, e că dacii, o ramură a tracilor, trebuie şi ei incluşi în această mulţime. Şi iată cum încep să iasă la iveală răspunsuri care oferă alte coordonate şi alte perspective despre obscura Dacie şi dacii cei pierduţi. Să ne limităm deocamdată la traci şi să-i urmărim mai departe pe aceşti „proaspeţi europeni”.

Tot Herodot spune: “Tracii poartă multe nume, fiecare după ţinutul în care locuieşte, dar toţi au în toate obiceiuri asemănătoare”. Exact ceea ce lipsea, „tracii poartă multe nume”; păi e normal să fie aşa, e normal ca pe imensitatea acestui spaţiu să existe o puzderie de nume ale familiilor, ale triburilor sau ale uniunilor de triburi trace; numele chiar le găsim în istoria oficială, numai că, aflate în afara coordonatelor trace, lasă să se înţeleagă cu totul altceva. Aşadar, afirmaţia lui Herodot revelează un adevăr important: tracii poartă multe nume, au obiceiuri asemănătoare şi se află la originea multor state europene. Dar nu numai pe “obiceiurile asemănătoare” se baza Herodot când îi considera pe toţi traci şi nici pe studii anatomice sau sanguine; indiscutabil, criteriul esenţial ce-i făcea pe toţi să fie traci era limba pe care o vorbeau. Ei bine, iată cum celebra frază ne-a mai revelat ceva: Europa însemna o mulţime de traci care vorbeau aceeaşi limbă (cu nişte particularităţi, desigur, marea întindere locuită oferea deosebiri care chiar impuneau particularizarea). După cum se vede, concluzia nu este a mea, ci a lui Herodot; el a oferit-o, eu doar am spus-o mai explicit.

Mai departe, tot din Herodot: „Despre ţinutul care se află la miazănoapte  de această ţară nimeni nu poate să spună desluşit ce oameni îl locuiesc, căci  dincolo de Istru (Dunărea) pare să fie un pustiu fără sfârşit. Eu am reuşit să aflu numai despre locuitorii de pe malul celălalt al Istrului, numiţi sigyeni... hotarele lor se întind până în apropierea eneţilor de la Adriatică.”³ (vezi nota 1, cartea a V-a, cap. IX). Vasăzică, dincolo de Istru sunt sigyenii (sighii, Sibiu, Sighişoara!?), care se întind până la eneţii din nord-estul Italiei, adică veneţienii. După cum vedem însă, când Herodot spune “spaţiul de la nord de Istru”, în fapt el vorbeşte despre spaţiul de dincolo de sigyeni, care nu ştim cât de mult se întindea în nord. Oricum, despre “nordul trac” vom mai vorbi, ceea ce este important este că şi spaţiul ocupat de sigyeni se suprapune peste cel al regăsiţilor traci.              

Nicio contrarietate: Apolonius din Rhodos spune că sigyenii sunt „sciţi amestecaţi cu traci”⁴ (Argonautica IV, 320). Strabo⁵ (Strabo, 63 î.e.n.-19 e.n., istoric grec, op. cit., cap. 250) spune că mai este o populaţie cu acest nume în Caucaz. Şi Vasile Pârvan vorbeşte la fel despre sigyeni, locuitorii din nordul Dunării⁶ (V. Pârvan, op. cit, pp. 35-36, 231).

Ei bine, mai este hazardată concluzia Europei trace de la Caucaz până dincolo de Alpi? Dar imediat vine marea revelaţie: dacă limba tracilor se vorbea atunci de prin Caucaz până prin Peninsula Italică, nu cumva şi romanii, aflaţi în acest spaţiu, vorbeau aceeaşi limbă? Nu cumva limba latină era un nume local pentru aceeaşi limbă tracă? Din cele văzute până acum, aşa ar trebui să fie, altfel nici nu se poate, iar pentru noi aceasta este concluzia cea mai importantă: latina romanilor lui Traian, ca şi limba dacilor lui Decebal, sunt ambele derivate din “traca lui Herodot”! Concluzia: dacii şi romanii vorbeau aproape aceeaşi limbă!

Domnilor profesori, academicieni, scribi moderni şi alţii, dacă „aţi fi citit cu atenţie” fraza lui Herodot, aţi fi tras aceeaşi inevitabilă concluzie şi n-aţi mai fi fost obligaţi să-i exterminaţi pe daci şi să le pierdeţi limba ca să ajungeţi la inevitabilul popor român! Mai mult, aşa aveaţi şi argumente ca să spuneţi că românii se trag şi din daci, nu numai din romani; că ei se află acasă pe teritoriul dac şi nu mai era necesară strămutarea, migrarea, remigrarea sau alte bazaconii.

Să ne tragem puţin răsuflarea: bizară scăpare din vedere, nu? Numai că eu, aflat prima oară faţă în faţă cu această concluzie, recunosc că m-am cam speriat: am crezut la început că mi-am pierdut echilibrul judecăţii, că am luat-o razna şi că trebuia să mă duc să mă culc. Totuşi, concluziile erau adevărate, nu le puteam nega, căci dacă afirmaţia lui Herodot ar fi fost falsă, sunt convins că s-ar fi găsit cineva să sublinieze „bazaconia” în subsolul paginii respective. Numai că nicio “corecţie” nu s-a făcut, de unde deduc că nu e falsă, ci doar “scăpată din vedere”.

Voi cita acum o altă afirmaţie, tot a lui Herodot, peste care nu vreau să trec căci, tratată superficial, poate naşte controverse şi nu vreau să ocolesc astfel de părţi. “Tracii spun că meleagurile de dincolo de Istru sunt împânzite de albine şi din pricina lor este cu neputinţă să pătrunzi mai adânc în ţinut. Părerea mea e că cei care vorbesc aşa spun lucruri nefireşti.”⁷ (Herodot, “Istorii”, cap. X). Iată o afirmaţie care pare să contrazică cele spuse mai înainte, dar numai în aparenţă, căci dacă o privim mai bine, nu numai că nu contrazice concluziile noastre, ci oferă chiar o dovadă de obiectivitate a istoricului. Cu alte cuvinte, nişte traci i-ar fi spus că ţinuturile de dincolo de Istru sunt locuite de albine, sugerând că ar fi locuite numai de albine. După cum vedem, însuşi Herodot se îndoieşte de afirmaţie, bunul simţ îl avertizează că zisa poate fi nereală. Noi însă putem susţine cu argumente îndoielile lui Herodot şi anume: Peninsulei Peloponez i se mai spunea şi ţara albinelor şi nu era deloc nepopulată; ba era dens populată şi, după cum se ştie, chiar de numeroase neamuri trace. Atunci, de ce să fie nelocuibile “ţinuturile de dincolo de Istru”? Nu cumva tracii creşteau albine, de unde confuzia? Adaug numai că dacii de mai târziu, precum şi românii, urmaşii lor de şi mai târziu, erau şi sunt mari crescători de albine; atunci de ce strămoşii lor, “tracii lui Herodot”, să nu fi avut această îndeletnicire? O logică sănătoasă nici n-ar permite ca undeva, oriunde, să se afle un “regat al albinelor”; este neverosimil. Deci era o confuzie, fapt sesizat chiar de Herodot, iar spre cinstea lui n-o ocoleşte, relatează spusa din datorie, fiindcă a întâlnit-o.

Mai este ceva important legat de aceste albine: “Tracii spun că meleagurile de dincolo de Istru sunt împânzite de albine [...] spun lucruri nefireşti pentru că aceste vietăţi nu îndură frigul; eu cred că ţinuturile de sub ursă nu pot fi locuite din cauza frigului.” Cum e cu albinele ne-am lămurit, dar iată ceva important: pentru Herodot “dincolo de Istru” este pe undeva “sub Ursă”, adică prin preajma Cercului Polar. Poate că nu ştia distanţa de la Dunăre până la pol, dar nu spune nici că aceste întinse spaţii ar fi locuite de alţii decât de cei numiţi de el sigyeni. Adică nu crede că ar putea fi locuite doar de albine, dar nu-i precizează nici pe alţii. Am putea deduce că el nu prea ştia numele tracilor trans-danubieni, a tracilor trans-carpatici, aceia cu diverse nume, dar, în secolul lui, precis Europa nu mai era pustie nici măcar în acele zone. Atunci ce să înţelegem, că existau pe acolo nişte nume de care un Herodot nu auzise? Poate, totuşi cred că spaţiul ocupat de acei sigyeni-traci se întindea de la Dunăre mult spre nord.

Dotaţi cu aceste noi achiziţii, să încercăm să sintetizăm un tablou al realităţii de atunci. Putem spune acum că prin secolul al V-lea î.d.C. o bună parte din Europa era ocupată de nişte traci - care locuiau şi pe teritoriul Italiei,  şi, ca şi dacii, vorbeau aceeaşi limbă maternă. Aş mai putea admite că prin secolul al V-lea î.d.C. se născuse numele de limbă latină, pentru varianta italică a tracei originare şi că exista şi numele de dacă, pentru varianta balcanică. Am spus mai sus că pe teritoriul Italiei trăiau “şi” nişte traci, în eventualitatea ca la acea dată să fi fost pe acolo şi alte neamuri; prezenţa altora în Peninsula Italică era posibilă, fără să contrazică spusele lui Herodot, acele teritorii fiind relativ la marginea spaţiului trac. Pentru Dacia însă nu mai era necesară sublinierea “şi”, deoarece dacii se aflau chiar în mijlocul acestui spaţiu.

Ei bine, aceste noi concluzii intră în contradicţie cu clasicele învăţături şi nasc mirare în rândul oamenilor de bună credinţă, dar cum să fie altfel, dacă “realitatea” contemporană, descifrată cu ajutorul atâtor “clasicisme”, găseşte la 25 de secole de la Herodot în Peninsula Industan circa un miliard de indieni, în timp ce în Europa nu mai găseşte niciun trac, nici măcar unul singur. „Or fi fost traci pe vremea lui Herodot, dar azi nu mai sunt!”, ar fi un model de replică. Şi într-adevăr, acest argument, ca un zid în calea alergătorului, striveşte orice perspectivă, orice dialog: “azi nu mai sunt”.

Într-adevăr, unde sunt tracii? Şi iată-ne din nou în “lac”, ba chiar în “puţ”; după ce am crezut că i-am găsit pe cei “câţiva” daci în imensitatea tracă, iată că nici imensitatea tracă nu există. Ori aici este, după părerea mea, modul superficial de a judeca; oare chiar nu există? Nu cumva nu vrem să-i vedem? Păi explicaţia este următoarea: vă amintiţi că dispariţia dacilor era necesară istoricilor ca să explice exclusivitatea latină a limbii românilor. Şi cum dispariţia dacilor, o ramură importantă a tracilor, nu era de ajuns, s-a impus obligaţia de a-i face dispăruţi şi pe traci. Cum? Simplu, prin cea mai comodă metodă: s-a despărţit istoria europeană în două, considerându-se că ea începe cu Grecia şi Roma, iar cea anterioară, cea tracă, s-a împins într-un fel de preistorie, lăsând-o doar pe seama sapelor arheologilor. Astfel, “Domnii Profesori” care, după cum vedem, pot face orice, escamotează originea unei mari părţi din populaţia Europei, a limbii vorbite de ei şi implicit escamotează o foarte importantă parte din istoria omenirii. De ce au facut-o nu ştiu, dar faptul e evident, tot evident fiind şi faptul că toţi închid ochii, indiferenţi la cinstitul obraz al pâinii pe care o mănâncă.

Prin urmare, şi dispariţia tracilor a fost o “necesitate” a istoriei fabricate de neştiinţă, neputinţă sau poate din alte dorinţe. Dar sigur e la fel de mincinoasă, precum cea a dacilor, căci, la urma urmei, nu cunoaştem cauze reale, cataclisme de asemenea anvergură, capabile de asemenea consecinţe. Deci au fost făcuţi dispăruţi din motive de neînţeles, validându-se printr-un soi de “argumentaţie circulară”: tracii nu mai există pentru că pe hartă nu mai există nicio Tracie şi, din moment ce pe hartă nu mai este nicio Tracie, nu mai sunt nici traci! Cum, necum, se poate afirma senin că, la fel ca dacii, şi tracii au dispărut din istorie şi geografie.

Iată-ne din nou în faţa aceluiaşi fenomen imposibil de dispariţii de popoare; acum însă avem antrenament: dacă nu puteau dispărea dacii, care erau mai puţini, cum putea dispărea imensul număr de traci? Cum Dumnezeului să dispară atâţia oameni? Au dispărut cumva popoare şi limbile lor numai pentru că numele lor nu mai figurează pe hartă? După părerea mea, un popor înseamnă mult mai mult decât un nume; înseamnă un număr mare de indivizi, purtătorii culturii lor, ai limbii lor ş.a., iar asemenea mulţimi şi valori dispar doar într-un “Sfârşit al Lumii”. Deci teoria cu dispariţia tracilor e la fel de superficială, de absurdă şi de gravă, la urma urmei, ca cea a dispariţiei dacilor. Gravă fiindcă erorile pe care le conţine nu sunt erori de erată, pe care le poţi şterge cu câteva scuze, sunt erori de istorie. Şi dacă suntem sinceri cu noi înşine, ele sunt chiar sursele conflictelor de care am pomenit. A le ignora este egal cu a premedita focare de conflict.

Bine, bine, şi totuşi unde sunt tracii “dispăruţi”? Acum, pentru că oricum mi-am cam ieşit din rolul de simplu nedumerit, adică am şi nişte opinii, permiteţi-mi să merg mai departe, luând rolul individului ce-şi dă cu părerea. Acest rol îmi dă libertatea de a afirma şi evalua evenimentele şi datele conform cu bunul meu simţ, nu cu al “Domnilor Profesori”. Deci, fiind amator, îmi pot permite să ofer cu seninătate fel de fel de scenarii, chiar şi unul despre “dispariţia tracilor”, fără să-mi şifonez prestigiul profesional. E drept că şi “Domnii Profesori” au acces la satisfacţia de a mă considera fantezist, numai că domniile lor au datoria să-şi argumenteze profesional afirmaţiile sau negaţiile, nu să rostească nişte “da” sau “nu” agăţate aşa, de văzduh.

Să pornim, aşadar, de la şocanta constatare că după aproximativ 25 de secole neamul indienilor a ajuns la un miliard de indivizi, în timp ce al tracilor a dispărut. Iată cum suntem confruntaţi cu o problemă care oricum trebuia să provoace reflecţii şi întrebări: cum de două popoare de aceeaşi vârstă şi oarecum egale ca număr şi care acum 25-30 de secole îşi făureau destinul fiecare acolo unde l-a aşezat soarta, ajunge unul imens, iar celălalt dispare? Dacă ne gândim că le-au rotit acelaşi pământ şi le-au hrănit acelaşi soare, realitatea ar trebui să surprindă şi să nască automat întrebări; ce s-a întâmplat: a evoluat unul firesc şi celălalt nu? Cu alte cuvinte, e posibil ca, în aceleaşi condiţii cosmice, o mulţime de oameni să prospere până la imens, iar cealaltă să dispară?

Nu vreau să intru într-un hăţiş de cauze ce se explică una pe alta; am să privesc chestiunea dintr-un unghi care cred că ne va ajuta să o vedem altfel şi am să încep cu spusa unui francez, al cărui nume regret că l-am pierdut, dar căruia îi mulţumesc pentru sinteză. “Istoria e o chestie de geografie”, a spus el. Adică fiecare popor deţine o parte de geografie pe care îşi construieşte istoria, iar dacă această geografie a lui este elastică, din oarecari motive, în mod obligatoriu şi istoria îi va fi la fel. Şi iată ne-am întors la acele situaţii în care scribii modificau istoriile şi geografiile după gustul stăpânilor lor. Concluzia este că, dacă fiecare popor şi-ar păstra geografia, şi-ar păstra şi istoria.

Numai că uite că nu prea se poate: se ridică un “viteaz” care taie o felie din geografia vecinului şi, din dorinţa de a-şi legitima acapararea, va modifica şi istoria. În fapt, scribii cei “conştiincioşi” vor modifica istoria întregii zone şi aşa va intra în manualele micilor urmaşi ai vitejilor. Ei bine, în astfel de pagini contrafăcute îi vom găsi şi pe dispăruţii traci. Să ne gândim puţin: cunoaştem cazuri de popoare pe care le considerăm dispărute, cum sunt sumerienii şi altele ameninţate acum cu dispariţia, cum sunt kurzii, ainii şi poate altele. Între aceste extreme sunt toate celelalte, printre care şi cele numite migratoare, care au cutreierat Europa, iar acum nu mai sunt.

Unde sunt ele oare, au pierit chiar aşa, azi sunt şi mâine nu? Nu putem lua de bună această părere, realitatea ne contrazice; în fond, toţi aceşti dispăruţi, la fel ca şi imensul număr de traci, sunt o parte a lumii, or dacă toate popoarele pe care nu le mai găsim pe hartă s-ar fi “volatilizat”, populaţia pământului ar fi trebuit să scadă. După cum vedem e invers, ea spune că toţi se află în cele aproape şapte miliarde de oameni din zilele noastre. Prin urmare, dispăruţii se află şi azi tot pe unde au fost, numai că elasticitatea geografiei   le-a dat alte identităţi şi alte istorii.

Pentru cazul nostru, permiteţi nişte povestioare imaginate, prin care să ilustrez respectivele dispariţii. Noi ştim că omul moare de boală, de accident  sau de bătrâneţe. Pentru popoare, adică mari mulţimi de oameni, situaţia e mai complexă, în acest caz sunt necesari agresori pe măsură: “viruşi” ce-şi poartă geografia sub cort, înarmaţi cu arcuri şi alţi “viruşi” înarmaţi doar cu pană şi hârtie (lut, papirus, marmură, bronz), adică scribii de care vorbeam. Acum, după ce le-am înţeles rolul, vedem că ei stabilesc graniţele, numărul morţilor şi al viilor, ei stabilesc ce trebuie spus şi ce nu, adică ei concep, impun “realitatea” şi o încremenesc în istorie. Oamenii mor, generaţiile se schimbă, dar fragilele tăbliţe nu, ele dăinuie; se tot rescriu şi se tălmăcesc pentru generaţiile următoare, dar mesajul rămâne şi aşa se învaţă.

Dar să revenim la povestea promisă. Nişte localnici, daci, să zicem, sunt la sapă; brusc apare o ceată de călăreţi înarmaţi numai cu suliţe şi arcuri, adică fără nicio sapă la ei; ei nu ştiu să sape, sau nu le place să sape. De fapt, ei nici n-au venit la sapă; dacă le-ar fi plăcut îndeletnicirea rămâneau la ei acasă,  săpau imensitatea lor şi ar fi plesnit de sănătate. Dar nu le-a plăcut, de aceea acum sunt slabi, morţi de foame, adică viteji; ei ştiu să lupte, să cucerească, de fapt să tâlhărească (iertaţi-mi nedelicateţea, dar pentru că ţin să mă consider urmaş al celor cu sape, mi-am arogat rolul de supărat).

În primul moment, în focul luptei, omoară pe toţi cei ce li se opun; apoi prind câţi pot din ceilalţi, mai ales femei şi bărbaţi tineri, buni de muncă, iau tot ce pot lua şi se întorc de unde au venit, mânând din urmă captura, animalele şi oamenii. Am imaginat aici foarte pe scurt o năvălire, mai mult sau mai puţin ambuscadă; popoarele vechi, adică cele aşezate şi care au deprins săpatul şi adunatul prin hambare, au trăit din abundenţă astfel de experienţe. În sfârşit, „vizitele” se repetau în funcţie de forţa ripostei, mai rar când era dură, mai des dacă scădea, iar dacă scădea suficient, năvăleau şi nu mai plecau.

După un timp îşi făceau apariţia mai lentele căruţe pline cu femeile şi copiii lor care se aşezau toţi acolo unde era mai bine şi mai frumos. Bineînţeles că în acest caz se alegea praful şi pulberea de tot ce nu înţelegeau şi nu prea înţelegeau mare lucru, căci idealurile lor se dăltuiau în corturi. Aşadar, erau flămânzi şi plecau de acasă după mâncare pentru ei şi iarbă grasă pentru animale. Nu preţuiau edificiile, nu preţuiau ordinea, căci primitivismul lor încă nu o putea cuprinde şi îi complexa, dar erau fericiţi când erau sătui, făceau copii şi-şi cântau eroii.

Deci plecau de acasă pentru că erau flămânzi, dar mai era şi fascinaţia luciului pe care îl vedeau la alţii; dacă sclipeşte frumos trebuie însuşit, iar dacă nu, trebuie distrus, dintr-un amestec bizar de invidie şi complexe de inferioritate, acea spaimă ce se naşte din confruntarea cu propria nimicnicie (aşa s-a inventat povestea cu capra vecinului). Deci “înghesuiala” trebuie s-o punem pe lipsa ocupaţiilor agricole, pentru că imensitatea spaţiului din care veneau numai înghesuială nu era; dacă l-ar fi cultivat le-ar fi fost mai mult decât suficient.

Să nu credem însă că toţi aceşti noi veniţi veneau neapărat de departe, că migrau în masă şi că lăsau goale vechile lor locuri. Poate participau toţi la lupte, dar după „pax” mulţi plecau înapoi, pentru că nu erau locuri pentru toţi noii seniori, dar şi pentru că erau deja seniori în locurile de unde veneau, adică cele fagocitate în etapa anterioară. Cred că trebuie luat în serios şi acest mod de a migra; nu cred că este reală imaginea unor populaţii numeroase ce se deplasează cu căţel, fără purcel şi se aşează în noile locuri, sugerând cumva că locul de unde vin a rămas gol. Un exemplu ar fi cel al mongolilor, care în câţiva ani au pârjolit Asia şi Europa, după care, în mare parte, s-au întors acasă. Migraţia hunilor este şi el un exemplu: ei s-au deplasat oarecum în masă, dar au avut nevoie de aproximativ 600-700 de ani ca să parcurgă cei aproximativ 10.000 de km până la câmpiile Catalunice, unde s-au întâlnit cu destinul.

Alţii însă, precum goţii, slavii, nu veneau neapărat de undeva şi nici nu mergeau undeva, ei erau aşezaţi pe locurile lor din timpul “vârstei de aur”, când spaţiile au fost ocupate de familia comună. Dar cu timpul familiile s-au înmulţit, s-au umflat împingându-şi spre exterior marginile şi, cum totul era ocupat, intrau în conflict cu vecinii, şi ei obligaţi la expansiune. Este drept că între aşezări erau acele imense spaţii goale, dar ele erau pustii numai în aparenţă, ele erau “ogoarele” pe care-şi păşteau animalele, pe care vânau, iar proprietatea asupra lor era foarte bine stabilită. Deci migraţia nu trebuie privită totdeauna ca o deplasare masivă, ci şi ca o difuzie a unor indivizi în interiorul celorlalţi; nu chiar paşnică, dar nu din războinici de profesie, ca ceilalţi, ci pur şi simplu „înghesuiţi”.

Că tot vorbim despre migraţiune, cred că i-am putea spune la fel şi altui fenomen: dacă arheologii găsesc nişte podoabe, arme, unelte lucrate cu o tehnică cunoscută în altă parte şi care “n-au ce căuta” în spaţiul găsit, nu trebuie să credem numaidecât că populaţiile care le-ar fi creat ar fi venit şi le-ar fi pierdut în locurile găsite, cred că am putea vorbi şi despre migraţia obiectelor, a obiceiurilor, a tehnicilor de prelucrare şi chiar a elitelor conducătoare.

În sfârşit, revenind la „migraţia” graniţelor, vedem că, la început, cel mai mai primitiv venea peste celălalt mai ales de foame; pentru că unii se organizau şi prosperau înaintea altora şi fatalmente se transformau în ispită. Numai că succesele fiind comode şi profitabile, “flămânzii” au preferat deprinderea de a cotrobăi prin hambarele vecinilor, lăsându-i pe ei să producă hrana. Apoi, venind mereu la de-a gata, aveau timp să-şi pregătească profesioniştii în escaladări şi aşa a apărut casta războinicilor.

De fapt, aşa s-a inventat bronzul; s-a combinat arama cu cositorul - ambele prea moi - şi s-au făcut arme (arheologii au găsit în proporţie covârşitoare arme şi podoabe, dar mai deloc sape). S-au înfiinţat academiile militare, adică şcolile de specializare pentru hoţii şi ucigaşii oficiali. S-a mai perfecţionat un pic limbajul şi s-au inventat războaiele de civilizare ş.a.m.d.  Ar fi de remarcat că aceste mişcări s-au consumat mai paşnic în vechime, când protagoniştii încă ştiau că se înrudesc, iar diferenţele de limbă erau mai mici, şi au devenit mai sângeroase mai târziu.

Revenind la povestioară, spun că după bătălie învingătorii se aşezau şi monopolizau toate privilegiile, îşi însuşeau pământurile, animalele şi în general toate averile. Şi cum acestea aparţineau elitelor locale, primele exterminate după pax erau elitele. Mai târziu, ce mai rămânea din vechile elite sărăcea, dacă nu se lăsa coruptă, iar dacă da, cu atât mai bine, slugărnicia contribuia mai eficient la schimbări. Prin urmare, prin astfel de aranjamente se explică fenomenul căutat, aşa se explică migraţia care duce la pseudoschimbarea etniilor, la schimbarea graniţelor şi implicit a numelor. Masa popoarelor, însă, beneficia de clemenţă, căci, aşa cum am văzut, după cucerire interesele devin altele; populaţia trebuie cruţată pentru că de acum înainte trebuie foarte multe sape pentru a sătura puzderia de noi nobili, aşa încât ea va supravieţui în cea mai mare parte. Şi deşi masele sunt marele zăcământ al tradiţiilor, dacă vechile elite dispăreau, masele nu se mai manifestau unitar şi, cu timpul, vechile tradiţii îşi vor schimba proprietarul.

Acum, revenind la subiectul nostru; populaţia tracă, dacă, inundată pentru moment de tâlhari - unii mai amatori, alţii mai profesionişti, cum erau romanii - n-a dispărut în sensul strict al cuvântului: a devenit minoritate, când era grupată, sau şi-a pierdut identitatea când era difuzată în masa celorlalţi. Dar indivizii n-au dispărut şi nici limba lor; împrăştiaţi printre ceilalţi, li s-au alterat tradiţiile şi limba, dar la rândul lor au făcut la fel cuceritorilor. Astfel, se forma o nouă stare cu o amestecătură de limbi, cu noi obiceiuri, în final un nou organism social în care se sedimentau noi tradiţii, hibride acum, doar că noua comunitate apărea pe hărţi cu numele cuceritorului.

Exemple avem destule: după primul război mondial mari regate şi imperii au fost reduse de judecata istoriei la ceea ce erau, adică la dimensiunea etniei al cărei nume îl purtau, iar numeroasele “minorităţi etnice” au devenit state, unele revenind la vechile nume. Aşa aflăm că tracii n-au dispărut ca indivizi, ci le-a dispărut numai identitatea de traci, că acum se află în cadrul popoarelor care au invadat marele lor teritoriu, poate chiar cu numele vechilor triburi trace de care pomenea Herodot. Că s-au încrucişat şi răsîncrucişat cu ceilalţi până au devenit “toţi o apă şi-un pământ” şi că după trecerea atâtor milenii ar fi o halucinaţie să te gândeşti câte doze de sânge trac, dac, sighian curg în venele germanilor, slavilor, ungurilor, italienilor, bulgarilor şi alţii; lucrarea de faţă nici nu şi-a propus asemenea năzbâtie, dimpotrivă; adică să prevină tocmai inventarea acestui soi de legitimări.

Deci discuţia e necesară nu pentru doze, ci ca să vedem unde se află acel imens număr de traci şi daci. Acum i-am găsit şi am înţeles că tot tăindu-li-se felii, spaţiile lor au căpătat o altă geografie şi alte istorii. În ce priveşte limba tracă, chestiunea e la fel; s-a difuzat în limbile noilor ocupanţi, fiind elementul comun al tuturor, fiind chiar arhaica limbă “indoeuropeană”. Cred că devine absolut necesar un efort al specialiştilor pentru a lămuri cum e cu ea; ar fi interesantă o lucrare cu titlul “Migraţia Limbii Trace”, sau “Structura Limbilor Europene“.

Sigur că există cercetători cu astfel de preocupări, cu astfel de teme, întrebarea “Care a fost limba paradisului” a fost rostită de mulţi⁸ (Sfântul Augustin (354-430) credea că aceasta a fost ebraica, Theodoret din Cyr (393-466?) susţine că siriana, dar sunt şi alţii cu alte propuneri. Citaţi de Maurice Olender în lucrarea “Limbile Paradisului”, editată de Ed. Nemira, în traducerea din limba franceză a lui Ion Doru Brana); “Limba Comună Pierdută” (“Iafetica”, N.J.Marr, “Cultures et sociétés de l’Est”, 1987); “Limba fără vocale” (Evreii chinezi cred că Moise a scris textele sfinte fără vocale fiindcă s-a grăbit, acolo sus, pe munte.) etc. sunt titluri care demonstrează acest interes, numai că aceşti cercetători nu par a fi atraşi de fenomenul trac. Românii însă, locuitori în mijlocul acestui spaţiu şi care vorbesc una dintre cele mai apropiate derivate ale ei, au obligaţia să cerceteze fenomenul cu interesul specific proprietarului. Nu vreau să greşesc, s-ar putea ca astfel de lucrări să existe şi în drumul prea scurt al amatorului ce sunt, să nu le fi întâlnit. Totuşi, chiar mai scurt, tropăitul meu prin “temple” ar fi putut să le întâlnească, dacă erau câte trebuie, ca să nu mai spun că “Domnii Profesori” erau obligaţi să le prezinte tuturor catedrelor, tuturor elevilor.

*

Am spus că elementul comun al noilor limbi europene era evident Limba Tracă şi am pomenit atunci de arhaica limbă “indoeuropeană”; să discutăm acum acest subiect. Se spune că limbile europene derivă din limba unor triburi indoeuropene care au populat cândva şi o parte din Europa. Nu ţin să pun la îndoială această afirmaţie, dar ea îmi pare a fi doar o afirmaţie, căci, în afară de o influenţă lingvistică certă asupra lor, nu mai există ceva în sprijinul ei. Sigur că baza lingvistică comună trebuie să fi aparţinut unei imense comunităţi originare, dar de ce să le spunem indoeuropeni, despre care nu ştim nimic şi nu traci, după cum le spune Herodot? De ce să ignorăm spusele Patriarhului Herodot, schimbându-le cu nişte invenţii de mai ieri alaltăieri, ale nu ştiu cui? Numărul şi spaţiul ocupat de traci îi recomandă pentru acest rol, mulţimea şi locul fiind tocmai necesarul. Cred lingviştii, istoricii, că e absurdă această ipoteză? E dreptul domniilor lor, numai că îndoiala trebuie susţinută cu argumente, nu cu nisip de struţ.

În sfârşit, închei capitolul cu aceste achiziţii importante: i-am găsit pe daci, i-am găsit pe traci, le-am găsit şi limbile şi am înţeles şi cum comunicau dacii cu romanii. Având însă în vedere că toate aceste concluzii pleacă numai de la spusele lui Herodot, s-ar putea să se spună că este prea puţin, că într-o chestiune cu astfel de implicaţii nu ar fi de ajuns. Îmi însuşesc critica, am să caut şi prin alte părţi şi, după cum veţi vedea, vom găsi din belşug.

CAPITOLUL III

LIMBA TRACILOR.

Aşadar, din celebra frază a lui Herodot am dedus extraordinarele concluzii ce trasau noi coordonate geografice şi istorice ale Europei antice. Toate acestea mi-au produs la început o mare derută, nu ştiam ce să cred: greşeam undeva şi nu-mi dădeam seama? Nepotrivirile din istoriografia oficială erau atât de stridente, iar concluziile din spusele din Herodot rezolvau atât de bine problemele dacilor şi ale românilor, încât nu ştiam ce să cred. Că aş fi specialist în istorie, nu credeam nici eu; că aş avea mai mult bun simţ, iar nu îmi venea a crede; să fie altceva la mijloc? - mă întrebam. N-am ştiut ce să cred şi, acaparat de sindromul păgubaşului, am bănuit pe toţi de toate; cam de atunci am început să cred că, în spatele documentelor dispărute şi al altor ciudăţenii de acelaşi fel, se află o “nebuloasă” foarte bine structurată. Şi uite aşa, m-am trezit dintr-o dată singur printre specialişti, situaţie apăsătoare, vă asigur, nu-i deloc confortabil să te afli în afara celor respectabile.

În sfârşit, n-am stăruit asupra misterului, găsindu-l prea încâlcit, fiind sigur însă că dacă spusele lui Herodot n-ar fi fost adevărate, trebuia să existe o altă mulţime care să-l conteste; şi, explicit, nu-l contesta nimeni. Oricum, trebuia căutat şi prin alţi autori. Chestiunea, însă, era foarte delicată, evenimentele la care mă refeream s-au petrecut cândva, demult, dincolo de marginile istoriei celei solide; prin urmare răspunsurile nu se puteau găsi, nu trebuiau căutate în istoriile ştiute, ci undeva înaintea lor. Şi m-am gândit la folclor; legendele, ca amintiri colective, puteau conţine ceva din a căror logică să se extragă unele argumente. Astfel, mi-am îndreptat gândul către mulţimea naratorilor greci din vechime, la “Iliada” şi “Odiseea“, la legendele născute chiar în spaţiul şi timpul vizat; în ele au evoluat eroii cu “ceva de spus” în problema care mă preocupa.

Şi chiar dacă Homer¹ (se presupune că Homer a trăit între sec. al X-lea şi al VIII-lea î.d.C. şi că este probabilul autor al poemelor “Iliada”, “Odiseea” şi al altor scrieri. Legenda îl înfăţişează ca pe un bătrân orb care rătăcea din oraş în oraş recitându-şi versurile. “Mic Dicţionar Enciclopedic”, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.) nu a fost chiar contemporan cu faptele legendelor narate de el, era totuşi mult mai apropiat de ele decât noi. Prin urmare, şi el ca şi Herodot, titan al culturii umane, putea fi un martor preţios. Sigur, era poet, ceea ce poate contraria unele rigidităţi, dar oare era numai poet? În perioada lui istoria nu prea se născuse; atunci faptele încă se împleteau cu legendele, abia aspirau la istorie. Aşadar, cu discernământul bunei credinţe, folclorul, miturile şi altele puteau deveni şi chiar au devenit istorie.

Exemplul lui Schliemann, care a luat în serios legendele, este edificator, chiar acesta m-a şi încurajat. Ştiţi întâmplarea? Heinrich Schliemann² (Arheolog german care a trăit între anii 1822-1890. Autodidact, a organizat pe cheltuială proprie săpături la Troia, Micene şi Tirint, făcând senzaţionale descoperiri. “Mic Dicţionar Enciclopedic”, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.), un neamţ încăpăţânat, a aflat de prin legende de cetatea Troia şi s-a apucat s-o localizeze pe hartă. Şi specialiştii auziseră de cetatea Troia, dar erau sceptici; nu doar că ar fi găsită, ei se îndoiau că ar fi existat vreodată vreo Troie; ei vedeau în misterioasa cetate un fel de palat al zmeilor din basmele populare.

Numai că încăpăţânatul nu s-a lăsat abătut de îndoielile lor, s-a dus acolo unde credea el că e Troia³ (Troia, legendarul oraş descoperit de Schliemann pe locul actualului oraş turcesc Hissarlâc. Din cele nouă straturi de cultură descoperite, “stratul lui Priam” este al şaptelea. “Istoria Lumii în Date”, alcătuită sub conducerea Acad. Prof. Andrei Oţetea la Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972.) şi s-a apucat să sape. Şi cum n-a fost prin preajmă niciun specialist care să-i smulgă sapa din mână, a săpat, a tot săpat, până a dat, peste ce credeţi? Aţi ghicit, chiar peste Troia. Putea greşi, sigur, dar uite că n-a greşit.

Vedeţi de ce sunt capabile unele legende? Venind din vechime mai aduc şi alte încărcături decât basmele sau poezia; ba, după cât se vede, aceste cânturi versificate sunt chiar forma primitivă a istoriei. Cum încă nu se scria, ritmul, rima din poemele orale le făceau mai uşor de memorat şi salvau evenimentele de la uitare. În sfârşit, l-am considerat pe Homer un martor util pentru că, aşa cum am spus, marele poet a trăit “cam atunci”. Fac această menţionare pentru sceptici şi îi atenţionez că faptele relatate în poeme erau “calde” pentru el, iar “bibliografia” din care s-a documentat era memoria colectivă, adică contemporanii obişnuiţi care-şi povesteau unii altora întâmplările. La vremea aceea exista chiar un anume fel de profesionişti: erau acei rapsozi (aezi) care versificau evenimentele, le recitau, le cântau la sărbători purtându-le din loc în loc, învăţându-le unii de la alţii şi transmiţându-le tot oral urmaşilor. Aşa au circulat legendele, precum rătăcitorii lor purtători, timp de sute de ani în toată lumea balcanică până au ajuns la Homer. Acesta, după ce le-a mai rafinat o dată prin marele său har, le-a dat şi eternitatea scrisului.

Insist asupra acestui aspect, considerându-l foarte important: sigur că mulţii rapsozi populari au adăugat, potrivit fanteziei fiecăruia, frumuseţi proprii; au învelit faptele în felurite figuri de stil, dar faptele erau fapte, ele nu puteau fi modificate. Despre cum a murit cutare, despre cum a ars câmpia, sau cum se zguduiau temeliile pământului şi se prăbuşeau zidurile atunci la Troia, se putea spune în multe feluri; unele aspecte secundare puteau fi ignorate şi cu timpul chiar uitate, dar faptele nu, ele erau cunoscute şi recunoscute de toată lumea, nu puteau fi nici modificate şi nici ascunse. Prin urmare, chiar dacă Homer n-a fost de faţă la consumarea faptelor, nu trebuie să fim foarte sceptici în privinţa lor.

Dovada este chiar Schliemann, el ne-a arătat că epopeile lui Homer nu oferă numai o satisfacţie literară, ci şi o foarte preţioasă sursă de istorie, aproape singura scrisă a acelor timpuri, chiar dacă este în versuri. E valoroasă prin mulţimea amănuntelor, a scenelor de viaţă reală, a obiceiurilor şi altele asemănătoare, că aproape ne mută pe noi, cititorii de azi, în perioada de acum trei mii de ani. Câte istorii serioase reuşesc să ne “infiltreze” printre strămoşii noştri, precum face Homer?

În sfârşit, pentru că despre Troia vreau să vorbesc, să spunem mai întâi câte ceva despre ea. A fost întemeiată de urmaşii lui Dardanus⁴ (”Nebiruiţi dardanizi, Hesperia e ţara din care a pornit obârşia neamului vostru. Tot ea o să vă primească la întoarcere la rodnicul său sân... e o ţară poreclită de greci Hesperia, odinioară o locuiau enotrii, urmaşii au poreclit-o Italia..., de acolo a venit Dardanus”. “Eneida”, Vergiliu, cartea III), care era fiul lui Zeus şi al Electrei; acesta era considerat ba zeu, ba muritor, dar totdeauna trac.

Potrivit lui Herodot, Dardanus a plecat din Peninsula Italică dintr-o zonă populată cu traci; a trecut prin Tracia balcanică, a traversat Marea Tracă sau Frigiană - cum se numea atunci Marea Egee - printr-o strâmtoare şi a acostat la ţărmul Frigiei.⁵ (Cetăţile de pe coasta Asiei Mici au fost înfiinţate în mare parte de traci, numiţi mai târziu traco-frigieni. Chiar Troia a fost înfiinţată de Dardanus, căpetenie tracă. Jean Naudon, “Histoire Universelle”, Paris, Pleiade, I, p. 94, 1956.) Poate că strâmtoarea avea un nume la vremea respectivă, dar el a mai botezat-o o dată spunându-i Dardanele, de la numele său, şi aşa a rămas până azi. A poposit apoi pe ţărmul apusean al Asiei Mici, într-o regiune numită Troada, împrejmuindu-şi o ţară unde a fost construită mai târziu cetatea Troia. Am evidenţiat rădăcina “Tr” ca să-i subliniez relaţia cu cea de la Trac.

În sfârşit, soţia lui Dardanus era Batitea, fiica lui Teucer, originar din Creta şi împreună l-au avut pe Erichtoneu. Batitea ar fi componenta muritoare a troienilor, urmaşii zeului Dardanus. Erichtoneu l-a avut pe Tros, care a construit de fapt cetatea - de unde numele de Troia. Tros l-a avut la rândul lui pe Ilos şi de dragul acestui fiu al lui i-a mai spus cetăţii şi Ilion - de unde “Iliada”. Ilos l-a avut pe Laomedon, acesta fiind tatăl lui Priam, regele Troiei din timpul războiului de care povesteşte “Iliada“. Soţia lui Priam era Hecuba, fiica lui Dymas, rege frigian, o populaţie tot tracă de pe ţărmul sudic al Mării Negre. Aşadar, aceştia ar fi fost întemeietorii Troiei şi “primii” ei locuitori.

Ar trebui adăugat la istoria întemeierii Troiei şi un alt element semnificativ: potrivit codurilor de atunci, la lucrările importante luau parte şi zeii. Şi, într-adevăr, se spune că zidurile cetăţii au fost construite cu contribuţia directă a lui Poseidon şi Apolo, la porunca lui Zeus, tatăl natural al lui Dardanus. Am făcut prin aceste câteva cuvinte o istorie a cetăţii, presat de necesităţile ulterioare.

În sfârşit, Dardanus a venit din Peninsula Italică în Asia Mică, a întemeiat  ţara, oraşul şi apoi cetatea. Pe cine a găsit acolo legenda nu mai spune, dar răspunde la întrebare faptul că mai toată Asia Mică se numea atunci Troada, iar Marea Egee se numea Marea Tracă, ceea ce ar arata că “numeroasa populaţie tracă a lui Herodot” se întindea şi pe acolo. Apoi, chiar faptul că întâlnim multe neamuri trace implicate în conflict confirmă presupunerea că Troada era ocupată de numeroase familii trace. Oricum, după arheologi, este cert că la venirea tracilor dardani pământul viitoarei Troie nu era gol, acolo se găseau urmaşii ocupanţilor celorlalte VI straturi pre-Troia, descoperite de arheologi, după Schliemann. Deocamdată, identitatea populaţiilor pre-Troia nu are importanţă; important e că la data conflictului le putem considera relativ contopite în tracii dardani.

Prin urmare, iată că “Iliada”⁶ (”Iliada”, Homer, traducere de Sanda Diamandescu şi Radu Hâncu. Colecţia B.P.T., Editura Minerva, Bucureşti, 1981.) în special şi “Odiseea”⁷ (”Odiseea”, Homer, traducere de Eugen Lovinescu, colecţia Biblioteca Pentru Toţi, Editura pentru Literatură, 1963.) în completare, sunt cele mai vechi scrieri despre zonă; ele relatează despre un anume război troian, petrecut în plină lume tracă. Tocmai ce urmărim, şi de aici intrăm în subiect. Analiştii, istoricii spun că acest război s-ar fi petrecut prin secolul al XII-lea î.d.C. şi ar fi un episod al confruntării dintre grecii nou veniţi în Balcani şi tracii băştinaşi. Conform acestora, grecul Homer evocă în aceste poeme un scurt moment din îndelungata confruntare a celor două etnii, iar epopeile, produse ale geniului grec, ar fi un fel de ode închinate eroilor greci, de grecul Homer.

Iată un prim dezacord; dar înainte de a intra în materialul epopeilor şi al argumentelor, să convenim asupra înţelesului unei expresii; e vorba de cuvântul “etnie”. În “Micul Dicţionar Enciclopedic”, emis de Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, cuvântul nu există. Nu există nici în “Micul Dicţionar Filosofic”, emis de Editura Politică, Bucureşti, 1973. L-am găsit în “Le Petit Larousse”, emis de Editura Larousse, Paris, 1993, care spune, printre altele, că “etnie înseamnă grup sau grupuri de populaţii care au aceleaşi origini ce duc la tradiţii comune”; şi, ceea ce ne interesează pe noi deosebit, au limba comună. Evident că în zilele noastre există în Peninsula Balcanică etnia greacă, pe locurile care se numeau cândva Tracia Balcanică. Asta impune concluzia că ariile acestor două etnii, tracă şi greacă, s-au intersectat cândva; iar, după părerea specialiştilor, asta s-ar fi petrecut prin secolul al XII-lea î.d.c.

Şi acum să revenim la dezacordul de care pomeneam: în secolul XII î.d.C., când se presupune că ar fi avut loc războiul troian, populaţiile care s-au “intersectat” acolo erau cu adevărat cele două etnii, sau e vorba de altceva? Din istorii, s-ar deduce că la data războiului troian aceste etnii erau în contacte relativ recente, totuşi, conform cu “Le Petit Larousse“, dacă erau etnii diferite, pe lângă tradiţii, zei şi altele, obligatoriu trebuiau să vorbească şi limbi diferite.⁸ (În Grecia Antică legăturile între tabere erau făcute prin crainici vestitori (kerix angelos) şi bătrâni (presbeis) şi erau aleşi de adunarea poporului. Ei erau purtători şi de mesaje, iar acestea constau în două tăbliţe scrise, ceruite una de alta (di-plomata), de unde diplomaţia. “Istoria Diplomaţiei”, tradusă din limba rusă sub îngrijirea ştiinţifică a Acad. P. Constantinescu-Iaşi, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962. După cum se vede, crainicii vestitori nu erau nişte apariţii accidentale, iar în cazul nostru, Stentor, crainicul, n-ar fi făcut faţă atâtor solicitări.)

Or aceste diferenţe obligatorii nu le-am remarcat în timpul războiului, dimpotrivă, şi de aceea îmi permit să am o altă părere. De ce îmi permit m-am mai confesat, iar independenţa autodidactului care sunt m-a ferit de abrazivele promovări, în fapt laminoare şi şlefuitoare care te obligă să semeni cu magistrul, clona înaintaşilor lui; instruirea pentru a place magistrului, pentru nota acestuia, duce la repetări seculare rigide şi dăunătoare. Prin urmare, nefiind învăţăcelul nimănui, am fost lipsit de binefacerile instrucţiei oficiale şi, scăpat de vigilenţa standardelor, îmi permit să evoluez altfel, să văd şi “pădurea”, nu doar copacii.

În cazul în speţă, nici eu nu am altă părere: adun spusele prestigioşilor Herodot, Homer ş.a., le las să spună ce au ele de spus, nu ce impun “schemele scribilor”, şi atât. În acelaşi timp, nu vreau să se creadă că dispreţuiesc munca specialiştilor care trudesc cu adevărat să găsească răspunsuri. Vreau numai să spun că unii “specialişti”, intrând în tunelul trefilant al specializării, ar ajunge să se pasioneze prea mult de culoarea sandalelor lui Hanibal, scăpându-le importanţa prafului stârnit de ele. Şi, la urma urmei, eu nu mă adresez lingviştilor, istoricilor, arheologilor, adică specialiştilor de vreun fel, deoarece  ei le ştiu; eu fac o literatură destinată acelora care nu se avântă în tratatele ermetizate de termenii de specialitate, acelora care au rămas la nivelul manualelor. Mă adresez adică cititorilor comuni, cărora le sugerez că s-ar putea ca lumea să fie altfel decât le spun manualele şi îi îndemn să mai citească şi altceva.

Revenind, consider ca superficială teoria luptei interetnice în Balcanii de atunci, o găselniţă care vrea să explice dispariţia etniei trace prin existenţa etniei greacă prezentă. Ce mă intrigă este că în această teorie concluziile se susţin reciproc, îşi schimbă locul în logică, fiind când cauze, când efecte, contrazic istoriile lui Herodot şi nimeni nu ia în seamă alterarea. Iată o ingratitudine, ca să nu spun mai mult, faţă de marele “părinte”: mulţimea tracilor din „Istoriile” lui nu este doar ignorată de discipoli, ci chiar contrazisă. Atunci pe ce se bazează ştiinţa acestor istorici?

În ce mă priveşte, am să cred în Herodot şi am să încerc să dovedesc că Homer oferă chiar dovezi în sprijinul spuselor lui. Aşadar, fără să neg existenţa unor conflicte balcanice, a spune că atunci, în secolul al XIII-lea î.d.C., existau în Balcani nişte etnii, îmi pare cel puţin superficială; conflictele se petreceau în plin spaţiu trac, iar tracii erau o singură etnie. E drept, atunci se interferau în spaţiul balcanic nişte “necunoscute”, dar cred că trebuie să le tratăm altfel: să le amintim succint.

Pe scurt, strămoşii grecilor sunt consideraţi aheii, dorienii şi ionienii - toţi veniţi din nordul peninsulei - precum şi mari influenţe venite din sud. Se spune că aceştia s-au aşezat succesiv în Peninsula Balcanică, fără să se nege însă că locul era ocupat de pelasgi⁹ (Pelasgii - ”Hippothoos îndrumă seminţiile pelasgilor cu straşnice lănci”… - “Iliada”, Homer, cântul al II-lea, pag 40 - populaţie din Argosul Pelasgic în război cu troienii. Cei mai vechi locuitori ai Greciei, “Eneida“, Vergiliu, Cartea I; - Pelasgii, întâii locuitori ai Laţiului; “Eneida“, Cartea VIII, “Iliada”, Homer, cântul al XV-lea.) şi traci, şi nu se neagă nici că pelasgii se înrudeau cu tracii. Astfel, în jurul secolului al XII-lea î.d.C., trei neamuri diferite între ele - adică trei etnii, conform cu “Le Petit Larousse” -  au năvălit peste altă etnie -  pelasgo/tracii - şi au început să o extermine. Acum să vedem cum o exterminau, apelând la opera marelui poet Homer.

Însă din nou mă încearcă un sentiment de vinovăţie, pentru că iar manifest ireverenţă faţă de aprecierile aproape sacre ale specialiştilor. De fapt, nu mă amestec în arta acestor poeme, am în vedere doar faptele pe care le relatează, istoria ce reiese din poemele sale, cu alte cuvinte nu aduc nici cea mai mică atingere monumentului literar, ci interpretării acestuia. De altfel, monumentul e prea mare ca să mă “observe” şi e la fel de insensibil şi la adaosurile contemporane de lirism, deci sunt convins că nu-i fac niciun rău. Acum, cu privilegiul amatorului, permiteţi-mi să povestesc un pic altfel partea faptică a poemelor. O bandă de jefuitori, care au comis jafuri şi altă dată, faptele fiind în tradiţie, s-au vorbit să mai iasă la un jaf. O făceau ca să nu-şi iasă din mână, să mai adune oarece femei, aur, aramă, arme, alte bunuri şi de dragul aventurii, desigur, virtuţi în care erau apretaţi dintotdeauna bărbaţii.

N-au vrut toţi de la început: de exemplu, Ahile s-a îmbrăcat cu fustiţă şi  s-a ascuns printre fete când l-au căutat ortacii - avea motive speciale să nu meargă; şi Ulise s-a ascuns, dar cu chiu, cu vai, ceata s-a închegat şi au pornit. Pretextul era o răzbunare, să răzbune adică o treabă identică de jaf, făcută însă lor. Astfel, amicul Menelaos, membru al cetei, suferise un ruşinos afront din partea inamicului Paris: acesta îi luase nevasta, chestie umilitoare, dar şi averea ei, ceea ce-l scotea din sărite. Mai adaug că Paris era troian şi că, după ce o „capturase” pe frumoasa Elena, fugise cu ea acasă la Troia. Ei bine, se spune că tocmai acest josnic afront le-a inflamat băieţilor instinctul dreptăţii. Prin urmare, destinaţia grupului era Troia, de unde trebuia recuperată Elena, bunurile furate şi ceva dobândă pe deasupra. Modul de recuperare: forţa, adică războiul. Cam acesta este scheletul monumentului literar, ajuns la noi după câteva mii de ani, adică această mixtură de gelozie, orgolii rănite, dorinţă de răzbunare şi o mare dorinţă de jaf ar fi generat epopeea.

Ei bine, se observă din cele citite ceva care să sugereze duşmănie interetnică? Aţi observat vreun exemplu care să confirme lupta interetnică? Nu, dar vedem explicit altceva şi amintiţi-vă de Ahile; acesta spunea că “i s-a luat partea lui de cinste”, când Agamemnon i-a luat-o pe fata Briseis, o captură, adică. Vasăzică fata, un bun obţinut prin jaf, partea lui de pradă, era partea lui de cinste şi mai mult nimic. Prin urmare, aceste cutume, aceste cinstite jafuri reciproce erau obişnuite acum 3-4 mii de ani, adică aşa se credea că se pot dobândi cinstit bunuri. Trecând peste aspectele morale, întreb din nou: vedeţi în acest exemplu, pe lângă jaf, vreun mobil etnic? reiese din text că Briseis era tracă şi Ahile grec? Să mergem mai departe.

E handicap sau nu, dar iar nu mă potrivesc în păreri cu unii comentatori ai epopeii, adică nu mă topesc de admiraţie pentru lumea aceea şi nici pentru unii dintre eroii ei. De exemplu, nu împărtăşesc deloc admiraţia comentatorilor pentru “marele Ahile”, eroul aparent al „Iliadei” şi grec, potrivit teoriei conflictului interetnic. Ce altceva era decât un tâlhar, un ucigaş şi un negustor de sclavi? Faptul că de câte ori i se rostea numele se adăuga şi “dărâmătorul de cetăţi” îi trăda năravul, nu etnia - adaug eu. Ce altceva făcuse Agamemnon când o capturase pe Chriseis din cetatea Chrisa? Era Chriseis tracă şi Agamemnon grec? Şi, la urma urmei, ce altceva făcuse mult hulitul Paris? n-a făcut, cu armele lui, ce făceau toţi ceilalţi? Sau reiese cumva că Elena era tracă, iar tracul Paris a vrut s-o salveze din robia grecilor? Adică poate cineva să spună că într-o tabără erau greci şi în cealaltă traci? se vede pe undeva această distincţie? Iertat să fiu dacă greşesc, eu n-am văzut aşa ceva.

Şi altceva: se spune că „Iliada” ar fi o odă închinată de grecul Homer eroilor greci Ahile, Ulise ş.a. Păi dacă ar fi aşa, ar trebui să vedem nişte greci luminoşi, viteji, care puşi lângă nevolnicii troieni să stârnească mândrie pentru unii şi dispreţ pentru ceilalţi; ori poate cineva, de bună credinţă, să spună că a găsit într-o tabără pe eroii cei buni şi în cealaltă pe cei răi? Din nou, eu nu; eu am văzut nişte indivizi cam primitivi, puşi pe furt şi omor. Ba se poate vedea chiar la Homer o uşoară înţelegere pentru troieni şi cauza lor, ceea un autor de ode greceşti n-ar face. Sigur că e deplasat să comparăm moralitatea celor de atunci cu înaltele noastre precepte de azi, nici nu mi-am propus aşa ceva, voiam numai să spun că evaluările de “marele” şi “marii” pentru unii şi invers pentru ceilalţi sunt încercările ulterioare de a-i deosebi, insinuând ideea odei, ca să încapă apoi şi ideea luptei interetnice.

Şi iar, ce fel de luptă interetnică a fost, când noi am văzut că la asediul Troiei au luat parte viteji din toate părţile, dacă aveau poftă de jaf şi cu toate micile mofturi de la început, toţi au avut, fără motivaţii etnice. Ori dacă ar fi fost etnii diferite, unii ar fi trebuit să se numească Ahile, Diomede etc., iar ceilalţi, Buru, Muru sau mai ştiu eu cum, că aşa era la ei. În poem însă vedem cu totul altceva: vedem un Ochios, războinic aheu, care avea acelaşi nume cu unul troian¹⁰ (vezi nota 6, Cântul al VIII-lea); un Agelaos era troian, dar exista şi unul aheu¹¹ (vezi nota 6, Cântul al XI-lea) cu acelaşi nume şi mulţi, mulţi alţii. De pildă, pe fiica lui Agamemnon şi a Clitemnestrei o chema Laodice; exact la fel se numea şi una din fiicele lui Priam şi ale Hecubei, că-ţi vine a crede că se năşeau între ei.

Dar una şi mai şi: lui Ahile îi mai ziceau şi Peleid, pentru că tatăl lui se numea Peleu. În acest caz situaţia e şi mai aiuritoare, rădăcina pel venea de la pelasg şi desigur că purta respectiva semnificaţie, iar pelasgii erau înrudiţi cu tracii. Prin urmare Ahile, cu tată trac, se bătea cu troienii, care erau traci? De altfel, cred că nici numele lui Ahile nu avea deloc întâmplător rădăcina ah, ea venea desigur de la ahei şi uite cum aheul-pelasgo-traco-grecul Ahile îl omora pe traco-troianul Patrocle. Erau etnii diferite? Care erau etniile? În poem întâlnim foarte des denumirea de argian, pentru inamicii Troiei, denumire ce le venea de la Argos. Numai că aceasta era o regiune din Balcani şi nu marele teritoriu Nord Pontic de unde se spune că au venit cele trei valuri, care ar fi alcătuit etnia greacă. Şi atunci, care greci se băteau cu care traci?

*

Aşadar, dacă ar fi fost etnii diferite, ar fi trebuit să aibă tradiţii, nume, limbă şi multe altele diferite şi chiar zei diferiţi, cu poziţii partizane în conflictul respectiv. Ei bine, participarea o găsim din belşug, chiar poziţiile  partizane, dar ce era diferit la ei? Desigur, legendele s-au structurat încet după conflict; au avut timp destul să se îmbogăţească în acele sute de ani până la Homer, absorbind simboluri, observaţii şi înţelepciuni populare, integrând conflictul în motivaţii mai înalte, în fapt străduindu-se să explice năravurile omeneşti prin nişte misterioase voinţe ale zeilor.

Astfel, observăm o motivaţie paralelă, o motivaţie zeiască. Un motiv zeiesc al conflictului ar fi fost gelozia Herei, soţia legitimă a lui Zeus, pe Electra, mama lui Dardanus, adică una dintre numeroasele amante ale lui Zeus. Aşa s-ar explica duşmănia Herei pentru neamul Electrei şi Dardanus, patriarhul troienilor, şi, prin simetrie, simpatia ei pentru tabăra argiană. Fie, numai că Electra nu a fost singura amantă a lui Zeus; una chiar mai celebră decât Electra a fost Alcmena, mama marelui Heracle. E drept, şi el prigonit din belşug de Hera, dar era Heracle de altă etnie? Nici vorbă, el era chiar un mare erou al grecilor. Atunci de ce Dardanus era de altă etnie şi Heracle nu? Se sugerează cumva că fiecare amantă a lui Zeus ar fi generatoarea unei etnii? Foarte frumoasă metoda, mai există undeva una asemănătoare prin se explică naşterea limbilor, despre care vom discuta la timpul potrivit, dar deşi pline de poezie, metodele nu pot fi reale, nu pot fi luate în serios.

A mai fost un mod prin care s-a încercat să se explice amestecul zeilor în geneza conflictului: Peleu, un muritor oarecare din mulţimea celor cu PEL, însă tatăl lui Ahile, după cum ştim, se căsătoreşte cu Thetis, mama lui Ahile, o nereidă din mulţimea fiicelor lui Nereu. Deci nu o nuntă oarecare, ci una hotărâtă de zei; ei hotărâseră ca zeiţa Thetis să se mărite cu muritorul Peleu, conform cu întortocheatele lor planuri. La nunta lor, ca la altele şi ca pretutindeni unde se bea, s-a întâmplat o gâlceavă: zeiţa Eris, cea care răspundea de Vrajbă în lume, s-a simţit contrariată de monotona pace a petrecerii şi a vrut să-i dea nerv, dinamism. S-a uitat în jur şi le-a văzut pe cele trei mândre zeiţe: Hera, Atena şi Afrodita, care stăteau cam plictisite deoparte. Mai încolo un bărbat frumos să-l sorbi, dar cu un aer cam bleg, stătea şi el... Situaţia era exact pe gustul ei, combinaţia era perfectă: a luat dumneaei un măr de aur, a scris pe el “Celei mai frumoase” şi s-a dus cu el la bărbatul cel frumos. Arătând spre cele trei mândre, i-a spus frumosului să-l dea cui crede el de cuviinţă. Bărbatul cel frumos era chiar Paris, iar el, în loc să înghită mărul, să-l arunce în lună sau să se volatilizeze cu el cu tot, găseşte cu cale să-l dea Afroditei. Cred că, oricui l-ar fi dat, rezultatul ar fi fost acelaşi, dar inima lui de bărbat slugă a muierii a fost cinstită: Afrodita era cea mai frumoasă. Şi de aici celebra reacţie a celorlalte două.

Ce a urmat? Ştim din experienţă: când trei dame sunt în ceartă, nu suportă neutri prin preajmă. La fel şi atunci, toţi zeii au trebuit să-şi dea simpatia pe faţă, să se implice adică. Astfel, Afrodita, care se cam iubea cu Priam, tatăl lui Paris, şi-a tras partizanii şi a ţinut cu troianul Paris, iar celelalte, împreună cu ceilalţi, i-au incitat pe argieni împotriva troienilor. Ei bine, iată un alt motiv al războiului, o răzbunare a zeiţelor menită să le vindece zgârieturile de pe orgolii. Altă legendă spune că povestea cu mărul ar fi avut loc la o stână, în alte împrejurări, dar nu are importanţă, important este că din acest mărunt afront de mahala s-ar fi declanşat prăpădul Troiei.

Dacă am lua în serios încercările de a-i amesteca în acest bâlci pe zei, cărora le atribuim funcţii universale, cred că am greşi. Ce observăm însă este că în acele vremuri li se atribuiau comportamente umane, criterii umane, adică aşa împărţeau ei zeii în tabere, ceea ce te face să te uiţi lung în gol şi să dai din cap. Adică această gelozie a Herei, împletită cu reacţiile de cumetre ale celorlalte două, această bârfă de târg, trebuiau să motiveze moartea atâtor oameni şi distrugerea unei cetăţi. Din nenorocire aşa era; în credinţa oamenilor vremii amestecul zeilor în treburile lor era cotidian şi firesc, iar ei credeau sincer şi resemnat în voia lor. Drept urmare, atunci zeii nu se puteau afla în afara fenomenului şi trebuiau căutate locuri potrivite în broderia conflictului în care să fie aşezaţi, ba până la urmă să devină chiar principalii vinovaţi, că ei învârteau lumea, nu? Şi iată cum acest conflict generat de dorinţe de furt şi tâlhărie a fost înfăşurat în “porunci divine” şi pus pe seama zeilor. Cu alte cuvinte, nu pofta de jaf i-ar fi adus la Troia, ci pofta de răzbunare a cumetrelor zeiţe. Dar, cum am spus, legendele s-au structurat după conflict, creatorii populari străduindu-se să explice năravurile omeneşti prin nişte misterioase voinţe ale zeilor.

Totul explicabil şi oarecum acceptabil, numai că noi astăzi trebuie să privim fenomenul ceva mai detaşat; să ţinem cont de modul în care se credea că se obţine partizanatul zeilor, entităţi aflate în afara naturii, în afara timpului. În primitivele credinţe zeii apăreau ca mari amatori de arome de bucătărie şi părea uşor să le obţii ajutorul, dacă îţi frigeai fleica sub nasul lor. Şi chiar asta făceau muritorii: le ardeau celebrele hecatombe, le mai aminteau şi de alte arderi din trecut, de lăcaşuri de cult dedicate lor şi astfel le cumpărau bunăvoinţele. Că acest soi de negoţ mirosea a complicitate la dezastre, e evident, dar el, negoţul, se instaurase în mentalitatea timpului prin îmbinări imaginare de fenomene. Astfel, bieţii muritori credeau că zeii vor jertfe ca să-i apere de rele, să-i ajute la treburi, chiar în orice fel de treburi. Iată de ce îi găsim pe zei înregimentaţi la Troia, cum prin împletirea voinţei de răzbunare a zeiţelor şi fumul de grătar, s-a distrus Troia; încâlcită treabă!

Să revenim însă puţin la nuntă, unde trebuie remarcată o ciudăţenie: ce căuta Paris, din etnia tracă, la nunta unui Peleu din etnia greacă? El era troian, fiul lui Priam şi al Afroditei, desigur, iar Ahile era fiul lui Peleu şi Thetis, deci duşmanii de moarte. Ori e o nedumerire: familiile respective nu erau în duşmănie la vremea nunţii? Faptul ar fi greu de încadrat în tabloul unei lupte interetnice; prezenţa lui Paris, dintr-o etnie, la nunta lui Peleu, etnia rivală cu care îşi disputau pământul şi apa, nu se aşează în logică. La nuntă chemi rudele şi prietenii, nu duşmanii, ori aici era exact pe dos.

Sigur că sunt duşmănii şi între rude, dar ele vin mai târziu, înlocuind fireasca armonie primară a familiei. Şi prieteniile interetnice pot exista, dar în cazul lor e invers: ele vor veni mai târziu înlocuind fireasca, inevitabila duşmănie de la primul contact când “ori ei, ori noi”, era deviza fiecăruia. Deci rudele se duşmănesc mai târziu, iar etniile se împrietenesc mai târziu, prin urmare Peleu-Paris nu puteau fi prieteni la nuntă şi duşmani după, decât dacă erau rude. Atunci e mai firesc să spunem că “familia” Priam, deşi în ceva certuri cu “familia” Peleu, participă totuşi la această nuntă, fiindcă rudenia e rudenie. Rudele îşi datorează reciproc participarea la nunţi; la astfel de evenimente se mai discutau şi strategiile familiei, gintei ş.a.m.d, aşadar, iată un fapt foarte important, care limpezeşte toată problema.

Să presupunem însă că la Troia se confruntau două sau mai multe etnii; întrebarea ar fi cum se înţelegeau aceşti oameni? Fiind etnii diferite, ar fi trebuit să vorbească şi limbi diferite şi atunci ar fi trebuit să găsim la locul luptei şi nişte translatori¹² (vezi nota 6, Cântul al II-lea). Numai că Homer nu spune absolut nimic în acest sens, în toată acea încleştare pe care o evocă atât de plastic, în care erau angajate atâtea populaţii, poetul n-a spus absolut nimic despre un interpret traducător¹³ (La Roma solia era o problemă foarte complicată; ea era discutată în senat şi de fiecare dată se dicta o hotărâre specială. “A auzit cineva ca la Roma să fi fost aleşi cândva solii fără o hotărâre a senatului?” (M.T.Cicero, Pro Sestia, 14, 33). „Solii (legaţi) erau numiţi şi vorbitori (oratores), aleşi dintre senatori (nobiles). Ca semn distinctiv purtau un inel de aur şi dispuneau de un întreg personal de serviciu: sclavi, secretari, traducători” - “Istoria Diplomaţiei”. Vasăzică în timpul lui Cicero, la Roma, traducătorii erau nu numai o necesitate, ci şi o demnitate.).

Dimpotrivă, ne oferă mereu dialoguri între combatanţi, multiplicate după caz, cu o savoare aparte; ne oferă schimburi de vorbe colorate care sugerează fluiditate, nicidecum un staccato intermediat. Ne putem imagina cele două tabere destul de apropiate ca să se poată auzi şi din care combatanţii îşi aruncă unii altora “drăgălăşeniile”. Ce este greu de imaginat e ca aceste cuvinte să fi fost schimbate prin interpret. Dacă admitem totuşi că ar fi existat, ar fi trebuit cam mulţi interpreţi pentru toţi şi imposibil ca marele poet să nu-i marcheze măcar cu o singură comparaţie, cu o singură metaforă. Ori în această confruntare, comparaţiile, marea bogăţie a poemului, nu s-au intersectat niciodată cu un translator. Oare lipseşte numai menţionarea sau lipseau chiar translatorii? Intrigat de această absenţă, am insistat să caut în cele două poeme ceva relevant. Uitaţi ce am găsit:

“În marea cetate a lui Priam sunt multe ajutoare, din multe părţi venite, cu chipuri diferite şi graiuri străine”¹⁴ (vezi nota 6, Cântul al II-lea). Iată ceva extraordinar de important: în ajutorul troienilor au venit şi alte neamuri, atenţie însă: unele cu graiuri diferite. Strident se impune remarca: cei de alte graiuri nu erau troienii, etnia diferită cu care se luptau grecii, ci ajutoarele acestora, venite de nu ştiu unde şi care mai aveau, pe lângă chipuri diferite, şi graiuri străine. Păi e foarte important: dacă poetul s-a simţit obligat să sublinieze excepţia ca pe ceva rar, înseamnă că numai acele ajutoare vorbeau alte graiuri. Semnalarea se opreşte aici; Homer nu-i numeşte, nu spune de unde veneau, însă existenţa la Troia în aproximativul secol al XII-lea î.d.C. a unor vorbitori de altă limbă decât cea locală, chipuri diferite, veniţi de nu ştiu unde, este o informaţie importantă pentru istorici şi lingvişti, apropo de traiectoriile în spaţiu şi timp ale lui Homo Sapiens.

Încă o menţionare în legătură cu limba vorbită: “...La Lemnos, la siniţii cei cu grai sălbatic”...¹⁵ (”Odiseea”, Homer, cântul al VIII-lea) Păi aceste două menţionări aproape că desfiinţează problema: troienii vorbeau aceeaşi limbă cu argienii, iar siniţii, cei cu grai sălbatic, erau traci. Ei erau vechii locuitori ai insulei Lemnos şi probabil vorbeau o limbă tracă ceva mai arhaică, mai locală; oricum Homer nu spune că siniţii aveau grai străin, ci doar că aveau un grai sălbatic. Acum ar putea fi pusă o întrebare vicleană: cum a sesizat grecul Homer - sau mai vechea lui sursă - nuanţa diferită din limba siniţilor? Fineţurile de limbă le sesizează numai bunii cunoscători; ştia cumva limba tracă grecul Homer? Ştia limba tracă “bibliografia” care cânta vitejia greacă?

Aşadar, am dobândit două elemente importante: arhaicii “autori greci” menţionează la Troia nişte străini, care aveau alt grai decât combatanţii principali, care veneau de undeva de aiurea şi nişte traci cu un grai mai sălbatic, dar nu străin. Aceste menţionări, singurele observaţii privitoare la limbă din cele două epopei, probează că nemenţionarea interpreţilor nu e o scăpare, ci un act firesc. Acolo unde este ceva de menţionat, se menţionează, iar unde n-ai, taci.

Ei bine, acum, după cele de mai sus, mai poate fi vreo îndoială că troienii şi “grecii argieni” vorbeau aceeaşi limbă? De altfel, ar fi şi absurd ca pe un teritoriu relativ redus, ca Balcanii şi Asia Mică, teatrul întâmplării, să se vorbească în secolul cu pricina atâtea limbi şi toţi să le ştie pe toate. Adică troienii, traci fiind, vorbeau traca, ceilalţi ahei vorbeau aheeana; pelasgii, pelasga; hipomolgii, hipomolgiana şi toţi le vorbeau pe toate. Şi amazoniana trebuia ştiută, pentru că şi amazoanele au participat la război în favoarea Troiei. Şi carpatosiana, pentru că şi locuitorii insulei Carpatos au participat. Exagerez, desigur, dar lipsa translatorilor e reală, fiind inutilă; devine clar că protagoniştii se înţelegeau între ei, rămâne să deducem în ce limbă. Acum răspunsul e uşor: cum câteva sute de ani mai târziu Herodot spune că meleagurile împricinate erau pline de traci, concluzia se impune, fără îndoială limba aparţinea acelei mulţimi, adică era limba tracă.

De fapt, toată argumentaţia mea de până acum a vrut să arate mai multe: a vrut să arate că cele două tabere nu erau deloc alcătuite din etnii diferite; că în secolul al XII-lea î.d.C. aproape toţi participanţii la conflictul troian vorbeau aceeaşi limbă; că la Troia se înfruntau doar nişte ramuri ale aceleiaşi familii care îşi disputau întâietatea prin numeroase ciocniri. Drept urmare, familiile nu erau esenţial deosebite: erau unele mai bogate decât altele, mai puternice, mai numeroase, se certau pentru spaţiu, pentru întâietate, fiindcă înmulţirea continuă a fraţilor intra în competiţie cu cea a verilor şi ei cu mulţi fraţi, cu verii de al doilea, de al treilea şi aşa mai departe. Acestor lupte însă nu le putem spune încă războaie interetnice, chiar dacă erau sângeroase şi se lăsau adeseori cu morţi; separaţia etniilor, în înţelesul de azi, era departe de a fi chiar şi numai intuită atunci, în Balcani şi că năvălirea cu pricina era doar o luptă între vecinii cam “înghesuiţi”. Deci teza luptelor interetnice o consider o lespede foarte frumos sculptată, dar trântită peste un viu, nu peste un mort.

În sfârşit, iată că relatările celor doi titani ai culturii umane se intersectează, se revelează reciproc şi pot fi înţelese mai bine complementar, iată cum prestigiul lor ne arată unde este limba tracă, cea dacă şi implicit, lămuresc prezenţa Limbii Române în actualul teritoriu. De acum contestaţiile îşi diluează substanţa şi cam ies din cadrul bunei intenţii.

*

         Acum, încurajaţi de aceste achiziţii şi îmbogăţiţi cu experienţa războiului de la Troia, să facem câteva reflecţii, cu menirea unor desluşiri. Cum am văzut, incursiunile de jaf prin cetăţi erau un obicei vechi şi capturarea femeilor la fel. Să ne întrebăm însă ce le-a deosebit pe “fata Briseis a lui Ahile”, pe “fata Chriseis a lui Agamemnon” sau alte numeroase victime ale aceluiaşi nărav, de “Elena lui Paris”? Prin urmare, ce a deosebit-o pe Elena şi pe Troia de celelalte femei răpite şi cetăţi distruse? De ce unele au intrat în epopei, în istorie şi altele nu? Ce altceva erau toate decât femei captură de război şi respectiv cetăţi jefuite? Deci întrebarea este de ce despre Elena şi Troia ştim atâtea, iar despre alte mii de femei înrobite şi alte atâtea cetăţi ruinate nu ştim mai nimic? Precizez, mă refer la tandemul Elena-Troia, fiindcă aceeaşi sfioasă Elena a mai fost pricină de război: atenianul Teseu a răpit-o, a dus-o la Atena, de au trebuit să lupte fraţii ei Castor şi Polux cu atenienii pentru a o recupera. Adică Elena a mai fost pricină de război, dar a fost o singură Iliadă. Prin urmare, nedumerirea este: prin ce a fost deosebit războiul “Iliadei”, ce i-a cutremurat pe contemporani de l-au impus istoriei?

Sper să ne fi convins că războiul nu a fost interetnic, ci o ceartă relativ banală între fraţi, combinată cu răpiri la fel de banale în acele timpuri; prin urmare, întâmplarea nu avea substanţă să inspire aşa un monument în istorie. Nici faptul că Elena era fiica lui Zeus nu justifică această excepţie: după cum ştim, marele Zeus umpluse lumea cu fii şi fiice, care contribuiau din plin la puzderia de conflicte. Deci, ce s-a întâmplat deosebit la Troia, de a scos evenimentul din anonimatul tuturor celorlalte?

În speranţa unei clarificări, vă propun să privim altfel conflictul, să ne concentrăm pe participarea zeilor şi să încercăm să trăim momentul: “Duhoare de pucioasă…”¹⁶ (vezi 6, cântul al VIII-lea); un început sugestiv, cred eu. “Cu vuiet troienii se năpustesc în vad! undele urlă groaznic…; neştiind unde să apuce, în ape tulburate strigând, troienii înoată rostogoliţi de valuri“¹⁷ (vezi 6, cântul al XXI-lea). Recunoaşteţi scenele de război de la Troia, în care troienii se confruntă mai mult cu duşmani zei, adică cu fenomenele naturale, decât cu duşmani oameni. Scene în care Hera participă direct lăsând o ceaţă deasă; de asemenea, râul Xantos care-i rostogoleşte în valurile sale pe combatanţi.

“... Ahile sare în mijlocul apelor. Dar râul îl înfruntă, îşi răscoleşte unda ce creşte învolburată… Ahile e lovit; îi lunecă piciorul! Vârtos apucă (râul) ulmul ce-i smuls din rădăcină, trage cu sine malul; şi-n ape se prăvale. Crengi mari au oprit cursul apelor năvalnice. S-au prăbuşit de-a latul, aruncând o punte deasupra lui Scamandros. Şi, ajutat de un copac, de abia iese viteazul din vârtejuri…, cutremurat de spaimă. Dar zeul cel cumplit… îi urmăreşte paşii… Năpraznic sosesc, în urma lui vuind, apele lui Xantos… apele îl plesnesc de fiecare dată… Atunci geme Ahile: Vai, Zeus părinte, niciun zeu nu se îndură de restriştea mea… Puhoiul apelor nu s-a potolit. Scamandros puternicul val tot mai sus înalţă… strigând îl cheamă pe râul Simoesis: să ne unim apele, bunul meu frate!... haide, repede, vino în ajutorul meu… adună-ţi puhoiul de valuri uriaşe… pe el, rostogolit în nisipul cel des, îl vom acoperi cu un morman de pietre… Apele din ceruri au sporit talazurile ce se înalţă şi cresc”¹⁸ (vezi nota 6, cântul al XXI-lea).

Deci râurile, aliate ale grecilor prin Hera, au sărit să-l omoare pe Ahile, un grec!? Mă rog, aşa se înfruntau atunci zeii apelor cu oamenii. Apoi încep zeii focului:

“Hera strigă atunci, de teamă ca Ahile să nu fie înghiţit de năpraznicul râu… Ridică-te, şchiopule, fiul meu drag… Hai, repede, aprinde scânteia unei flăcări năpraznice… Notos… şi Zefir vor aduce pârjolul…, care cuprinde râul cu flăcări arzătoare. Aşa vorbit-a Hera; şi zeul Hefaistos făureşte focul cu puteri zeieşti. Mai întâi aprinde întinsa câmpie, râul argintiu îşi opreşte cursul, cumplitul Hefaistos pârjoleşte cumplit”¹⁹ (vezi 6, cântul al XXI-lea).

Până aici s-au înfruntat zeii cu oamenii, de acum se înfruntă zeii cu zeii: “Dar iată că între zei se iscă deodată mânia înverşunată... Se încleştează urile. Pământul nesfârşit bubuie în jur, iar în bolţile cerului trâmbiţele sună... Ares porneşte împotriva Atenei… Atena se avântă pe urma Afroditei… o izbeşte în piept… Artemis o înfruntă pe Atena…, aceasta o loveşte cu arcul aproape de ureche”²⁰ (vezi 6, cântul al XXI-lea) ş.a.m.d. Cumplită această încleştare a zeilor, de fapt a elementelor naturii. Dar parcă am mai întâlnit undeva, într-o altă epopee, o dezlănţuire asemănătoare:

“Am aşteptat să apară potopul.                                                 

Vremea era îngrozitoare la vedere…                                                       

Un nor negru s-a ridicat la răsărit.                                        

Înăuntrul lor Adad tună…                                                                

Erregal rupe stăvilarele,                                                                  

Ninurta dă drumul zăvoarelor...                                            

Chiar şi zeii erau înfricoşaţi de potop,                                    

ghemuiţi ca nişte câini s-au înghesuit în faţa zidului din afară...

Doar Enlil să nu vină la jertfă,                                                

fiindcă el, fără să gândească, a dezlănţuit potopul...”

Ştiţi de unde sunt aceste versuri şi despre ce cataclism vorbesc ele? Este descrierea potopului din cea mai veche scriere cunoscută, “Epopeea lui Ghilgameş“. Nu vreau să spun că “Iliada” ar descrie un potop balcanic, iar “Epopeea lui Ghilgameş” unul mesopotamian; nu îndrăznesc să spun nici că ambele îl descriu pe acelaşi; spun doar că asemănarea dintre aceste descrieri este prea mare ca să fie ignorată. E adevărat că în “Iliada” confruntarea dintre zei apare cumva pe planul secund, lupta eroilor fiind mai în faţă, dar această stare îmi pare o răsturnare a realităţii.

În fapt, la Troia au fost nişte manifestări telurice de dimensiunea celor descrise care nu puteau fi provocate de războiul dintre „etnia tracă” şi „etnia greacă”, nişte “furnici”, ci din cauze proprii; “războiul furnicilor”, adică Războiul Troian, putea fi absolut întâmplător simultan cu el. Or fiind aşa, înseamnă că epopeea are doi actori: războiul zeilor şi războiul oamenilor şi care, deşi pentru creatorii locului şi momentului şi-au motivat reciproc acţiunile, noi ar trebui să le despărţim. Prin anvergură, prin importanţă, mesajul principal al “Iliadei” este cel al cataclismului, nu al conflictului uman. Poate nici nu au fost simultane, poate doar puţintel contemporane, dar s-au contopit prin numeroasele aduceri la zi. Astfel, traducerile de la secol la secol şi din limba greacă în celelalte, le-au suprapus modificând şi sensurile iniţiale.  

De altfel, sunt interesante şi edificatoare diferenţele dintre cele două opere: „Iliada”, tradusă şi răs-tradusă timp de câteva mii de ani şi “Epopeea lui Ghilgameş”, rămasă aproape intactă tot de câteva mii de ani; să comparăm confruntarea forţelor naturii din ele. Zeus (ordinea firească şi supremă a naturii) se înfurie, tună şi fulgeră, îşi piede capul şi echilibrul se frânge; Atena (raţiunea) o atacă pe Afrodita (dragostea care umanizează); Poseidon, Xantos şi Scamandros (puhoaiele de ape), Zefirul şi Notus (vânturile şi uraganele) se enervează, firescul se tulbură. Apoi Hefaistos, zeul focului în general dar şi al celui subpământean - vulcanii adică - participă şi el: erupe, provoacă cutremure, totul alcătuindu-se într-un cataclism. Greşim dacă înţelegem aşa ceva din versuri, din tabloul deloc banal?

Am putea spune că povestitorii, poetul - ca să arate cât de crâncen a fost războiul - au imaginat scene sugestive ca să completeze tabloul luptelor şi au apelat la simbolurile forţelor naturii, cum se face în creaţiile populare. Comparând însă fenomenele imaginate în “Iliada” cu cele ale Potopului real descris în „Epopeea lui Ghilgameş”, vedem că seamănă foarte mult; deşi descriu fenomene depărtate în timp şi spaţiu, asemănarea e totuşi frapantă. De fapt, arheologii chiar au descoperit un strat de cenuşă ceva mai vechi decât “stratul Troia”, ceea ce dovedeşte că acolo chiar s-a petrecut cândva un mare incendiu. E adevărat că cenuşa se leagă de foc, nu de apă, iar focul poate fi pus de nişte agresori, totuşi asemănarea este prea mare ca s-o trecem cu vederea şi am greşi dacă am ignora-o. Dacă admitem că înfruntarea dintre zeii de la Troia este comparabilă cu cea dintre zeii mesopotamieni, va trebui să admitem şi asemănarea cauzelor, precum şi a dimensiunii distrugerilor.  

Chestiunea este foarte veche şi foarte nebuloasă, totuşi cred că deosebirea dintre tandemul Elena-Troia şi alte puzderii de victime - femei şi cetăţi - este cataclismul, nu adulterul, el explică de ce s-a creat legenda şi de ce s-a şi păstrat. Asemănarea dintre descrieri: un text rămas intact câteva mii de ani în nisipurile deşertului şi celălalt, o rafinată poveste, îmi întreţine această părere. Şi, dacă nu mă înşel, acestea sunt singurele descrieri “mai de la faţa locului” ale unor cataclisme petrecute în trecutul preistoric apropiat. Din nou, nu vreau să spun că cele două epopei descriu acelaşi eveniment; Marele Potop s-a produs undeva, cândva, iar cataclismul troian s-a petrecut “acolo” şi mai “ieri alaltăieri”, dar asemănarea e frapantă şi o lucrare despre această asemănare ar fi fascinantă. Şi să nu uităm de erupţia Santorini, de legenda unei “Atlantide Balcanice” - Platon vorbeşte de ea - aşa că mai trebuie reflectat.

Revenind, iată cum dintr-o dată banalul război, pe care epopeea ni-l impune memoriei ca un semn divin de rară excepţie, capătă altă mesaj. Este adevărat, oamenii au mai trăit fenomene naturale grave; şi războaie au mai făcut, dar acum s-au suprapus, astfel că amestecul brutal al zeilor în acest război e atât de “evident”, voinţa lor atât de concretă, încât impune luare aminte (s-ar părea că şi Ierihonul a beneficiat de o astfel de “înaltă atenţie”)²¹. (Vechiul Testament, Iosua, capitolul al VI-lea)    

Cred că unii vor avea rezerve faţă de acest alt mod de participare a zeilor la “fenomenul Troia” şi aceasta pentru că noi, cei de azi, am pierdut obişnuinţa de a vedea divinitatea în tot ce mişcă şi ce stă; dacă am relata noi întâmplările, ele ar arăta cam aşa: “A început cutremurul şi dezastrul era în toi; colina de la cotul râului a pornit-o la vale şi s-a prăbuşit în albia râului; acesta a ieşit din matcă măturând totul în cale: copaci, case, oameni, tot. Cutremurul a dărâmat apoi zidurile caselor şi s-a declanşat un incendiu uriaş, focul se întindea, apele se revărsau; ţipete, groază, moarte pretutindeni”.  

Dacă ni s-ar spune aşa, am trăi spaima, am crede, dar citind că Hefaistos a zguduit pământul, că Scamandros a luat casa, nu mai simţim spaimele victimelor; ia să părăsim imaginea unui Hefaistos cu mâini şi picioare şi s-o înlocuim cu zguduiturile unui cutremur, cunoscute de fiecare dintre noi, sigur am “simţi” altfel tabloul.  

De fapt, chiar din comportamentul eroilor avem o confirmare: citind versurile vedem ceva ce nu se potriveşte. Mă refer la comportamentul oscilant şi paradoxal al protagoniştilor: în noile coordonate e clar că fenomenul, dimensiunile lui i-au surprins pe toţi; jalea, oroarea ce se remarcă la ei, abia aşa devin fireşti şi sincere. Jalea lui Priam şi Ahile când s-au îmbrăţişat şi şi-au plâns morţii, prietenii, fiii, supuşii, era nefirească între un învins şi un învingător, între duşmani care luptă pe viaţă şi pe moarte, dar cade perfect între nişte rude surprinse de un cataclism; jalea este firească când morţii sunt verii lor. Deci e clar că măruntele planuri, iniţial agresive, au fost depăşite de cataclismul adus de zei, acesta i-a impresionat pe toţi deopotrivă.  

Şi mai e ceva care susţine această posibilă desfăşurare a evenimentelor: când Schliemann s-a apucat să sape, a găsit, poate nu chiar uşor, dar a găsit, după cum se spune, “Tezaurul lui Priam”. Asta ar trebui să ne mire: dacă găsea nişte cioburi, nişte jumătăţi desperecheate de papuci şi nişte oase calcinate, ar fi fost firesc; tot firesc ar fi fost dacă tezaurul lui Priam s-ar fi găsit oriunde în altă parte, dar nu sub ruinele Troiei. Nu, pentru că tezaurul lui Priam nu mai putea fi găsit acolo, deoarece jefuitorii “greci” veniseră special după el. Vasăzică Schliemann a căutat cu mai mult talent, presat oarecum de autorităţile turceşti care stăteau cu ochii pe el, şi a găsit comoara, iar cuceritorii greci care au avut după eveniment secole la dispoziţie, n-au găsit-o?!  Este greu de crezut. La urma urmei, Schliemann ar fi renunţat senin, dacă nu găsea nimic, deoarece el nici nu prea ştia ce caută, dar “grecii” lui Ahile nu. Ei ştiau: pentru aur, aramă şi restul veniseră şi muriseră la Troia. Şi atunci ce s-a întâmplat, au venit, au dărâmat, au dat foc şi au plecat, lăsându-i totul lui Schliemann?! Nu se poate, nu aşa se cucereşte “pământul şi apa” altor etnii!  

Asta pe de o parte, pe de alta, aceasta arată că evenimentele au fost simultane: cataclismul i-a speriat şi toţi au fugit lăsând totul baltă. Deci când găsim astfel de tezaure, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva cenuşa găsită peste ele nu e de la incendiul provocat de cuceritori, ci de la un cataclism de care supravieţuitorii au fugit, lăsând totul în urmă. Aceasta mă face să adaug ceva, în legătură cu descoperirea tezaurelor în oraşele cucerite: prezenţa lor la îndemâna noastră nu prea se înscrie în logică, năvălitorii după ele au venit, ei caută bine comorile şi le pun în podoabe pe nevestele lor. Acestea le vor purta până la alţi cuceritori care le vor topi, aşa încât aurul podoabelor noastre s-ar putea să fie chiar aurul zeiţei Isis.  

În sfârşit, observ că, tot “îmbunătăţind” mesajele operei, intru în conflict nu numai cu comentatorii, ci şi cu proprietarii ei, adică grecii; adică, fiind o “odă greacă”, ar aparţine patrimoniului lor. Dar nu e chiar aşa; nu discut descendenţa grecilor din cele trei valuri de imigranţi în peninsulă şi nici participarea lor la conflict, îmi pare însă forţată pretenţia de unici proprietari ai epopeii. La crearea ei grecii nu existau ca etnie: atunci erau traco-pelasgi şi apoi, amestecaţi cu aheii, ionenii şi dorienii, au devenit greci. Prin urmare, ei nu au venit de undeva, ca greci, iar băştinaşii au stat drepţi pe margine, ca valurile Mării Roşii, ovaţionându-i.  

Şi aici iar modul superficial de evaluare: o populaţie vine de nu ştiu unde, omoară şi distruge tot ce îi stă în cale. Apoi se aşază, se amestecă cu cenuşa civilizaţiei distruse şi, luând-o de a început, atinge cele mai înalte culmi de cultură şi civilizaţie. Un astfel de scenariu n-a funcţionat în relaţia romani-daci şi nu poate funcţiona nici aici.   

Prin urmare, nu grecii au produs “Iliada” şi “Odiseea”, ci acel amestec originar de populaţii balcanice. Au dreptate într-un anume fel: în forma de azi nu le mai putem spune “epopei trace”, datorită multor adaosuri greceşti dobândite în timp; adaosurile produse de puzderia de copiatori, din ce în ce mai greci, într-o limbă din ce în ce mai greacă, într-un spaţiu din ce în ce mai grec. Astfel, legendele au supravieţuit în Limba Greacă, care le-a oferit cea mai bună protecţie, dar să nu confundăm banca cu banul: într-adevăr, banca este greacă, dar banul a fost trac. Grecii însă, n-au de ce să fie supăraţi; ei au produs atâtea valori, încât prestigiul lor n-are nevoie de ceva ce nu le aparţine, nu le-ar face cinste, dimpotrivă.  

În sfârşit, acum putem spune că Troia nu a fost atacată de grecii năvălitori; acolo se înghionteau nişte rude pentru întâietate şi loc şi care, speriate de cataclismul provocat de zei, au lăsat totul în urmă şi au fugit care încotro. Ba a trecut mult timp până la următorul “strat Troia” pentru ca prăpădul să se uite, ca “blestemul Troiei” să fie uitat, iar praful depus să fie suficient de mare ca noii ocupanţii să nu mai ştie nimic de comoară şi urmele lui Priam.  

Pentru o mai bună înţelegere, am să încerc să pun chestiunea şi altfel; până acum m-am străduit să demonstrez - prin asemănări - că în partea sudică a Europei, în timpul dintre 2.000-1.500 î.d.C., nu erau mai multe etnii, ci familii din aceeaşi gintă tracă. Acum am să încerc să arăt - prin deosebiri - cum arată etniile diferite şi am să revin la potop.

Pentru edificare, am să reiau texte din ambele legende: “Când zeii cei mari se gândiră să dea drumul Potopului, erau: Anu, tatăl lor, viteazul Enlil, sfetnicul lor, Ninurta, asistentul lor”²² (Epopeea lui Ghilgameş, tăbliţa XI)… Aceştia au fost zeii mesopotamieni care au hotărât Potopul. Să vedem cum au procedat, dar să-i vedem şi pe cei care l-au sabotat: “Colibă din trestie, colibă din trestie! Zidule, zidule! Colibă din trestie, ascultă!  Zidule, ascultă!  Omule din Şurupak, fiu al lui Ubar Tutu, dărâmă-ţi această casă şi construieşte-ţi o corabie”… Cel anunţat atât de întortocheat era Utanapiştim, eroul potopului mesopotamian, un Noe mult mai vechi.

Apoi: “Am aşteptat să apară timpul. Vremea era îngrozitoare la vedere… Un nor negru s-a ridicat la răsărit”… am văzut mai sus. Deci acesta este potopul mesopotamian, cea mai veche versiune cunoscută; iată-l şi pe cel din aşa-zisa mitologie greacă: “Astăzi trebuie să pierd muritoarele neamuri… Rana e fără leac, şi ca răul ce-i bun să n-atingă, trebuie cu fierul tăiat”…, spune Zeus şi urmează îndemnul către ceilalţi: “Nu este vreme acum, dăruiţi-vă întreaga putere, orice zăgaz răsturnaţi, neînfrânte să curgeţi cu toate… Zeul, izbind cu tridentul în pământ, se cutremură glia, şi ale apelor căi se desfac prin acea zguduire. Turme, bucate, copaci, ele duc laolaltă cu oameni, case cu altarele lor şi odoarele acestora sfinte”²³ (Ovidiu, “Metarmofoze“)… Iată descrierea aceluiaşi fenomen găsită în două scrieri aflate la mare distanţă atât în spaţiu, cât şi timp; primul în biblioteca lui Asurbanipal²⁴ (Asurbanipal, 669-626 î.d.C., suveran asirian, fondatorul unei mari biblioteci cu peste 20.000 de tăbliţe de lut gravate cu semne cuneiforme, scrieri foarte importante, printre care şi “Epopeea lui Ghilgameş“.), rege asirian din secolul al II-lea î.d.C., iar al doilea în scrierile poetului roman Ovidiu²⁵ (Publius Ovidius Naso, 43 î.d.C. - 17 d.C., deportat de împăratul August la Tomis (posibil Constanţa) din obscure motive. Scrie versuri şi altfel de lucrări, printre care “Ponticele”, unde s-ar părea că se plânge de “barbarii geţi”. Citită cu mai multă atenţie s-ar putea să nu fie chiar aşa, dar aceasta e o altă chestiune, care nu priveşte prezenta lucrare.).

Faptul că legenda potopului o găsim în diferite forme pe tot pământul ar putea avea două explicaţii, pe care le preiau fără discuţii: prima ar fi că fenomenul a avut loc când întreaga comunitate omenească era mai mică şi se afla într-un spaţiu restrâns şi putea fi afectat de o verosimilă inundaţie, după care legenda a radiat umplând pământul. Astfel, diferenţele de formă sunt datorate trecerii prin succesive generaţii şi distanţe, adică meridiane, paralele, climă ş.a.m.d. A doua explicaţie ar fi că potopul a fost “universal”, iar forma particulară în care se găseşte a fost modul particular în care s-a manifestat şi reţinut acolo de eventualii supravieţuitori. Nu discut aici fenomenul, spun doar că diferenţele evidente, dar şi asemănările între cele două relatări, duc către prima ipoteză.        

Vedem că şi Zeus şi Enlil extermină oamenii pentru că aceştia “deveniseră răi”, deci esenţa e comună, dar între obscurul, misteriosul Enlil şi complexul Zeus este o mare diferenţă şi reprezintă exact diferenţa dintre reprezentarea zeului - în conştiinţa mesopotamienilor de acum aproximativ cinci mii de ani - şi în conştiinţa europenilor - aflaţi şi la sute de kilometri. Un alt aspect: şi europeanul Deucalion²⁶ (Deucalion este în mitologia greacă/ balcanică omul care supravieţuieşte potopului şi astfel devine patriarhul omenirii.) şi Utanapiştim²⁷ (Utanapiştim, supravieţuitorul potopului în miturile mesopotamiene, mit găsit în “Epopeea lui Ghilgameş“, “Gândirea Asiro-Babiloniană în Texte”, traducerea de Atanasie Negoiţă, Biblioteca Orientalis, Editura Ştiinţifică, 1975. În mitologia orientală el este un alt patriarh al omenirii, pe lângă Adam din mitologia iudeo-creştină.), corespondentul lui mesopotamian, fac aceeaşi faptă: salvează şi refac specia umană, dar câtă deosebire este între Ubar-Tutu, tatăl lui Utanapiştim şi Prometeu, tatăl lui Deucalion; în afară că sunt taţii fiilor lor, nu mai au nimic în comun. Mai mult, bogăţia atributelor care îl structurează pe Prometeu îl face atât de diferit, că aproape nu-i găsim corespondent în Mesopotamia, atributele lui le găsim repartizate pe mai mulţi.

Şi un ultim exemplu: şi la unii şi la ceilalţi prima generaţie de oameni ia naştere din picăturile de sânge ale unui zeu sacrificat: atât Uranus din Balcani, cât şi Kingu²⁸ (Kingu, personaj în mitologia mesopotamiană, care a fost omorât în lupta dintre zei pentru alcătuirea lumii şi din al cărui sânge s-au născut primii oameni.) din Mesopotamia produc acelaşi fenomen; asemănarea, însă, se opreşte aici. Aşadar, asemănările vin din baza arhaică, evident comună, iar diferenţele de la populaţiile din zone şi etape istorice diferite. Le găsim în alte obiceiuri şi alte limbi ce indică chiar diferenţe etnice.                                                                        Dar dacă separarea de timp şi spaţiu modifică acelaşi mit iniţial, ea poate crea chiar mituri noi, probând diferenţierea etniilor. Iată un exemplu care încearcă să explice formarea, diversificarea şi eventual migraţia limbilor, subiectul lucrării de faţă:
“În vremea aceea era o singură limbă şi un singur grai la toţi... Apoi au zis unul către altul: Hai să facem cărămizi şi să le ardem cu foc! Şi au folosit cărămizile în loc de piatră şi smoala în loc de var. Şi au zis iarăşi: Hai să facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer!... Atunci s-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care îl zideau oamenii. Şi a zis Domnul: Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ce şi-au pus în gând. Haidem dar să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul. Şi i-a împrăştiat Domnul de acolo în tot pământul şi au încetat de a mai zidi cetatea şi turnul. De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile...”29 (Biblia, Vechiul Testament, Facerea.)

Acest text este din “Vechiul Testament” şi permiteţi-mi doar câteva vorbe despre el: vrând oamenii să se salveze în cazul unui nou potop, s-au apucat să construiască un turn care să ajungă eventual până la cer. Numai că Dumnezeu, contrariat de îndrăzneala lor, i-a pedepsit stricându-le lucrarea. Interesant pentru noi nu este pedeapsa ca atare, şi ea remarcabilă, ci modul în care a fost făcută: astfel, textul spune că pentru a opri această tentativă şi a preveni şi alte asemenea năzbâtii, Dumnezeu le-a fragmentat unitatea încurcându-le limbile. Rezultatul a fost, după cum spune Biblia, că nu s-a mai înţeles om cu om. Vasăzică aşa credeau alcătuitorii textelor biblice că au apărut limbile şi aşa credeau ei că gândeşte Dumnezeu.                                                                               

Bineînţeles că existenţa mai multor limbi era evidentă, iar apariţia lor nu putea avea, în concepţia anticilor, decât resorturi divine: atunci, când voinţa divină era un “liant concret şi real” în care omul îngloba tot şi se îngloba şi pe sine, era firesc ca el să creadă că totul emana de la această divinitate. Aşadar, iată o altă încercare de a explica un fenomen cu efecte universale; acum nu potopul, ci diversificarea limbilor.
Nu ştiu cum şi dacă alte mitologii au încercat să explice diversificarea limbilor, eu am găsit-o doar în Vechiul Testament, dar pentru ce mă interesează e de ajuns. Trebuie precizat însă că mitul cu separaţia a apărut   într-o limbă deja separată; în fapt el încearcă să explice o realitate, un fapt împlinit şi nu o intenţie, din acest motiv şi conţine multe imposibilităţi. Astfel, potrivit lui, Domnul a inventat pe loc puzderia de limbi ce există, apoi le-a indus-o în cap cu multă grijă, ca nu cumva un evreu să se trezească vorbind bulgara, iar un asirian tungusca. De unde evrei, asirieni, nu spune, deci şi aceştia trebuiau inventaţi imediat; aşa că întâi trebuiau inventate naţiile cu numele lor şi abia după aceea... Sigur că e o legendă, dacă am crede în ea, precum anticii care au alcătuit-o, ar trebui admis că atunci s-a revelat Limba Albaneză, Bulgară sau Română unor indivizi care erau mesopotamieni şi că devenind spontan albanezi, bulgari sau români, ar fi migrat ulterior spre locurile lor de astăzi.                       
Mi s-ar putea reproşa că tratez preferenţial legendele: dacă “ţin” cu mine sunt bune, dacă nu, nu. Adevărat, dar aspiraţiile modeste ale lucrării nu-mi permit să spun decât în treacăt că naţiile nu se inventează şi nici limbile. Am riscat să aduc în discuţie mitul pentru singularitatea lui, pentru că încearcă să explice fenomenul limbilor vorbite, subiect şi al lucrării de faţă, dar şi ca o diferenţă cu mitologia europeană, care nu-l conţine.
Prin urmare, iată cum arată diferenţele dintre zona europeană şi cea mesopotamiană. Acum, când vedem cum arată diferenţele dintre zeii mesopotamieni şi cei balcanici, mai putem vorbi despre diferenţa dintre zeii troieni şi cei argieni? După toate aceastea, se mai poate spune că populaţiile din „conflictul Troian” erau etnii diferite? În sfârşit, la finele investigaţiei operelor celor doi, vedem că Homer a întărit cu argumente spusele lui Herodot, drept urmare concluzia se impune: la vremea conflictului troian, pe o mare arie europeană, dar mai ales în zona balcanică şi a Asiei Mici, era o singură etnie care vorbea aceeaşi limbă, limba tracă. Acum sper ca Herodot, Homer şi ceilalţi aduşi pentru mărturie să-i fi convins pe venerabilii “Domni Profesori” că tracii nu puteau dispărea din Balcani în urma acestui război şi că istoria locului este alta.

*

Am adus în discuţie “Iliada” şi “Odiseea” şi pentru că încheierea Războiului Troian a impus nişte concluzii mai subtile, dar de mare importanţă. Cum am spus, cred că la Troia s-a petrecut cel puţin un cutremur - asta fiind „participarea zeilor”, posibil chiar în timpul conflictului căruia să-i spunem Războiul Troian - şi cred că chiar cutremurul a pus capăt războiului. Apoi, cred că nefericita simultaneitate a căpătat semnificaţii complexe pentru participanţii contemporani, ei au considerat focul şi distrugerile şi ca pe o pedeapsă dată. Doar că au perceput-o diferit: ca învinşi, troienii au considerat-o ca supărare a zeilor pe ei, iar învingătorii invers. Ba ar fi sugerat şi coordonate pentru viitor, cel puţin aşa înţelegem din spusele naratorilor învingători (scribii învingătorilor fac istoria). Fiind aşa, urmarea a fost firească: unii au fost fericiţi de preferinţa divină şi s-au considerat copiii iubiţi ai divinităţii, iar ceilalţi s-au simţit striviţi de supărarea zeilor şi s-au prăvălit în disperare şi haos. Căci, fatalmente, voinţa zeilor se primea cu bucurie sau durere, după caz, dar cu resemnare. Aşadar, cum trebuie să se fi simţit tracii-troieni, când ostilitatea zeilor li s-a manifestat cu atâta limpezime şi duritate dărâmându-le cetatea? Zeii erau creatorii lor, adică mama şi tatăl lor, deci cu ce s-ar fi putut măsura disperarea lor când au realizat că părinţii vor să-i extermine? Ce o fi simţit oare un copil, în antichitate, când a înţeles că, dintre toţi ceilalţi fraţi, el e destinat sacrificării?                 
Dar tracii-argienii? Bineînţeles că şi tabăra lor a luat în serios pedeapsa primită de troieni; au trăit-o împreună, dar la ei n-au fost aceleaşi distrugeri, căci stăteau eventual în corturi. Deci, cu toată spaima, impresia că nu ei sunt cei pedepsiţi i-a făcut să respire uşuraţi: ei erau scăpaţi, ei erau cei buni. Cred că aceste sentimente diferite au şi făcut ca ei să se creadă diferiţi şi poate aşa se explică convingerea de mai târziu a grecilor că moştenirea tracă le aparţine exclusiv. Tot aşa s-ar putea explica şi sentimentul de adâncă umilinţă cu care   s-au împrăştiat troienii; considerându-se renegaţi de părinţi, au părăsit Troia cu astfel de sentimente, remarcate în tânguirile penibile ale lui Enea în faţa Didonei, regina Cartaginei. Aveţi vreo îndoială? dacă n-ar fi fost aşa, de ce a ţinut să le sublinieze mândrul poet roman Vergiliu, o mie şi ceva de ani mai târziu, când Roma devenise fala şi cea mai mare forţă a lumii, în poemul lui, “Eneida”, creat să măgulească un popor orgolios şi un şi mai orgolios împărat roman, Augustus? De ce să fi subliniat oare Vergiliu umilinţa, pedeapsa divină, în loc să ascundă acest comportament nu tocmai glorios al străbunului său, Enea? Asupra acestui aspect am să revin.

*

Acum revin la versurile din “Iliada”: “În marea cetate a lui Priam sunt multe ajutoare, din multe părţi venite, cu chipuri diferite şi grai străin”. Am înţeles din ele că protagoniştii principali ai conflictului troian vorbeau aceeaşi limbă. Dar versurile spun că acele ajutoare aveau şi chipuri diferite, ceea ce îmi pare a fi o altă informaţie extrem de importantă: fiind numai cu limbi diferite, puteam presupune nişte aliaţi ceva mai depărtaţi, fiind însă şi cu alte chipuri, informaţia capătă o cu totul altă dimensiune. Presupun că menţionarea n-ar fi fost necesară doar pentru că unii dintre ei ar fi fost mai scunzi, mai înalţi, mai blonzi sau mai bruni; ea a fost obligatorie pentru că erau cu totul altfel decât masa ce mişuna atunci la Troia. Or fiind nu numai cu grai diferit, dar şi cu chip diferit, am putea admite că erau de altă rasă. Concluzia ne duce cumva la expresia de “indoeuropean”, care a fost impusă istoricilor de elementele comune din limba şi cultura popoarelor europene şi industane?                    Să vorbim puţin despre expresia “indoeuropean”. Faptic, ea defineşte un fenomen, un concept, nu un popor, căci nu s-a auzit de regele X al indoeuropenilor, de oraşul Y, capitala lor şi nici ceva despre hotarele lor. Sigur că europenii au în comun elemente de limbă şi cultură cu indienii, din ele s-a născut originea comună indoeuropeană; este adevărat, dar, evident, nu sunt acelaşi popor. Fiind aşa, înseamnă că tracii, cei mai numeroşi din Europa, s-au amestecat cândva, cumva cu negrii dravidieni, locuitori ai peninsulei Industan, amestec din care au rezultat indienii şi rădăcinile comune lingvistice, mitologice ş.a.m.d. şi conceptul de indoeuropean.
Şi iată că întâlnim la Troia o altă rasă venită în ajutorul tracilor-troieni; nu cumva în acest loc şi la această dată s-a consumat un moment din îndelungatele relaţii între legendarii arieni, ramani, sau mai recenţii traci cu indienii? Cine ştie? Avem însă o dată şi un loc în care rasa albă europerană s-a întâlnit cu una asiatică, aflate într-o relaţie cu obligaţii.

CAPITOLUL IV

Limba Latină

Aşadar, războiul s-a încheiat, cetatea Troiei s-a prăbuşit în flăcări şi dărâmături; teroare, isterie, vaiete, moarte. Toţi sunt înfricoşaţi de cumplita pedeapsă dată de zei şi, îngroziţi, fug care încotro: argienii se îmbarcă şi părăsesc pământul blestemat, aliaţii pleacă şi ei fără să se mai uite înapoi la ruinele fumegânde ale măreţei Troie, blestemată de acum. Este părăsită şi de troieni! Îngrozitoarea pedeapsă pe care le-au dat-o zeii, părinţii lor, i-a lăsat fără speranţă, fără orizont; fug unde văd cu ochii, cât mai departe de aceste locuri cumplite, în care nu vor mai avea dreptul să se întoarcă vreodată.                          Să ne întoarcem însă faţa de la jale, de la tabloul disperării şi să-l privim pe cel al optimismului. Acum, toţi regretă câte ceva, dar e prea târziu, aşa că să-i lăsăm pe Ahile şi Priam, duşmani ireductibili, să-şi consume regretele îmbrăţişaţi (aşa e blestemat omul, să regrete după ce a comis fapta), iar noi să mergem cu omenirea mai departe. “Moartea e condiţia vieţii”! spune sloganul rece al sorţii şi omenirea totdeauna s-a supus poruncii, făcând mereu loc vieţii, adică producând cât mai multă moarte. Şi e drept, inflexibila soartă nu a minţit nici de această dată: din prăbuşirea şi moartea Troiei s-a născut o altă viaţă, una care va uimi lumea, schimbând-o din temelii. Deocamdată această extraordinară lume e doar un firav izvoraş, e doar un mic grup de oameni ce pribegesc niciunde, terorizaţi de dezastrul fostului lor cămin.
Legenda spune că firavul izvoraş care a dat naştere mai târziu unui fabulos fluviu: maiestuosul Imperiu Roman, din aceste ruine ar fi izvorât; istoricii romani, ca să nu mai spun de poeţi, consideră credibile legendele ce nasc istoria Romei în ruinele Troiei. Ei consemnează în operele lor că acel grup de pribegi, sămânţa viitorului imperiu, grup ce-şi plângea cruda soartă, era compus din Anchise - tatăl lui Enea, Enea, Iulus (sau Ascaniu) - fiul lui, precum şi oamenii de casă, prieteni şi alţi disperaţi care fug de moarte. Deci Enea îşi scoate oamenii de sub pârjolul Troiei, îi lasă în urmă ruinele fumegânde şi o ia la vale spre sud, cât mai departe. În graba plecării, când ţipetele femeilor nu mai sunt în registrul uman, când instinctul te împinge să-ţi salvezi viaţa, fugi unde vezi o crăpătură de speranţă, fugi fără să te mai gândeşti la nimic şi se crede că aşa a făcut şi grupul lui Enea.                                           Să privim întâmplarea mai minuţios, evenimentele ulterioare pretinzând mai multă atenţie. Unii pot considera povestea lui Enea numai o legendă frumoasă, dar oameni de prestigiu i-au atribuit un substrat real; şi din moment ce Troia a existat, din moment ce urmele ei au fost găsite, de ce să ne îndoim că a fost părăsită de grupuri fugare conduse de diverşi cu diverse nume? De ce să ne îndoim că un grup a pornit-o chiar pe drumul descris de legendă, iar pe conducătorul ei îl chema chiar Enea? Dovezi că s-a crezut avem: Vergiliu, poet roman de mare prestigiu, şi-a bazat o parte din opera sa pe această legendă. Şi Titus Livius, istoric de această dată, consemnează fenomenul ca pe un posibil fapt real. Deci se admite că un grup condus de Enea a fugit aşa cum era, cu ce aveau pe ei, cum se spune.
Cu toată graba, însă, au luat acei penaţi, similarii actelor casei, ai identităţii. Numai că aici este vorba şi de altceva, de alte “averi” imposibil de uitat sau părăsit: erau tradiţiile, miturile şi desigur limba, în care erau depozitate toate. Deci limba, principala avere a grupului, n-a fost uitată acasă, ci i-a însoţit pe troieni în Italia ca o umbră. Pe urmă Enea¹ (Enea, fiul zeiţei Afrodita şi al muritorului Anchise) nu era un troian oarecare: el era fiul zeiţei Afrodita, o mare avere în acele timpuri, care de asemenea nu putea fi uitată.              Acum, după precizări, să pornim în bejenie cu grupul lui Enea şi am să apelez în această bejenie la cele două călăuze despre care am vorbit: Vergiliu² (Publius Vergilius Maro, 70-19 î.d.C., protejat al împăratului August, autor printre altele al epopeii romane “Eneida” - Mic Dicţionar Enciclopedic, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978), cu epopeea “Eneida”³ (“Eneida”, traducere de Eugen Lovinescu, note de Eugen Cizek, Editura Tineretului, 1964.), al cărei titlu spune tot şi Titus Livius, cu lucrarea “Ab urbe condita” (De la fondarea Romei)⁴ (Titus Livius, 69 î.d.C.-17 d.C., autor printre altele al operei “Ab Urbe Condita”. Tabel cronologic de Paul Popescu Găleşanu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.). Aceste două mari lucrări prezintă începutul grandiosului fenomen şi le consider cele mai indicate, deoarece autorii lor au studiat Istoria Romei în mod special; amândoi au trăit în secolul lui August, adică la începutul erei creştine şi, diferit de noi, care ne aflăm la vreo treizeci şi două de secole de la dezastrul Troiei, ei erau doar la vreo 12 secole.
Pentru început, spune poetul, Enea şi ceilalţi au plecat spre sud. Ajungând într-un loc potrivit, la nişte prieteni, şi-au construit câteva corăbii (cam 20, se pare), după care au plecat spre Hesperid care, potrivit legendei, era ţinta misterioasei porunci a destinului, pentru ei pământul făgăduinţei. Au traversat apoi marea şi au poposit undeva în Balcani, unde se petrece un fenomen ciudat: are loc un imaginar conflict între oamenii lui Enea şi o populaţie tracă din zonă. Despre un asemenea conflict istoricul Titus Livius nu pomeneşte nimic şi nici altcineva, aşa că se cuvine o paranteză pentru nişte precizări.                                 
Se observă că istoricul, dar mai ales poetul, fac din scrierile lor oarecum ode destinate a satisface orgoliul roman în general şi pe al împăratului August în special. În acelaşi timp, încearcă să legitimeze unele fapte ulterioare ale romanilor, aşa cum au făcut toţi proorocii: au interpolat în legende pretinse fapte, ca astfel să capete aura sacră a destinului proorocit. Astfel, poetul îl pune pe Enea să “introducă fraudulos” în conştiinţa poporului roman motivaţii divine, pentru evenimente petrecute ulterior, dar care n-au fost reale. Exact aşa ceva se petrece în acest popas balcanic al lui Enea şi la fel se va petrece la Cartagina; ele au rolul de a legitima atitudinile şi războaiele de mai târziu ale romanilor împotriva tracilor, dacilor, grecilor, cartaginezilor ş.a.m.d.                             Aşadar, grupul lui Enea ajunge pe continent în nişte zone locuite de traci, rude, cu alte cuvinte, unde întâlnim acel comportament obişnuit între rude: un fel de popas la văru' unde-ţi repari atelajul, mănânci bine, tragi un pui de somn în tihnă şi pleci mai departe. Dar, cum aţi citit în poem, aici a fost altfel: l-au întâlnit pe acel Polidor⁵ (Polidor, “Eneida”, Vergiliu, Cartea a III-a - Homer afirmă că Polidor a fost ucis de către Ahile, “Iliada”, Cântul XX.), personaj inventat, unde s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Speriaţi de comportamentul acestuia, spune poetul, precum şi de macabrul locului, grupul pleacă mai departe şi ajunge în Sicilia. Acum e altfel, spre bucuria lor aici îl întâlnesc pe Aceste⁶ (Segestia, cetate construită de Aceste, “Eneida”, Vergiliu, Cartea I.), un fost concitadin şi pe alţi troieni plecaţi de la Troia înaintea declanşării războiului şi care s-au aşezat temeinic.                

Iată primul fapt semnificativ din şirul care urmează: necesităţile impun ca la întemeierea de cetăţi să dispui de comunităţi relativ mari, altfel nu se poate. Asta înseamnă că troianul Aceste, care a întemeiat cetatea Segestia, venise în aceste locuri cu prieteni numeroşi din lumea traco-troienilor; numai cu ei se putea întemeia cetatea, nu cu eventualii localnici precis deranjaţi, care l-ar fi pulverizat pur şi simplu. S-ar putea însă să fi fost altfel: s-ar putea ca traco-troienii lui Aceste să se fi cunoscut cu băştinaşii, adică să nu fi fost nişte străini, nişte etnii străine, de aceea s-au acceptat relativ uşor; oricum Aceste nu pomeneşte de aşa ceva. Vedem aşadar că Enea a găsit un grup relativ important de oameni, integraţi în liantul limbii traco-troiene, în cadrul căreia s-au şi înţeles. Ar fi o deducţie pripită? vom vedea mai departe, deocamdată să zicem că am descoperit o “insulă troiană” în Italia, o comunitate care vorbea traca de acasă, de la Troia.         

În sfârşit, noii veniţi au stat ce au stat la siculii lui Aceste, dar “obligaţia soartei” sau lipsa spaţiului i-a scos din nou pe mare. După peripeţiile cunoscute, rebegiţi, flămânzi şi cu lacrimi în ochi au ajuns la Cartagina. Aţi citit ce isprăvi au făcut pe aici şi ce fel de ispite au vrut să-i fixeze pe loc; dar ei, obligaţi şi de viitoarea glorie, au rezistat. După ce au “însămânţat” viitoarele războaie punice, printr-un comportament nu tocmai de lăudat, au fugit, iar după alte peripeţii au ajuns în sfârşit la mult râvnita şi de mult promisa Hesperidă, adică Italia.                   

Atât poetul cât şi istoricul şi-au tras, după cum se vede, multe informaţii din legende, iar ele spun că locul de acostare în promisa Hesperidă se numea Laţium, regele locului se numea Latinus, fiica lui se numea Lavinia, iar locuitorii laurenţi. Şi aici iar: Latinus, ca şi Aceste, impresionat de ilustra origine a lui Enea, acceptă ca aceştia să se aşeze pe pământurile lui. Mai mult, îi dă şi fiica de soţie după ce i-a dat “jumătate de împărăţie”. Nu vi se pare puţin straniu? De când e lumea lume nu s-a auzit ca cineva să dea de toate şi de bunăvoie unor năvălitori care vin peste tine, îţi mănâncă recolta, vitele şi mai vor să se şi aşeze în pământurile tale. Şi totuşi, de ce a făcut Latinus gesturile cu pricina? S-ar explica într-un singur fel: pentru Latinus însemna foarte mult ilustra origine a lui Enea; originea lui divină era foarte preţioasă pe meleagurile latine, aşa încât i-a pus totul la picioare. Nu cumva şi aici se întâlneau nişte prieteni, rude, adică membrii aceleiaşi etnii? Dar să nu anticipăm; remarcabil este că şi aici au fost întâmpinaţi cu aceeaşi prietenie ca în Sicilia lui Aceste.              
În sfârşit, armonia se întronează fără sincope, căsătoria se celebrează, iar viitorul pare senin. E adevărat că urmează o luptă cu un vecin, Turnus⁷ (Strămoşii lui Turnus erau regele Argosului, Acrisius şi prin el zeul Inachos, întemeietorul acestui oraş aflat în Balcani.) pe nume, dar mobilul luptei este cu totul particular: Lavinia, fiica lui Latinus, îi fusese promisă lui şi acum venea Enea să i-o ia; el nu se împotrivea veneticilor troieni, nu era nici împotriva lui Enea ca venetic, reacţia lui era doar reacţia firească a unui orgoliu zgâriat în chestii de amor.        
Dar totul se rezolvă convenabil şi se bat ţăruşii viitorului: numele poporului care ia naştere din contopirea troienilor cu laurenţii va fi latin, de la băştinaşi - aşa îl găsim prin istorii, iar limba va fi… Ei bine, nicăieri nu se pomeneşte, nici măcar în şoaptă, ceva despre limba în care se vor înţelege cele două comunităţi aşa de frumos înfrăţite. Era chestia aşa lipsită de importanţă încât s-o uite? Limba oficială cred că trebuia aleasă, stabilită, iar hotărârea trebuia să fie dăltuită în cronică pentru eternitate. Numai că ei n-au suflat o vorbă despre aşa ceva.
Ştim că mai târziu aceasta s-a numit tot Latină, dar atunci, în secolul XII, sau XI, sau X î.d.C., când se petreceau faptele, nu ştim în ce limbă s-au înţeles şi au hotărât să vorbească: în Limba Laurentă, în Limba Troiană, sau...? Amintindu-ne de primirea din Sicilia, văzând şi modul armonios de contopire din Laţium, n-am putea crede că şi laurenţii lui Latinus vorbeau aceeaşi limbă? Numai aşa s-ar putea explica armonia, precum şi tăcerea în privinţa stabilirii limbii. Aşadar, negocieri dintre familia Enea şi familia Latinus în privinţa limbii n-aveau obiect, limba fiind aceeaşi; lipsa lor fiind tocmai dovada că nu era nimic de negociat, nimic de dăltuit.                                   

Pe noi, indivizii secolului al XX-lea d.C., ne miră că bătrânul Homer nu vorbeşte nimic despre limba în care se înţelegeau combatanţii conflictului troian; la fel ne miră şi că mai tinerii Vergiliu şi Titus Livius nu spun nimic în această privinţă. Ni-i imaginăm trăind într-o lume delimitată de graniţe, etnii, limbi naţionale, aşa cum vedem în jurul nostru. Dar dacă nu era chiar aşa? Dacă nici măcar acum 20 de secole mai tinerii Vergiliu şi alţii nu simţeau nevoia de a preciza ceva în privinţa limbii vorbite acolo, n-ar trebui să înţelegem că încă nu era nimic de precizat? Avem ceva experienţă: ştim că, din păcate, firescul scapă consemnării, nimeni nu consemnează, de pildă, că dimineaţa, exact când vine lumina, pleacă şi noaptea; de ce ar mai face-o? Toată lumea o ştie.                                    

Să mergem însă mai departe. Legendele vorbesc despre o interesantă istorie a locului, care spune că acesta a fost cândva populat de pelasgi, populaţie balcanică; că ei ar fi locuit aici până la venirea etruscilor lidieni⁸ (Constituirea în vestul Asiei Mici a statului lidian, “Istoria lumii în date”, de sub conducerea Acad. Prof. Andrei Oţetea, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972.), aduşi de un rege al lor, pe nume Tarchon. Remarcăm că etruscii se numeau şi lidieni pentru că veniseră cândva din Lidia, care îşi avea sediul tot prin Asia Mică. Mai la nord, spun legendele, s-ar fi aflat enotrii⁹ (Enotrii - O legendară populaţie preelenică venită din Arcadia în Italia centrală cu 500 de ani înaintea războiului troian sub conducerea lui Enotrus. Notă la cântul I al „Eneidei”.), un alt popor de origine pelasgă venit cu secole în urmă tot de prin Balcani şi, important, numele căpeteniei lor era Italicos, de unde numele peninsulei. Potrivit acestora, concluzia se impune: toate aceste populaţii se înrudeau prin originea lor balcanică.                       

Mai ştim că sudului Italiei i se mai spunea şi Marea Grecie; or pe ce se baza această denumire, dacă nu pe prezenţa relativ masivă a grecilor în această zonă? Numai că la început aceştia nu erau greci, ci pelasgi, etrusci, enotri, troieni, iar mai târziu danai, ahei, argieni, dorieni. Aceste alte valuri puteau fi cei de după “cataclismul troian” care nu fusese doar local, sau alţii care la întoarcerea acasă şi-au găsit familiile ocupate, ca Agamemnon. Prin urmare nici unii, nici alţii nu erau încă greci, denumirea care i-a integrat a fost o sinteză ulterioară. Important însă e că toţi aveau originea comună şi vorbeau limba din Balcani, adică traca.                                                                     

În sfârşit, acum, după numărătoarea mea foarte personală, am găsit două “transporturi” de limbă tracă în Italia de la Troia: siculii lui Aceste şi troienii lui Enea; şi m-am referit doar prin tangenţă la ceilalţi “băştinaşi italieni”, pelasgi, etrusci etc. veniţi tot din zona Balcanilor. Dar, însumând la aceştia şi “sudul grec” şi privind câţi s-au adunat, n-ar trebui să ne întrebăm până unde în nord se întindea acest sud de origine balcanică?
Sau de unde începe acest nord, pentru că a mai existat un val, o ramură a refugiaţilor de la Troia, aşezată tocmai în acel nord. Antenor¹⁰ (Antenor în fruntea unor heneţi a putut străbate nesupărat golful Iliriei, să zidească oraşul Patavium şi să statornicească adăpost teucrilor (troienilor li se mai spunea şi teucrii, după numele tatălui soţiei lui Dardanus, cretanul Teucros) - “Eneida”, Vergiliu, Cartea I. Un alt loc a fost botezat Troia, iar oraşul întemeiat Veneţia. (“Ab Urbe Condita”, Cartea I).), un alt troian celebru, conducător al unor “eneţi” sau “heneţi” sau “veneţi”, locuitori paflagoni din ţărmul sudic al Mării Negre şi participanţi la război alături de troieni, au fugit şi ei de urgia zilelor. Au trecut prin aceeaşi Tracie balcanică ca şi Enea, au ţinut nordul peninsulei, au trecut prin ţinuturile Ilyrilor şi s-au stabilit în NV Mării Adriatice. Locul unde s-au aşezat l-au numit chiar Troia, iar cetatea întemeiată de ei s-a numit Veneţia, poate de la „veniţi”. Iată dar cum arăta şi „nordul pre-latin”.
Dar şi aici apare o posibilă ciudăţenie, căci nu ştiu cine a pronunţat prima oară cuvântul “veneţi”: localnicii care nu puteau lipsi din acele locuri, sau noii veniţi, adică veneţii? Mă întreb deoarece cuvântul “veneţi” îmi pare a descinde din latinescul venio (a veni) şi pare a exprima, atunci ca şi acum, acelaşi înţeles, de sosiţi. Ori dacă l-au adus veneţii, înseamnă că pe meleagurile din sudul Mării Negre, de unde au plecat, exista acest cuvânt, numai că nu ştiu ce căuta cuvântul din latina clasică pe meleagurile acelea, la mii de kilometri de laurenţii Limbii Latine. ÎI aveau cumva băştinaşii din nordul Adriaticii, şi ei la sute de kilometri de laurenţii latini, când i-au numit aşa pe sosiţi, “veneţi”? Răspunsul e unul singur: venio din latină, precum şi veneţi şi veniţii din zona Mării Negre, îşi aveau originea în Limba Tracă.
Încă o observaţie prilejuită de aceşti paflagoni: nu ştim câţi au participat la războiul troian şi nici câţi au ajuns la viitoarea Veneţie, dar apare o întrebare importantă: De ce au plecat din Paflagonia, nu mai încăpeau sau i-a speriat şi pe ei cataclismul troian? Înclin să cred că acesta a fost motivul bejeniei, aşa    s-ar explica migraţia valurilor de refugiaţi balcanici; asta ar indica şi întinderea “cataclismului troian”. Dar aceasta este altă chestiune; răspunsul la întrebări e că toţi se aflau pe întinsul spaţiu al „tracilor lui Herodot” şi al limbii acestora.  Acum altceva interesant: poate fi fără importanţă originea numelor lui Remus şi Romulus¹¹ (Remus şi Romulus, copiii unei vestale, Ilia şi a zeului Marte, alăptaţi de o lupoaică. “Eneida”, Vergiliu, Cartea I.), cei doi întemeietori ai cetăţii Roma? E imposibil de crezut că a fost doar o întâmplare; importanţa lor istorică nu admite aşa ceva. Dar să remarcăm asemănarea cu Orhomenos - numele unui oraş în Arcadia antică; un altul din Beoţia; Romula - localitate în Dacia înainte de cucerire; şi altele care conţin acest rhomen, romen. Carevasăzică, numele era al unor cetăţi şi oraşe “greceşti”, duşmanii lor de moarte deveniseră simboluri de glorie pentru romano-troiani!? Sigur că erau şi războinici troieni care se numeau Ormenos, dar e greu de crezut că au numit Roma după numele acestor mărunţi războinici, permiţând confuzia cu inamicii.           
Concluzia care se impune: numele Remus, Romulus, Orhomenos şi celelalte nu erau nici greceşti, nici troiene, ci trace, cu semnificaţii foarte importante, din moment ce trebuiau eternizate. Rădacina lor o găsim la rami, ramani - nişte populaţii legendare de pe teritoriul trac; la indoeuropeanul, adică traco-dravidianul Rama - eroul epopeii indiene “Ramayana”; la mare cinste în Egypt, faraoni cu numele Ramses - şi însuşi soarele se numea Ra. Iată ascendenţa numelui Roma.
De prisos să mai continuu, dar la tabloul de mai sus se conexează logic şi alte întâmplări, care altfel evoluau haotic. Să ne amintim că Dardanus a venit în Troada chiar din Italia şi propun să privim mai atent acest personaj nucleu, care ţine în sfera lui multe nebuloase din sudul european. Am văzut pelasgii-traci plecaţi din Balcani şi aşezaţi în Italia: etruscii şi alţii, iar după război pe troieni şi ceilalţi. Dardanus însă a plecat invers, adică din Italia în Balcani, cu mult înaintea “evenimentelor troiene”, iar pe drum, în Frigia (Albania de azi) a întemeiat un oraş numit chiar Troia. Nu ştim de ce a plecat din Italia, dar conform logicii, ca să întemeieze oraşe, trebuia să fie conducătorul unui grup numeros; nu ştim de ce a plecat, dar nu putem crede că, în Italia, locul lor a rămas gol.                                                              

Fiind aşa, cred că chestiunea lui Dardanus trebuie abordată altfel şi să ne  reamintim cine era. Era fiul lui Zeus, generatorul Homo Sapiens şi al Electrei, fiica lui Poseidon, adică nepoata lui Zeus, deci descendenţe total divine. Divin sau nu, era generatorul neamului trac, strămoşul tuturor din zonă, iată un mare patriarh. E drept, sursele ni-l prezintă destul de şters, dar ele sunt greceşti, descendentele învingătorilor, iar ele îl dispreţuiesc pentru că a fost damnat la Troia; din acelaşi motiv nici cele romane nu sunt mai atente cu el, iată de ce îl cunoaştem alambicat prin antipatiile greco-romane.                              
Oricum, îl vedem într-un du-te-vino în interiorul gintei trace ca în interiorul ţinuturilor sale, aşa încât putem spune că Dardanus, marele patriarh al tracilor, umbla prin “zona tracă a lui Herodot” pentru că era feuda lui. Aşa se explică şi marele lui prestigiu din spaţiul italo-balcanic-frigian unde îi găsim urmele (Dardania-Kosovo, Dardanele, Troia ş.a.) şi substanţa prestigiului lui Enea, în faţa căruia Latinus, Aceste şi chiar Turnus s-au plecat respectuos: Enea nu era doar fiul Afroditei-Venera, ci şi urmaşul lui Dardanus, alt fiu al lui Zeus. Drept urmare, Enea era marele prinţ moştenitor.                                                               Ar fi multe de spus în acest sens, căci sunt autori care aduc dovezi în sprijinul afirmaţiei lui Herodot, dar mă opresc, tabloul asamblat din faptele expuse îmi pare suficient de convingător. E drept, există şi autori care spun altfel, dar spusele lor nu se încadrează în firescul fenomenului general.           Legat de mitologie, aş completa tabloul cu comportamentul de mai târziu al romanilor: ne amintim de lamentările lui Enea în faţa Didonei la primul contact cu aceasta şi înaintea apariţiei dătătoare de speranţă şi curaj a mamei lui, Afrodita. Mi-am explicat această postură umilă ca fiind rezultată din pedeapsa dată de zei la Troia. Şi Vergiliu, care a scris „Eneida“ la o mie şi ceva de ani de la Evenimentele Troiene, consemnează umilinţa ca pe ceva demn de luat aminte, ca pe ceva ce nu trebuia uitat.                                                                            
Ori nu cumva în Sentimentul Naţional Roman era şi această frustrare, acea pedeapsă dată de zei la Troia? Nu cumva în sentimentele romane se regăseau simptomele copilului respins de părinţi? Aşa s-ar putea explica mai uşor de ce istoriografia romană, în loc să-şi identifice prestigiul cu vechiul strămoş, zeul Dardanus - care i-ar fi renegat, după părerea lor - îl preferă pe umilul, învinsul Enea, adoptând pentru limbă şi popor numele acestui mic Latinus; multe dintre comportamentele de mai târziu ale romanilor s-ar explica prin acest sentiment. De pildă, adoptarea zeilor tuturor învinşilor poate să fi fost nu numai calcul politic, ci poziţia celui care nu prea mai are “preferinţă pentru părinţi”. Pe urmă, care ar fi explicaţia purtării lor dure şi dispreţuitoare faţă de greci, a căror cultură o admirau totuşi? Nu cumva era aceea a fratelui respins faţă de fraţii preferaţi ai părinţilor? (Cain l-a omorât pe Abel, iar Iosif a fost vândut de fraţii săi tocmai din acest amestec de sentimente). Acum, după ce Roma devenise fala lumii, etalarea sentimentului putea fi un soi de reproş la adresa “zeilor părinţi”, ca să le arate greşeala.
Se mai spune că romanii au copiat cultura greacă. Ei bine, s-ar putea ca romanii să nu fi fost de această părere, ei au considerat că şi-au recuperat ce le aparţinea, iar admiraţia era nu pentru cultura greacă, ci pentru cultura lor cea înstrăinată. Din punctul lor de vedere n-au copiat nimic, ci şi-au continuat propria cultură.
Şi mai e ceva: în Grecia a apărut prima democraţie, dar să ne amintim că Roma, deşi a început prin a fi regat, a militat pentru republică până la imperiu, trecând chiar peste marele Iulius Cezar; iată un spirit comun foarte surprinzător pentru timpurile acelea ale autocraţiilor.
Pe urmă, Împăratul Constantin cel Mare¹² (Constantin cel Mare s-a născut la Nasau (Niš) în Serbia, cam la 300 km de Bizanţ, la 50 de km de Calafat, zonă populată de traci la acea vreme.), cel care a mutat capitala imperiului la Bizanţ la 330 d.C., era din Niš (Serbia), el a mutat substanţa puterii de la Roma la Bizanţ, vechi oraş trac, chiar cu preţul morţii Romei. N-ar putea fi aceasta o altă dovadă că romanizaţii traci au vrut să se întoarcă, cu orice preţ, pe vechile vetre? Sigur, pot fi simple presupuneri, rămâne totuşi faptul că romanii, pe unde s-au întors, pe lângă toate relele, au adus şi civilizaţie, pe unde treceau ei rămânea cel puţin un drum cu viaţă lungă. Acest comportament era desigur generat de calcule politice şi economice, dar era şi o manifestare a mândriei, substanţa acelui eventual reproş. Aşadar, am putea spune că romanii au plecat spre est şi din alte motive decât ale mongolilor spre vest şi că spaţiul “organizat” de ei este, cu ceva îngăduinţă, chiar “Tracia lui Herodot”.                    
În sfârşit, închei acest capitol şi admit că nu toate faptele şi evenimentele expuse s-au petrecut exact aşa cum le-am aşezat aici, dar îmi pare că se asamblează logic dacă neglijatul Dardanus este patriarhul tracilor, iar băştinaşi în “spaţiul lui Herodot” sunt tracii. Totodată, observăm că tot mergând în urmă ne apropiem inevitabil de acea prezumţie unanim admisă, de acel trunchi originar care este familia comună europeană; şi astfel, nişte evenimente obscure încep să capete sens, devenind plauzibile antecedente ale prezentului. Sigur, nu eu, amatorul, pot stabili adevărul adevărat, alţii ar trebui s-o facă, dar numai cu argumente, nu cu afirmaţii îmbibate de morgă.

CAPITOLUL V

LIMBA DACO – ROMÂNĂ

          După acest lung ocol, Dacia - Troia - Roma, să revenim în Dacia, chiar în perioada cuceririi romane. După aproximativ cincisprezece secole, urmaşii vechilor troieni, creatorii fabulosului Imperiu Roman, s-au întors în Balcani, în locurile din care au fost izgoniţi cândva de zei. Astfel, prin extinderi repetate, la anul 106 au ajuns la bătrânul Danubiu, l-au trecut şi s-au reîntâlnit cu verii lor, dacii. Astfel, după aproape cincisprezece secole, Limba Latină, o fiică a tracei, se reîntâlneşte cu Limba Dacă, o soră bună a ei. Despre Absurdul Istoric Românesc care omora daci, pulveriza limbi şi alte bizarerii am vorbit; să revenim acum la poporul român, a cărui existenţă se află în contradicţie cu propriile manuale de istorie, aducând alte argumente de bun simţ, alte dovezi împotriva absurdelor teorii ale dispariţiei.
        Aşadar, am văzut că la Troia “etniile” s-au înţeles foarte bine, deşi Homer n-a “stilizat” niciun translator în opera lui; la fel, Apolodor, maestrul detaliului sculptural, nu s-a obosit să încrusteze pe columna sa vreunul. Ori cel puţin un translator era necesar ca rafinaţii latini să se înţeleagă cu barbarii daci. Ei bine, era necesar, dar Apolodor n-a menţionat niciunul. Nu mai reiau argumentele, aşa cum n-a fost nevoie de traducători între rudele de la Troia, n-a fost nevoie de aşa ceva nici acum în Dacia. Acum însă am ieşit din ceaţă, din hăţişurile ambiguităţilor şi ale presupunerilor absurde; acum ştim de rădăcinile comune ale dacilor şi romanilor, ale limbilor lor, şi iată-le şi pe cele ale Poporului Român şi ale Limbii Române.
         Ca să ajungem însă la românii de azi, trebuie văzută o perioadă foarte obscură care ţine de la plecarea romanilor din Dacia până prin Evul Mediu târziu românesc. Perioada însă e aproape goală în istoria României; în afara unor legende cu “descălecări”, a unor obscuri cnezi, a unui “Ramunc”¹ (Ramunc, personaj din legenda nibelungilor, locuitor al Daciei Medievale.) şi al unor “torna, torna, fratre”² (“Torna, torna, fratre”: se zice că ar fi primele cuvinte care s-au găsit scrise din limba română.), nimic de care să te fixezi, după cum arată istoria oficială, ca şi când pe aceste meleaguri nu se mai afla decât mâlul potopului. Ei bine, e extrem de necesară “umplerea” acestor “pete albe” inventate, deoarece în ele şi-au găsit culcuş teoriile pline de păcat ale istoriei României, Europei…;  căutând aici îi vom găsi pe dacii dispăruţi şi poate şi răspunsuri la resorturile dispariţiilor. Despre aceasta însă vom vorbi mai târziu, acum am să încerc să imaginez nişte repere ale plecării romanilor din Dacia, care să umple cumva golurile lăsate de ei şi să refacă puntea firească între antichitatea dacă şi contemporaneitatea românească.                                            Vasăzică, la anul 271 împăratul roman Aurelian îşi retrage armata şi administraţia din Dacia, iar istoria lasă să se înţeleagă că această retragere ar fi avut loc într-un moment de acalmie, nu în timpul unei confruntări. Adică armata romană nu s-ar fi retras constrânsă de loviturile unui atacant, ci ar fi o elastică manevră strategică. Este destul de ciudată această retragere fără luptă dintr-un teritoriu ocupat cu foarte mari eforturi; găsim însă nişte evenimente consemnate care ar explica aceste “retrageri paşnice”.
       Astfel, aflăm că numeroşii împăraţi romani de după Traian şi-au îmbogăţit numele cu adaosuri de “Dacicus” sau “Carpicus”³ (Împăratul Maxim Tracul (235-238) ia titlul de Dacicus Maximus şi Sarmaticus Maximus, împăratul Filip Arabul (244-249) ia titlul de Carpicus Maximus, împăratul Gallienus ia titlul de Dacicus Maximus etc. („Istoria României în Date“), or astfel de adaosuri arată că împăraţii cu pricina au dus lupte glorioase cu dacii, învinşi de înaintaşul lor Traian; că după ce acesta i-a pulverizat, ucis, sinucis, deportat, asimilat, i-au mai învins şi ei în câteva bătălii glorioase.  

          Păi asta spune altceva: spune că dacii n-au pierit, că ei au fost adversarii respectivilor împăraţi, pietrificându-i ca martori ai mistificării şi mai explică şi elastica retragere strategică. Pe lângă identitatea agresorilor, persistenţa atacurilor mai spune şi că dacii erau suficient de numeroşi ca victoriile asupra lor să dea prilej de mândrie vitejilor împăraţi romani.          

                                                                                                                            

*

          Acum trebuie să vorbim şi despre altceva: trebuie să spunem că dacii care atacau mereu din nord şi est noile graniţele ale imperiului, uneori erau însoţiţi şi de alte neamuri, deşi numele respectivilor împăraţi subliniază doar masa dacilor liberi, şi că presiunile lor au impus actul de la 271!                                  

          Ori asta înseamnă ceva: mulţimea dacilor şi a evenimentelor legate de ei începe să coloreze “pata albă” de după 271. Nişte adaosuri la nume, vag menţionate, de parcă ar fi din afara timpului, devin repere esenţiale pentru  istoria României.
        Aşadar, Dacia a fost părăsită de romani, menţionându-se totuşi că a plecat doar armata şi administraţia romană. Simpla menţionare, însă, arată că întreaga populaţie dacă - mai ales cea de la sate - a rămas. Ignorându-i însă pe aceştia, precum şi pe dacii liberi - pentru care “mărturiseau” împăraţii Dacicus şi Carpicus - istoricii au creat “pata albă”, interesaţi să înghesuie în ea nişte alte neamuri venite din afara spaţiului dac. Asta e răspunderea lor, noi să mergem mai departe.
      Trecând peste absurdul „vid dac”, urmările părăsirii Daciei trebuie evaluate cu mai multă atenţie, fiindcă ele au constituit totuşi o fractură extrem de gravă în istoria poporului daco-român, o cotitură tragică a existenţei sale. Căci dacă ocuparea Daciei la anul 106 a fost o nenorocire, părăsirea ei de către administraţia romană, în condiţiile în care a fost făcută, a fost tot o nenorocire, aceste două evenimente fiind două mari dezastre în istoria daco-românilor, urmările lor se resimt şi în zilele noastre.
           Primul a fost la anul 106: atunci Dacia a fost jefuită, structurile statale i-au fost distruse de război, s-a schimbat structura socială cu piloni de altă provenienţă; posturile importante din administraţie au fost ocupate de cuceritori, iar demnităţile cu cei selectaţi prin inevitabilul test al fidelităţii. Ţinând cont că toate acestea s-au perpetuat 170 de ani, sigur că au afectat profund statul dac. Totuşi, romanii erau interesaţi de buna administrare a teritoriilor cucerite şi - cu cunoscutul lor spirit practic - au înlocuit, au reparat şi refăcut tot ce nu le convenea; şi nu le convenea tot ce mergea prost. Deci chiar dacă romanii au înlocuit ceva din tradiţiile localnicilor, civilizaţia lor nu era una oarecare, aşa că această “altă” civilizaţie a sedimentat o nouă ierarhie, o nouă aristocraţie, dar a impus reguli ce au oferit stabilitate şi securitate timp de 170 de ani.                         

          Apoi dintr-o dată romanii pleacă, luând cu ei armata şi administraţia, adică tocmai organizarea ce-i garanta Daciei ordinea şi stabilitatea, lăsând în urmă o mare dezordine. Aşadar, plecarea în sud, deşi nesemnificativă pentru “pustiirea Daciei”, a contribuit mult la dezastrul început la 106, pentru că cei plecaţi reprezentau autoritatea; ori fără coordonare activităţile se dezintegrează, se fac în contratimp, dacă se fac, sau nu se mai fac deloc, un vid de autoritate care absorbea dezordinea. Deci, imaginaţi-vă o ţară fără urmă de autoritate şi veţi vedea Dacia rămasă la discreţia oricui, acum la discreţia „invadatorilor eliberatori”. Ori aceasta a fost a doua mare nenorocire.                                                Legat de “pustiirea Daciei” să vorbim totuşi şi de cei plecaţi în sudul Dunării. Deci a plecat armata, dar şi administraţia. Din administraţie trebuie să fi făcut parte şi “foşti daci”, pervertiţi de structura romană; fidelii acesteia, educaţi în obedienţă şi “eliberaţi” de virtuţile unui dac “de pământ”, nu aveau de ce să rămână. Mulţi dintre ei, mai ales orăşenii, care şi-au făcut averi prin supunere şi trădare, n-aveau motive să stea; ei precis şi-au luat averea în spate şi au plecat. Cred că şi unii ciobani de la şes au plecat sub presiunea evenimentelor; ei oricum cunoşteau drumul prin vechea transhumanţă, aşa că, mânându-şi oile din urmă, au plecat şi ei, până una alta. Au mai plecat şi acei inşi aciuaţi pe lângă oraşe, târguri, castre etc., urmaşii vechilor dezmoşteniţi de război, chiar dacă n-aveau motive de dragoste pentru romani; având însă un trecut pierdut şi un viitor incert, ei, care “linguşeau romanu' ca să împuşte banu'“, deveniseră un fel de clienţi la prisosul arogantului confort roman. Prin urmare, şi această umplutură de târg, nici ţărani, nici orăşeni, cu spoiala lor cosmopolită, cu dispreţ pentru ţăranii daci şi cu complexe faţă de romani, au plecat: n-aveau motive deosebite nici să plece şi nici să stea, dar trebuia să-şi urmeze bucătăria de care erau legaţi.                                                                                    
        Cum mulţi dintre ei n-au avut niciun rost pe unde au ajuns, posibil să se fi întors, când dezordinile au mai trecut şi îmi permit să cred că aceştia au constituit materialul de manevră de mai târziu al „Domnilor Profesori”⁴ (Franz Iosef Sulzer, Mihail Roller, Robert Roesler şi alţi alcătuitori contemporani de istorii.). Ei au constituit “marea masă” din care s-a alcătuit “marea migraţie” care ar fi golit Dacia şi tot ei au constituit fenomenul simetric, “marea remigraţie” din sudul Dunării; ei ar fi cei care ar fi repopulat Ţările Româneşti.          
        Sigur că au fost şi daci plecaţi, precum şi întorşi, dar aceştia nu însemnau toată Dacia, pentru simplul motiv că ţăranii nu pot fi confundaţi cu pletora oraşelor; satele erau pline cu ţăranii daci, care „rituau” munca milenară şi grea a pământului. Munca aceasta nu prea e atrăgătoare, iar raportul muncă-venit o făcea şi mai puţin atrăgătoare; dacă adăugăm că ţăranul a trebuit “să-i care în spinare” pe toţi ceilalţi, nu prea vedem venetici romani la munca câmpului. Cam atât despre plecaţi, acum să revenim la cei rămaşi.

*

          Prin urmare, ţăranii daci acum redobândeau pământurile strămoşilor şi reveneau la cutumele ancestrale. Ca ţărani, oamenii ţărânei adică, nu prea plecau de pe ţărâna lor, pentru ei pământul are altă valoare decât pentru orice alt fel de proprietar; relaţia lor cu pământul este total deosebită, aşa încât nu puteau fi decât bucuroşi că au scăpat de stăpânul roman. Apare totuşi o întrebare firească: aveau vreun motiv să se teamă, să se ascundă când fraţii lor din nord şi est veneau să-i elibereze? Poate că da, având în vedere că aceştia nu veneau singuri.         

          Se ştie că populaţii din afara limesului roman - atunci puteau fi chiar hunii – barbari, cum le spuneau romanii, fascinaţi de strălucirea Romei, dar şi de perspectiva unor jafuri pe măsură, se deplasau spre apus şi miazăzi, făcând presiuni perseverente asupra graniţelor romane. În timpul Regatului Dac aceste deplasări erau oprite cu eforturi deosebite desigur de daci, acum însă situaţia chiar se schimbase: în speranţa eliberării, dacii liberi încheiau alianţe - cam inevitabile - cu aceşti “musafiri” (poate atunci s-a inventat zicala: “te faci frate cu dracu' până treci lacu’”) şi atacau Imperiul. Aşadar, nu ştim dacă la anul 271 a avut loc o confruntare cu romanii, dar e sigur că dacii liberi şi aliaţii au intrat în Dacia, imediat după această dată.
         Dacii au fost oarecum moderatori ai exceselor celorlalţi, iar la sate, unde exista o populaţie numeroasă dacă, nu prea s-au manifestat; munca câmpului nefiind atrăgătoare, noii veniţi nu se înghesuiau la sapă. La oraşe însă, nişte târguri la urma urmei, situaţia a fost alta. Ele erau populate în general de personalul administraţiei, de furnizorii de servicii pentru administraţie şi care, fiind ombilical legaţi de ea, au urmat-o, prin urmare oraşele s-au cam golit. Sigur că “aliaţii” voiau să se înfrupte din Roma, dar le plăceau şi oraşele- târguri dace; ele ofereau oportunităţi perfecte pentru ei, care nu dispuneau decât de un cort şi de cerul de deasupra. Dacii însoţitori nu prea aveau de ce să le ocupe, ei avându-şi gospodăriile şi familiile acasă, în Maramureş, în Moldova şi mai departe, aşa că, după atingerea obiectivului “vechilor graniţe”, dacii “învingători” au plecat pe la casele lor, în oraşele libere rămânând acei aliaţi care erau mai fără case, mai fără familii.
         Ei bine, fatalmente din acest “aranjament” s-au născut noii orăşeni; ei au devenit administraţia care a ordonat haosul lăsat. Numai că noii veniţi nu erau romanii de odinioară cu disciplina şi organizarea lor, ci nişte aproape primitivi, o lume pestriţă şi nomadă, aşa că ordinea lor avea alte fundamente. De exemplu, dacii ştiau să scrie şi încă de foarte multă vreme - descoperirile de la Tărtăria sunt dovada - pe când noile administraţii nu. Urmarea a fost că “dezordinea 271” le-a pierdut, iar noile administraţii nu prea au consemnat, acestea reducându-se la cele ale vecinilor. Aşadar, nu s-a putut reveni la vechea disciplină; Dacia avea tradiţii încă vii în popor, dar n-a avut timp să se refacă, peste dezordinea rămasă s-a suprapus lipsa de ordine a noilor veniţi, ceea ce a pulverizat vechile tradiţii şi a dus la “muţenia” evului mediu românesc.         

         Pe urmă, “musafirii” nu mai plecau, ba curgeau necontenit alţii, aşa încât fostele oraşe dace s-au umplut de alogeni. Pretenţia unor cetăţeni români de alte etnii, care spun că ei ar fi creatorii unor oraşe din România, este adevărată numai în parte: ei au contribuit la dezvoltarea oraşelor, nu şi la întemeierea lor; când strămoşii lor au descălecat, atunci, cândva, şi-au priponit caii cel puţin la o prispă, prin urmare oraşele s-au dezvoltat pe vatra vechilor aşezări dace.           

        Trebuie subliniat că de acum se înfiripa un alt tip de rău, născut din diferenţele dintre noii veniţi şi băştinaşii daci: fiind de alte neamuri, cu alte obiceiuri, cu alte limbi, ţăranii daci s-au distanţat de străinii orăşeni, dar şi noii veniţi s-au distanţat de străinii ţărani. Dacă adăugăm faptul că noii orăşeni au devenit conducătorii care trebuiau întreţinuţi, înţelegem că relaţia dintre ei era viciată din start, apelativul “bă, ţărane” acum trebuie să se fi născut. Devenită insultă generală, a fost folosită cu voluptate de orăşenii noştri - de orice extracţie - până deunăzi.
           Poate caracterul oarecum paşnic al infiltrării să le fi impus la început relaţii mai moderate, corespunzătoare situaţiei de garanţi ai securităţii; la început nici nu aveau gânduri rele: erau aliaţi, dăduseră ajutor, aşa că se considerau îndreptăţiţi să fie recompensaţi. Au şi spus ţăranilor: „Nu vă fie teamă, araţi, semănaţi, iar la cules vom veni să ne luăm partea care ni se cuvine”. Şi multă vreme chiar aşa au făcut.
         Numai că tot venind mereu, şi ei, dar şi alţii cu alte interese, numărul lor creştea, iar ţăranii care-i hrăneau o duceau din ce în ce mai greu. Şi numărul ţăranilor a crescut, poate chiar mai vechii orăşeniţi, acei “prieteni” de odinioară, au devenit şi ei ţărani, locul lor de seniori fiind luat de alţi venetici, mai noi, mai flămânzi şi nu la fel de paşnici. Oricum, urmarea a fost că orăşenii nu mai erau “aliaţii” de odinioară; acum erau autentici cuceritori. Au confiscat pământurile, i-au înrobit din nou pe ţărani, ei devenind conducătorii, clasa cultă, scribii, căci tocmai învăţaseră să scrie şi s-au apucat să scrie istorii.       

          Iată de ce părăsirea Daciei de către romani a fost, în condiţiile de atunci,  tot un dezastru: mă refeream la dezorganizarea lăsată, la alogenizarea oraşelor prin masive şi continue infiltrări, dar şi la consecinţele derivate din toate acestea.                        

          Una din consecinţe ar fi că noii veniţi, fiind din neamuri diferite, s-au organizat pe familii; erau preocupaţi mai mult de securitatea şi prosperitatea bucăţii acaparate şi insensibili la ansamblul dac, la problemele Daciei. În aceste bucăţi proprietarii au devenit regişori, voievozi, cnezi, principi, fărâmiţând vechea Dacie. Astfel, Dacia şi-a “pierdut” unitatea, s-a pierdut numele ţării, numele limbii, nu s-au înfăptuit acte perene şi de interes general, iar situaţia a dăinuit mult timp. Nu s-a scris mai nimic prin cancelariile-barăci-corturi şi astfel perioada Evului Mediu daco-român a fost caracterizată de această mulţime de administraţii mărunţite, în timpul căreia s-au sedimentat năzdrăvanele „pete albe”.
          Ajungând aici, e cazul de pus nişte întrebări: de vreme ce dacii ştiau foarte bine că romanii nu au fost strămoşii lor, întrebările sunt următoare: când şi în ce împrejurări au început dacii să-şi spună români; când şi în ce împrejurări au uitat că sunt daci şi, în final, când şi în ce împrejurări au început să creadă că romanii le-au fost strămoşi?
             Să ceri explicaţii specialiştilor nu are sens, răspunsul lor se cunoaşte, el se află în acele penibile dispariţii, deci nu insist. Întrebarea însă e fundamentală şi trebuie pusă, căci răspunsul la ea poate fi chiar “iarba fiarelor”⁵ (În folclor, iarba fiarelor este o plantă misterioasă cu ajutorul căreia se deschide orice încuietoare.) care va dezlega misterele. Fiind atât de imperioasă, am să risc iar o ipoteză, prestigiul meu de elev nelămurit permite.                                                         Întâi, cred că rădăcina „rom, ram” are o vechime mult mai mare decât cea pretins generată de Romulus şi Roma; cum am mai spus, cred că ea venea de la o legendară populaţie “relativ din zonă”, posibil pre-tracică, care purta numele de rami, ramani sau putea fi un grup din acele „multe seminţii trace” menţionate de Herodot, oricum ei au dat rădăcina. Cum am mai spus, rădăcina o găsim în aria “indoeuropeană” la nume importante: la egipteni - Ra, Ramses; la indieni - Rama, Ramayana - dar şi numele unor populaţii - armâni, armeni, aromâni, aramei, rumâni (sigur că între cal, calculator şi Caledonia nu există nicio legătură, dar tocmai astfel de legături discutabile au născut ideea indoeuropenismului). Ei bine, precum Ramses, Rama, Romenion, iată Romulus, Roma şi românii daci; numele lor nu pică din neant şi nici din Roma.          
     Recunosc, argumentul este subţire, dar mai adaug peste el o ipoteză plauzibilă şi care asociată ar ajuta metamorfoza dac-român. Aşadar, metamorfoza ar putea fi şi rodul unei confuzii făcută de noii veniţi - vorbitorii altei limbi - în legătură cu limba dacilor; aceştia nu puteau sesiza fina diferenţă dintre Limba Tracă (Romană) şi Limba Tracă (Dacă), pentru ei părea aceeaşi (confuzie care se face şi în zilele noastre), aşa încât i-au spus şi Romană, limbă la modă atunci. Asemănarea fiind reală, confuzia era scuzabilă şi nu deranja pe nimeni, prin urmare, dacii nu s-au scandalizat; au “acceptat” noul nume, care oricum circula şi care rezona cu acel „ram”. Numai că o dată făcut acest prim pas, devenea obligatoriu următorul: dacă limba le era romană şi vorbitorii trebuia să fie romani, ceea ce nu mai mergea; ei nu erau romani, toţi o ştiau foarte bine, deşi trecuseră aproximativ 200 de ani de la cucerirea Daciei. Şi nu doar că nu erau romani, erau chiar în războaie tot timpul cu ei, şi tocmai i-au alungat.                       

          Nu erau romani, dar nu mai erau nici daci, căci îşi spuneau din ce în ce mai rar aşa; după apariţia puzderiilor de nume derivate din micile „ţări”, numele Daciei devenise fără obiect, iar amestecurile cu ceilalţi făcuseră din denumirile dac şi dacă nişte abstracţii. Apoi, după ce vechile uri s-au uitat, confuzia cu prestigioasa Romă devenea atrăgătoare, chiar preţioasă, ori asta a înlesnit ca Limba Dacă să devină Limba Română şi aşa a rămas până azi.              În sfârşit, micile organisme sociale au luat numele noului şef, dându-le altă identitate, acestea s-au impus şi pe măsură ce trecea timpul Identitatea Dacă devenea tot mai obscură. Mai târziu, aceste nuclee s-au mărit, s-au unit, au devenit Moldova - moldovenii, Muntenia - muntenii, Maramureş - maramureşenii, Ardeal - ardelenii, Banat - bănăţenii ş.a.m.d., uitându-se de daci şi Dacia. Limba însă, era comună; ea îi integra şi le adeverea vechea unitate şi nu era romana-latina, ci Limba Dacă, ce cobora prin filiaţie directă din Limba Traco-Ramo..., adică din primordiala populaţie.                                             Acestea sunt „poveştile subţiri”, acum să căutăm argumente. Când armata şi administraţia romană au plecat, au luat cu ei şi servitorii: întâi că erau relativ obiecte de inventar - elemente din averea nobilului roman - dar şi pentru că nu se puteau lipsi de ei; iar aceştia, chiar dacă erau daci, vorbeau desigur şi limba stăpânului. Prin urmare, au plecat mai toţi vorbitorii de limbă romană, Dacia cucerită fiind oarecum golită de ei.
        Păi dacă respectăm spusele manualului şi admitem că dacii nu mai existau, înseamnă că de la 271 Dacia s-a umplut cu „barbari” şi, drept urmare, în ea ar fi trebuit să se vorbească limba „barbară”. Prin urmare, poporul român de mai târziu este urmaşul acelor barbari şi n-are cum să vorbească limba latină pe întreaga întindere a vechii Dacii; adică n-au cum să fie popor latin, după cum spun manualele.  În acest caz năvăleşte întrebarea: cum de poporul român vorbeşte o limbă latină? De la cine a luat-o? De la cine a învăţat-o? De la dacii liberi, de la celelalte neamuri?
           Răspunsul e logic; limba vorbită de români este Limba Dacă, păstrată de ţărănimea dacă. Or fi fost şi ceva adausuri din limbile „aliaţilor” dar, după cum vedem, nesemnificative.
         În final, trebuie să admitem că primul compromis l-a impus şi pe celălalt, astfel, din confuzie în confuzie, Limba Dacă a devenit Limba Română, Poporul Dac a devenit Poporul Român, iar Dacia devenind România. Altfel nu se poate explica întinderea limbii române pe acolo pe unde n-a călcat picior de roman. În acest caz, îndoielile fără argumente ies din registrul bunei credinţe.                        Acum, după ce am văzut care au fost realităţile dacilor, să vedem cum de s-au putut insinua “petele albe” în manuale şi să revenim la prietenii eliberatori (nu-i pun în ghilimele, deoarece, mai mult sau mai puţin, au fost şi aşa ceva). Ne amintim că dacii liberi s-au asociat cu ei şi împreună i-au alungat pe romani; după aceea, pentru că le-au plăcut oraşele dacilor, s-au aşezat în ele şi prin forţa realităţilor (dacii erau mai mult ţărani) şi-au spus nobili şi au devenit aristocraţia conducătoare.
          Cu timpul însă şi-au luat în serios titlul de nobili - pe care şi l-au dat singuri – şi, vrând să şi-l legalizeze, au spus că aceste locuri erau pustii când au descălecat ei de pe caii lor, că erau doar câţiva daci speriaţi, aşa că ei ar fi stăpânii de drept ai locurilor dobândite cu “sudoarea armelor”, vorba lui Ahile. Şi de aici toată suita necesară de mistificări, necesara dispariţie a dacilor care să legitimeze băştinăşia lor. Operaţia era simplă deoarece se făcea pe hârtie: s-a mărit numărul dacilor morţi, deportaţi ş.a.m.d. şi treaba era gata; astfel, lumea de aiurea şi micii lor cititori de manuale aflau că pământurile ocupate de ei erau pustii, iar ei, paşnicii ocupanţi, s-ar fi luptat numai cu bălăriile până au devenit nobili, prosperi; dorinţa cea mai fierbinte fiind să convingă că ei sunt proprietari legitimi.
          Până aici toate bune şi frumoase, cine putea număra dacii volatilizaţi.  Existau însă nişte robi, sau iobagi, care munceau pământul şi le întreţineau nobleţea şi mult timp nu prea i-a interesat situaţia. Aveau convingeri solide în această privinţă: “lumea e făcută din nobili şi pentru nobili, robii pământului nu contează”, deci, potrivit mentalităţii, pământurile fiind părăsite de nobili, erau părăsite de proprietari. Şi, strigând tare “noi suntem nobili”, s-au pomenit şi proprietari de drept.
           Drept e că, potrivit normelor timpului cam aşa era, numai că mişunau pe afară o mulţime de iobagi - inşi “străini”, cu altă limbă şi obiceiuri - şi care nu prea încăpeau în teoria cu pricina. Multă vreme n-au fost luaţi în seamă, dar cu timpul prezenţa lor a devenit tot mai supărătoare; s-au schimbat şi mentalităţile, nobilii nu mai erau doar ce credeau ei că sunt, justiţia începând să privească altfel “drepturile”, aşa că trebuia explicată acum existenţa ţăranilor, evident de altă sorginte. Astfel, a devenit necesară o îmbogăţire a scenariilor, după ce i-au ucis, sinucis şi deportat pe daci aiurea, dar mai ales în sudul Dunării, trebuia adusă de undeva o masă de oameni, mulţimea respectivilor robi.                            
       Fiind făcută tot pe hârtie, treaba a fost tot simplă: i-au adus din sudul Dunării, adică au spus că erau străinii care au năvălit peste ei. Prin această inginerie socială se voia pe lângă legitimarea „nobililor” şi anularea legitimităţii iobagilor; adică ei deveneau proprietari - nu doar de fapt, ci şi de drept - iar dacii-români deveneau venetici.
          S-a scăpat însă din vedere ceva: năvălirea în nordul Dunării a mulţimii cât numărul iobagilor golea de locuitori sudul Dunării, pustiu ce trebuia şi el umplut cumva. Nicio nenorocire, nu s-a răspuns şi gata; “monumentalele evenimente” oricum se petreceau doar pe hârtie şi nu se dădea socoteală nimănui. De altfel, nimic de mirare, oameni suntem, ne “cunoaştem” limitele, ştim de ce suntem în stare pentru o bucată de pământ; prin urmare, nu-i nimic de mirare. De mirare e suspecta uşurinţă cu care sunt luate în serios de instanţele care au alte rosturi, “neatenţia” lor a făcut ca ingineria cu pricina să intre în istorie, în manuale.              

          În final, însă, visul „nobililor” a fost destrămat de realitate: fiind prea puţini ca să-şi formeze un popor capabil să-şi conserve limba şi tradiţiile, au fost învinşi - cât se poate de paşnic - de daci; prin marile uniri de mai târziu s-a format Dacia sau România - aceeaşi realitate cu alt nume. Fenomenul s-a petrecut cam aşa: vechile tradiţii dace fiind relativ ruinate, iar populaţia dacă săracă “lipită pământului”, adică înrobită şi segmentată, iar promiscuitatea creată, calităţile Dacia, dac îşi pierd încet mesajul. Totuşi satele, alcătuite preponderent din ţărani daci şi aşezate prin locuri ferite, prin văi, pe lângă ape, au păstrat tradiţiile fundamentale, vechile cutume şi mai ales limba, dar au devenit din ce în ce mai puţin dace şi din ce în ce mai mult române.                        Cu timpul familia lui Stan s-a înmulţit, devenind familia Stăneştilor şi a format un sat Stăneşti; familia lui Ion a devenit familia Ioneştilor şi satul Ioneşti, iar când au devenit oraşe s-au numit Piteşti, Bucureşti ş.a.m.d. Fiind necesar singularul pentru un membru al familiei Ioneştilor, s-a impus Ionescu, arătând apartenenţa la familie, la sate, la localităţi. Astfel, Escu, devenind titlu de apartenenţă, a devenit şi nobleţe, precum de, von, van, ot sau altfel.                      Şi baştina s-a mai “adunat”; la vremuri de linişte pământurile Stăneştilor s-au unit cu cele ale Ioneştilor, formând comunităţile, care de acum îşi spuneau „ţări”: Ţara Bârsei, de exemplu, prin înseşi numele - ţară, ţărână, pământ - subliniază proprietatea, dar şi ocupaţia de ciobani-bârsani a proprietarului (bâr era îndemnul pentru oi, precum dii pentru cai, marş pentru câini, zât pentru pisici ş.a.m.d.). “Ţările” erau mici, dar reale, aveau nume circulante şi cu timpul au înlocuit vechile denumiri dace, astfel s-a format Moldova, Banatul, Transilvania, Valahia şi toate provinciile româneşti.                        

         Important e că, deşi despărţite şi cu administraţii relativ diferite, şi-au păstrat limba, şi, foarte important, şi-au păstrat conştiinţa unităţii.                    Existau excepţii, desigur, multe margini au fost smulse de vecini, mă refer la acele felii despre care vorbeam la început, care au intrat sub dominaţia altor popoare şi a altor limbi, dar nu despre ele vorbim acum.                                            Acum, cu voia „nobililor” şi a „Domnilor Profesori”, să privim mai atent sudul Dunării golit de veneticii români şi am să încep cu o sintagmă rostită de deputatul Anastasie Stolojan acum o sută şi ceva de ani: “Poţi călători cu limba română prin toată zona Balcanilor”⁶ (Cuvintele au fost rostite în Parlamentul României în octombrie 1883.). Aceasta vrea să spună că Peninsula Balcanică e plină de cunoscători ai limbii române şi că ştiind această limbă o poţi parcurge relativ uşor, după cum se vede, iar remarca nu se referea la înnegurata istorie antică şi nici la şi mai înnegurata istorie medie, ci la cea recentă.                

          Prin urmare, iată un mare număr de vorbitori de limbă română în sudul cu pricina. Păi această realitate impune întrebarea de bun simţ: cum de au mai rămas în Sudul Dunării atâţia vorbitori de Limbă Dacă/Latină/Română, după ce aceştia au năvălit iar în nord, conform spuselor „Domnilor Profesori”? Să se fi înşelat deputatul Anastasie Stolojan şi afirmaţia lui a fost o simplă impresie de turist distrat? Să vedem.                                                                                               Toată lumea a auzit de numele de “ţânţar” dat unor locuitori din Balcani, dar nu toţi ştiu că acest nume nu are nimic în comun cu insecta aceea nesuferită; expresia este doar o caraghioasă confuzie, adică e forma coruptă a lui “sân” în „ţân”, la care adăugându-se terminaţia “ţar” a ieşit chestia cu insecta. De fapt, expresia nu este “ţânţar”, ci „sânţar”, două cuvinte slave alăturate care s-ar traduce prin “fiul împăratului”.                                                                 
         Şi iată o altă perspectivă; iată că şi aici, ca în cazul dacilor, s-a întâmplat o confuzie: când au venit în Peninsula Balcanică slavii cei vechi, aici se vorbea limba latină şi au spus că localnicii sunt urmaşii Imperiului Roman, adică “copiii împăratului”. Trecem peste faptul că nu era Limba Latină, ci tot Limba Tracă, confuzia a făcut ca aromânii, armânii, macedonenii, ilirii şi toate familiile trace din zonă să devină “sân şi ţari”.
          Aşadar, deputatul Anastasie Stolojan avea dreptate: în sudul Dunării se putea circula atunci cu Limba Română, cum spunea el, pentru că se vorbeau derivate ale limbii Trace originare. În fapt dialecte ale limbii Dace, numite dialecte ale limbii Române. De subliniat este faptul că noii veniţi, prin confuziile făcute, au arătat originea comună a dacilor de pe ambele maluri ale Dunării, adică tocmai ce ar fi vrut să ascundă.                                                             Această realitate mai este susţinută de un fapt: Bulgaria, ţară cu nume mongol şi cu limba oficială slavă, s-a declarat recent francofonă. Interesant, nu? Deci cetăţenii Bulgariei moderne, slavi, bulgari şi ceilalţi, au remarcat că limba lor aparţine familiei francofone, cu alte cuvinte are rădăcinii latinofone. Ori această reală latinofonie e determinată de vorbirea numeroşilor sânţari şi nu de componenta bulgară sau slavă din limba vorbită. Nu fiţi şocaţi de această constatare, nu-mi aparţine, eu numai o pun în logica ei.
         În sfârşit, această realitate e chiar substanţa teoriilor migraţiei - remigraţiei, numai marea densitate de sânţari din sudul Dunării putea repopula România, e normal ca numărul lor să fie foarte mare. Prin urmare, mulţimea sânţarilor a permis teoriile cu pricina, fără ei teoriile nu s-ar fi născut.                             Că sunt foarte mulţi nebulgari, se mai poate dovedi şi prin alt argument, deloc luat în seamă. Bulgarii, de pildă, au fost o populaţie de neam mongol, numai că trăsăturile specifice mongoloide nu se mai văd aproape deloc la bulgarii contemporani; urmaşii lor de azi au trăsături de clasici europeni. Îi  putem întreba de unde le-au luat, adică în care masă s-au pierdut de se prezintă aşa frumoşi europeni (să-mi ierte afirmaţia popoarele asiatice, se ştie că frumuseţea este o caracteristică subiectivă, cu valoare locală). Sigur că la această europenizare a lor au contribuit şi slavii, deloc mongoli, dar nu limba slavilor a determinat francofonia, ci mulţimea sânţarilor de care vorbeam.                   În treacăt, pot spune că această observaţie este valabilă şi pentru ceilalţi urmaşi europeni ai mongolilor, cum ar fi ungurii, turcii sau alţii; de pildă, cu cine au făcut ungurii acest schimb dezavantajos şi perfid de fizionomie care   le-a alterat sacra originalitate, cum de au devenit atât de frumoşi europeni? Cine le sunt ceilalţi numeroşi strămoşi?                                                                     
       În sfârşit, nu vreau să supăr prea tare pe nimeni, totuşi am să încerc o posibilă explicaţie. Ştim că hunii, ungurii, maghiarii, populaţii de aceeaşi origine, au trecut/staţionat printre slavi, daci şi alţii până au ajuns în Panonia, iar dreptul “primei nopţi” al nobilului nu putea fi încălcat. Nu putea fi încălcat, însă, nici dreptul robilor, daci şi alţii, de a fi tineri şi atrăgători, astfel că în timp ce vitejii nobili de viţă rupeau oasele apusenilor, nobilele doamne se plictiseau singure cu robii. Rezultatul se vede: nici domnii şi nici doamnele nu mai au în siluetă acel contur al calului preferat, semn că n-au mai călărit de nişte mii de ani, nu doar de nişte sute.                                                                                    

         Asta ar fi partea de can can, dar atenţie la cea importantă: originarii nobili au înţeles rapid că vor dispărea în masa dacilor şi, ca să-şi conserve statul, a cărui ierarhie aristocratică erau, au început să-i transforme pe ştefani în iştvani, pe ioni în ianoşi, i-au dezrobit, le-au acordat ceva drepturi, adică i-au trecut în rândul naţiei privilegiate şi astfel au umplut meleagurile de lângă balta Balaton cu proaspeţi huni/unguri/maghiari. Procesul a continuat şi din amestecul ulterior au rezultat foarte europenii unguri.
       Fiind aşa însă, se impune o remarcă: e impresionant cultul ungurilor pentru strămoşi, dar de ce doar pentru strămoşii mongoloizi, din ale căror trăsături mai au cam 10%, şi de loc pentru strămoşii daci din care au 90%. Mă rog, n-ar fi mare supărare, dar lipsa asta de consideraţie a dus la nişte atitudini care întristează: ungurii nu s-au aliat cu urmaşii strămoşilor lor - aliaţii organici - împotriva rapacităţii imperiilor vecine, ci cu acestea împotriva dacilor-români; n-au înţeles că dacă n-ar fi fost imensitatea daco-română, imperiile cu pricina i-ar fi digerat de mult.                    

          Şi turcii la fel; şi ei sunt de neam mongol, numai că ei au fost mai puţin subtili şi infinit mai puţin delicaţi decât sunt eu acum în exprimare: ei pretindeau pur şi simplu de la popoarele “aliate” câteva sute de băieţi şi fete, anual, pentru utilităţi precise. După cum se vede, aceştia au contribuit din plin la procesul europenizării lor. Într-un cadru mai larg: câte sute din acei traci şi daci “inexistenţi” au fost necesare pentru europenizarea bulgarilor, ungurilor şi turcilor? Deci dacă Ianoş, Iusuf seamănă atât de bine la chip cu Ion, iar Ilona, Ilknur cu Ioana, înseamnă că ar trebui să-şi pomenească şi să-şi cânte şi strămoşii europeni.                                                     

         Să revenim însă puţin la vorbitorii de limbă română din sud: nu-mi permit să spun că bulgarii ar fi românofoni, afirm însă fără rezerve că minorităţile, acei sânţari, sunt liantul care a determinat francofonia bulgarilor, sânţari care după cum am văzut n-au nicio legătură cu limba latină şi nici cu limba  franceză. Fapt e că toţi vecinii României au minorităţi românofone şi oricum ar fi numite ele acolo unde se află, vlahi, moldoveni sau altfel, ele sunt dacofone, căci unele din ele vorbesc limba daco-română fără să fi făcut parte din România Principatelor Unite. Că şi vecinii au minorităţi în România e adevărat, numai că prezenţa lor acolo are explicaţiile pe care le-am văzut.                    Prin urmare, trebuie subliniat că sânţarii nu erau urmaşii Romei, ci ai vechilor traci cu nume locale aflaţi chiar în inima Traciei; că nu cu dacii nord dunăreni migraţi s-a umplut Peninsula Balcanică, şi nici România nu a fost repopulată cu sânţari. Or aceste concluzii fireşti impun alte contururi istoriei recunoscute a României. Nu vreau să deranjez pe nimeni făcând această afirmaţie, dar situaţia e reală şi trebuie spusă.

          Să mai spunem însă ceva despre sânţari: ne amintim cum fraţii Asan au întemeiat pe la anii 1000 un imperiu bulgaro-vlah⁷ (Imperiul Asăneştilor a fost fondat la 1185 - “Istoria României în date”.) Coparticipanţii bulgari la acest imperiu au fost nevoiţi să accepte această ierarhie pentru că vlahii, adică acei sânţari, erau exact atâţia câţi să-i oblige la ea, adică să-i accepte conducători ai imperiului pe Asăneşti, nişte vlahi, nu bulgari, cum poate ar fi fost normal   într-o mare mulţime bulgară. N-a fost aşa, dar din această realitate reiese altceva foarte important, reiese adevărata relaţie dintre locuitorii din sudul dunărean şi cei din nord, legătură ce a fost remarcată şi dovedită de Haşdeu⁸ (B.P. Haşdeu, “Scrieri Istorice”, “IO gospodar şi voievod”): faptul că toţi Domnii Ţărilor Româneşti de după Asăneşti şi-au adăugat acea particulă “IO”, de la Ioniţă Asan, înseamnă, cum a demonstrat magistrul Haşdeu, că imperiul Asăneştilor se întindea şi în nordul Dunării. Că Domnii din ulterioarele Ţări Române şi-au luat particula IO recunoscându-şi filiaţia cu Asăneştii, fiindcă intrase în tradiţie. În acest caz, nordul şi sudul Dunării ar trebui privite ca o unitate până la o dată mult mai târzie decât se crede şi ar trebui revizuite nişte priorităţi: după fărâmiţarea Daciei de la anul 106, prima încercare de reunire a fost făcută de Asăneşti în sudul Dunării; cea făcută de consângeanul lor, Mihai Pătraşcu Viteazul, după nişte sute de ani, a fost a doua. În final, vedem că toată această argumentaţie de până acum redesenează harta tracă intuită din spusele lui Herodot şi o dată cu ea reala istorie a României.                                         
       Realităţile acestui perimetru sunt susţinute şi de alţii, mult mai târziu: cu tot riscul marginalizării, au fost oameni de cultură⁹ (Adrian Bucurescu, “Dacia secretă”, Augustin Deac, „Istoria adevărului istoric”, Nicolae Densuşianu, în numeroase lucrări, Marija Gimbutas, “Civilizaţie şi cultură”, Eugen Lozovan, “Dacia sacră”, Vasile Pârvan, “Getica”, Napoleon Săvescu, “Noi nu suntem urmaşii Romei”, precum şi mulţi alţi autori valoroşi. Nu mă încumet să judec nici toate afirmaţiile şi nici toate negaţiile din aceste scrieri, dar apreciez coordonatele din lucrările lor care m-au ajutat şi pe mine aici.) care au luat foarte în serios spaţiul trac al lui Herodot, au afirmat că Tracia a fost acel centru european de civilizaţie şi că limba tracilor a umplut spaţiile Europei şi au considerat că centrul acestui perimetru ar fi fost chiar Dacia Carpatică.                 
          Din cele relatate, cred că nu mai este nicio îndoială în privinţa Traciei, de asemenea, este foarte posibil ca chiar Dacia să fi fost centrul sacru al acestui perimetru; fortăreaţa naturală care este podişul Transilvaniei oferă condiţii ideale de dăinuire. Această foarte largă cetate naturală nu putea fi cucerită, împresurată, înfometată, însetată şi nici zidurile să-i fie străpunse de berbeci, zidurile „speciale” ale cetăţii fiind insensibile la astfel de lovituri. Prin urmare, ea putea fi apărată cu forţe relativ puţine, avea tot ce-i trebuia, locul oferea condiţii ideale de dezvoltare şi securitate prezumtivului nucleu. Asta mă face să cred că romanii au intrat în cetatea Ardealului prin trădare, iar hunii şi ceilalţi au intrat la început ca aliaţi. Aşadar, ipoteza unui “Centru Sacru Dacic” este foarte posibilă, aşa cum Peninsula Balcanică sud dunăreană - şi ea cetate, înconjurată şi de ape de această dată, a născut Grecia şi apoi Roma. Legăturile dintre aceste zone au fost organice şi buna credinţă nu le mai poate separa.                 “Nu există fum fără foc”, se zice! Ei bine, să nu ascundem scânteia, aşa că haideţi să discutăm mai amănunţit despre mişcări de populaţii de pe malurile Dunării. Într-adevăr, în acest spaţiu dacic nord şi sud dunărean au fost cazuri concrete de mişcări ale populaţiilor care ar da ceva substanţă teoriilor lansate. Dar ele au fost un soi de bejenie temporară, un fel de du-te-vino în cadrul aceluiaşi neam, mişcări în cadrul marelui perimetru dac, un fel de transhumanţă şi nu altceva; legat de aceasta chiar se poate spune ceva important.                                
         Ştim că începând cu secolul al Xl-lea, Balcanii sunt ameninţaţi de invazia turcească (care de fapt şi cristalizează fenomenul Asăneştilor), iar după victoriile turcilor, mai ales după căderea Constantinopolului, perspectivele pentru populaţiile sud dunărene deveniseră grave. Retragerea din calea unor năvălitori a fost mereu o soluţie, dar ea e benefică numai dacă inamicul mai şi pleacă; dacă se aşează cu intenţii de durată, precum turcii, situaţia se schimbă. În acelaşi timp, o migrare în masă, ca să folosesc cuvântul drag unor istorici¹⁰ (Vezi nota 4), pică absurd pentru o populaţie aflată la ea acasă, cu tradiţii sedentare şi ocupaţii agricole; ţăranii n-au plecat definitiv niciodată nicăieri, ei au rămas mereu “sub vremi”, astfel că migrarea întregii populaţii sud dunărene în nord este total lipsită de sens.
           Pe urmă, nu există urme ale unor astfel de mişcări, istoria nu consemnează aşa ceva. Dacă ar fi năvălit o astfel de mulţime peste presupuşii ocupanţi ai nordului dunărean, maghiari, polonezi, sârbi, ukrainieni sau alţii, aşa cum ni se sugerează, ar fi trebuit să auzim despre “masacrul de la...”, despre “luptele de la...”, despre “urgia invadatorilor macedoneni-aromâni”, care, “cu o cruzime nemaiîntâlnită, i-ar fi exterminat pe paşnicii băştinaşi, ducând cu ei limba macedoneano-aromână până dincolo de Bug, unde există şi azi”. Doar că nici măcar istoria „Domnilor Profesori” nu vorbeşte despre aşa ceva. Nu vorbeşte despre prăbuşirea…, cum vorbeşte despre căderea Constantinopolului sub turci la 1453, sau alte confruntări.                                               Totuşi, “fumul” împrăştiat cu atâta hărnicie există, doar că e o mică dâră, făcută de-un biet crâmpei de scânteie: la fel ca în vechime, când de frica “barbarilor” romanii au fugit dincolo de Dunăre, însoţiţi de o mică parte a populaţiei orăşeneşti, şi acum s-a întâmplat oarecum la fel; ceva “bulgari” au urcat în nord să-şi scape averile de invazia turcească şi s-au aşezat prin satele românilor, acceptând traiul greu printre “străini”. Numai că în raport cu masa cea mare a ţăranilor rămaşi pe loc, transfugii – la fel ca în vechime - au fost doar câţiva bogaţi, cei cu averi mobile, ei au trecut Dunărea. Or aceştia nu puteau fi masa de vorbitori de Limbă Română care să umple „pustiul” cu pricina. Şi cum am mai spus: ar fi trebuit să lase ei un alt pustiu în urmă.

          Fiind de bună credinţă, admit că aceste averi puteau ajuta învigorarea politică a structurilor româneşti din perioada respectivă; cred că aşa ceva a fost. Numai că ele au avut succes doar fiindcă au găsit în tradiţiile locale substanţa acelui “IO”; tradiţiile culturale ale noilor veniţi (limbă ş.a.) s-au adăugat la cele locale fiindcă rezonau cu ele. Dacă localnicii ar fi fost suedezi, să zicem, fenomenul unirii de mai târziu s-ar fi numit “Unirea Principatelor Suedeze”, în cazul că s-ar fi înţeles cu sânţarii din sud. Fenomenul, însă, s-a numit Unirea Principatelor Române, ceea ce spune tot.         

          Am putea adăuga la imigranţi şi pe domnii fanarioţi cu anturajele lor - prieteni, rude, scribi de cancelarii ş.a.m.d. - veniţi în perioada cunoscută şi devenind prin forţa împrejurărilor clasa cultă şi pseudocultă menită să conducă, precum şi elementele conservatoare ale birourilor. Fenomenul însă, arată şi în alt fel absurditatea “pustiurilor”: e suficient să amintim reacţia aristocraţiei româneşti, a vechilor boieri, la aceste importuri de divaniţi, precum şi reacţia populaţiei ţărăneşti la “dinamismul” arendaşilor greci. Faptul a adâncit vechiul viciu al relaţiilor dintre satele populate cu ţărani daco-români şi oraşele populate cu alogeni, dar arată o populaţie care reacţiona. Aşadar, dacă cele câteva mărunte “imigrări de populaţii” n-ar fi fost căutate cu lupa, nici n-ar fi fost remarcate.

Dar haide s-o luăm şi altfel şi iată un exemplu mic, dar bogat în “veşti”: satul bunicilor mei, situat undeva prin Ardeal, se numeşte Odriheiu. N-ar fi nimic, numai că seamănă şocant cu numele acelei vechi populaţii trace, Odrysi. Undeva lângă satul Odriheiu se găseşte localitatea Ormeniş; adică de ce să nu remarc asemănarea cu Ormenion, oraş în Thessalia, precum şi cu Ormenos, numele a numeroşi războinici troieni? Şi, continuând dezmăţul verbal, de ce să nu rostesc Ormeni, Armeni, Armâni, Aromâni ş.a.m.d.?                          

Ce subliniez este faptul că numele celor două localităţi (sunt încă foarte multe în zona Orăştie, cu corespondente tocmai în Sumer) nu puteau traversa “pustiurile” cu pricina, s-ar fi pierdut o dată cu dacii cei pulverizaţi. Ori faptul că ele se mai află în România arată că a avut cine să le aducă până la noi.                   Am să mai risc un exemplu, ceva mai deosebit: aţi auzit de Agnita, desigur, o localitate din Ardeal; nume banal în aparenţă, în realitate extraordinar, fiindcă are în componenţa sa rădăcina „agni” - la popoarele indoeuropene, adică trace, numele era al zeului focului; asta înseamnă că zeul a avut aici cândva un sanctuar care, desigur, s-a numit Agnita.                                            
Înainte de a discuta “mărturia” exemplului, să facem nişte judecăţi: se spune că acele comunităţi primitive, care umblau de colo, colo după hrană, îşi construiau adăposturile lângă o sursă de apă. Este firesc şi incontestabil interesul pentru apă - element vital comunităţii - şi chiar s-a văzut că incipientele civilizaţii antice au avut în preajmă un râu, un fluviu ş.a.m.d. Dar oare focul nu era un element tot atât de important pentru comunităţi? Căldura, efectul lui asupra animalelor sălbatice şi altele, nu erau atrăgătoare? E adevărat că marile sale binefaceri erau virtuale, dar cele câteva cunoscute erau suficiente să-l facă dorit, căutat, stăpânit şi chiar apărat. Prin urmare, nu numai apa era un bun natural căutat, ci şi focul; şi acesta era binevenit atunci când se găsea la fel de paşnic precum apa în izvoare şi râuri.
 S-a presupus că focul a fost cunoscut în pădurile incendiate de fulgere, în revărsările de lavă ale vreunui vulcan ş.a., dar acestora nu le putem spune surse, nefiind tocmai accesibile; de ele se fugea „ca de foc”, aşa că nu ele erau sursele prietenoase. Existau însă focuri paşnice, care puteau fi privite de aproape, studiate şi eventual folosite, şi erau de găsit acolo unde acumulările de gaze din subteran ieşeau la suprafaţă; aprinse cândva de fulgere, ele deveneau acele focuri veşnice.   

Or după ce-l cunoşteau şi-i cunoşteau bunele servicii, de ce să nu caute şi acest dar al naturii când voiau să se aşeze? Vecinătatea cu un astfel de prieten era prea valoroasă ca să fie ignorată. Şi, după câte ştim, marile civilizaţii din Mesopotamia şi Egipt se aflau lângă ape, desigur, dar şi pe bogate zăcăminte de gaze şi hidrocarburi. Să fi fost doar o întâmplare? Este adevărat că mitologiile nu-l pomenesc ca prieten; diferit de puzderia de nimfe ale apelor, pe foc nu-l găsim în forme similare. Dar astfel de focuri veşnice au existat, există încă, iar omul nu putea să nu le înţeleagă utilitatea.                                                                          Ce mai spun mitologiile despre foc? în mitologia balcanică avem un Prometeu, cel care a dăruit oamenilor focul. În treacăt fie spus, el a dăruit ceva ce nu-i aparţinea, el îl furase de la Hefaistos, care la rândul lui îl avea numai în folosinţă şi păstrare de la marele Zeus, singurul lui stăpân. Subliniez aceasta pentru a observa că Hefaistos, ca să nu mai spun de Prometeu, nu erau stăpânii focului şi, ceea ce ne interesează, nu numai că nu-l aveau, dar nu ştiau, nu puteau sau nu aveau dreptul să-l producă. Singurul lui stăpân era Zeus, care îl producea doar prin fulgere, altfel spus, focul era produs numai în cer.                  Deci legenda spune că Prometeu a furat focul de la Hefaistos, care era un zeu al focurilor subterane, al vulcanilor adică, şi că l-ar fi furat chiar din făurăria lui. Observaţi? nu l-a furat din vreo pădure incendiată, caz în care păgubaşul ar fi fost un zeu al pădurilor, nu Hefaistos. Aşadar, Prometeu a furat un tăciune, l-a introdus în miezul unei plante verzi - după cum spune legenda - şi l-ar fi dăruit.                 

Şi iar atenţie: l-a furat în timp ce Hefaistos dormea; or faptul că dormea indică un Hefaistos paşnic, toropit de somn, nu unul furios cum ar sugera un vulcan în erupţie. Considerând însă că şi acele focuri veşnice – gazele - ieşeau tot din pământ, tot din împărăţia subterană, n-am putea spune că de la ele a „furat” Prometeu focul? Atunci, într-adevăr, Hefaistos dormea.                                  Puteţi accepta sau nu coborârea legendei în coordonate practice, dar eu am să continuu şi am să-i plasez mesajul chiar pe teritoriul românesc. Astfel, Agnita, un nume căruia nu-i poţi ignora legătura cu Agni, este aşezată în mijlocul Ardealului, tocmai pe un mare rezervor de gaze naturale. În plus, vrem, nu vrem, trebuie să admitem şi că numele Ardeal are în componenţa sa fenomenul arde, ceea ce leagă regiunea de prezenţa focului. Aşa fiind, întreb din nou: să fie chiar întâmplătoare coincidenţele, sau pe aici a fost un străvechi foc veşnic?            

Nu, răspunsul e unul singur şi categoric: nu poate fi nicio întâmplare: Ardealul avea gaze din belşug, ape din belşug, aşa încât abundenţa lor putea crea o civilizaţie.
 Aşa fiind, iar agasanta întrebare: cum de nu s-a pierdut acest primitiv nume prin „pustiurile domnilor profesori”? Cine a cărat numele lui Agni/ Agnita până la noi?
  Şi, mai departe: vasăzică Prometeu a dăruit focul oamenilor; i-a învăţat să-l transporte, să-l folosească etc., dar nu i-a învăţat să-l şi producă. Poate nu avea dreptul, iar generozitatea sa n-a trecut peste această interdicţie. Aşa fiind, oamenii trebuiau să aibă mare grijă de el, paza lui era foarte importantă, ceea ce a dus la apariţia unor funcţii specifice: vestalele¹¹ (În mitologia romană, vestalele erau fecioare preotese ale zeiţei Vesta, păzitoare ale focului din temple.), adică vestele în temple, nevestele de acasă ş.a.m.d. Totuşi, oamenii au învăţat să facă foc şi cred că una dintre cele mai mari invenţii ale antichităţii este amnarul¹² (“Etimologicum Magnum Romaniae“, B.P.Haşdeu), acesta i-a eliberat de Zeus, i-a dezlegat ombilical de focul comunităţii, cucerindu-şi poate prima treaptă a libertăţii.                                              

Prin urmare, Homo Sapiens a dat numele de amnar uneia dintre primele sale unelte inventate şi precis cuvântul este mai bătrân decât cuvintele trac, dac, latin sau Sumer; unealta este extrem de bătrînă, dar are o longevitate extraordinară; presupunând apariţia lui pe la începutul perioadei pietrei cioplite (acum vreun milion de ani, după cum spun arheologii), când s-au remarcat scânteile rezultate din ciocnirea pietrelor, el mai este folosit şi azi prin unele locuri.                

Pentru cei care n-au văzut un amnar, am să-l descriu în câteva cuvinte, căci eu l-am văzut la bunicul meu. De fapt, nu era un singur obiect, ci trei: o bucată de oţel de aproximativ 50/30/7 mm, o bucată de cremene (o piatră dură adică) şi iasca, un puf maro provenit dintr-o ciupercă parazită a copacilor, care, puţin prelucrată, devenea uşor inflamabilă. Aprinderea se făcea în felul următor: se punea iasca pe bucata de cremene ţinându-l cu degetul mare al mâinii stângi, iar cu oţelul, ţinut în mâna dreaptă, se lovea prin alunecare cremenea acolo unde era iasca. Din cremene săreau scântei care intrau în iască şi provocau un bob de jar; pe acesta îl introducea în capătul ţigării, pufăia vârtos şi astfel îşi aprindea “ţâgara”. Dacă introducea bobul de jar în ierburi uscate şi sufla corespunzător, se producea flacăra.                                                                   Iată focul produs de mâna omului.                                                                 
Prin lume mai sunt şi alte procedee, dar nu ţin de subiectul lucrării; noi să vedem ce spun dicţionarele despre acest strămoş al brichetei. Cele mai interesante comentarii le găsim în “Etimologicum Magnum Romaniae” al lui Haşdeu şi spre norocul nostru cuvântul se află la litera “a”. Explicaţiile magistrului se întind pe nouă pagini A5 şi le recomand cititorului dornic de amănunte; aici, însă, copiez doar partea care ne interesează. “Amânar sau amnar de scăpărat şi ascuţit. Este un oţel care, lovind în cremene peste iască, scapără scântei şi o aprinde, sau care prin frecare ascute un briceag, un cuţit, o armă. În cazul dintâi se zice: a da în amnar; în cazul al doilea: a da pe amnar”.                     Am spus că de când omul s-a apucat să cioplească cremenea şi până la inventarea chibritului cam aşa a aprins focul, ceea ce înseamnă că piatra cioplită, împreună cu cioplitorul, desigur, au “inventat” amnarul. Cioplitorul, care oricum nu era un oarecare în comunitate, a observat scânteile produse la lovire şi a tras concluziile potrivite: a asociat fenomenului iasca şi astfel a produs foc. Trebuie să fi fost un act senzaţional pentru comunitate, ea trebuie să fi fost foarte impresionată de cel care ştia să ascută aşa de bine cuţitele de piatră şi care acum mai făcea şi foc, aşa că trebuia preţuit cum se cuvine, căci în buna tradiţie, îl ajuta un zeu. Astfel, inventatorul amnarului, căruia nu-i vom cunoaşte niciodată numele, devine de acum un soi de progenitură divină, un fel de descendent din Agni, zeul focului.    

În sfârşit, cuvântul amnar îl găsim azi în limba descendenţilor traco/ daco/români, traco/latini şi la alţi descendenţi, desigur, iar legătura dintre Agni şi amnar n-o putem pune la îndoială, ele incontestabil se înrudesc prin foc. Dar şi genialul făcător de foc era cumva înrudit cu Agni, aşa încât era firesc să i se spună într-un fel derivat din Agni, adică Agnar sau făcător de foc. Cu timpul însă, omul care a inventat procedeul a dispărut, numele lui a devenit atribut al celorlalţi care îi continuau treaba. Dar şi sacralitatea s-a dizolvat prin multiplicare, astfel că următorii agnari au devenit substantive comune. Observăm totuşi că expresiile agn-AR şi amn-AR au în comun numai terminaţia, care ne spune că prefixele, oamenii adică, “ştiu să facă ceva”, aşa ca în limba română pietr-AR sau cojoc-AR. Ţinând însă cont că le uneşte elementul foc, asemănarea trebuie explicată şi altfel şi am să-l invoc din nou pe Haşdeu.                                                                                  

“Lexicografii noştri au cunoscut forma amnar numai cu sensul de “briquet”, astfel că toţi pe rând n-au pregetat a trage cuvântul dintr-un prototip latin, “igniarium” - instrument pentru foc. Negreşit, latinul -gn- trece la noi în -mn- ca în lemn -lignum...” Deci Haşdeu nu ignoră că există lemn în limba română şi lignum în limba latină, dar, luat de “tăvălugul” descendenţei latine, le face rude latine. Însă tot el, maestru în regulile fonetice, refuză câteva cuvinte mai încolo să admită verosimilitatea acestor transformări. Sigur că au avut origine comună, adică şi în Limba Dacă lemnul a fost tot lign, numai că în limba română s-a scris abia prin secolul al XV-lea, când procesele lingvistice îl transformaseră şi s-a scris lemn, nu lignum. În ce mă priveşte, n-am să încerc să explic această evoluţie a cuvântului amnar prin regulile lingvisticii, ci, prin capacitatea mea de a sesiza, înţelege şi subordona firescului, am să imaginez drumul parcurs de el până la forma finală de azi.               

Astfel, Agnar era omul care a produs cândva focul. Cu timpul “minunea”, prin relativa ei simplitate şi abundenţa de materiale care o produceau, s-a desacralizat, a devenit oarecum de masă. Deci anticul individ Agnar a rămas doar ca simbol, iar numele ocupaţiei l-au luat tot mai mulţi agnari. Mai pe urmă doar uneltele, pietrele i-au luat numele, eliminând pe mânuitor, aşa încât meritul de a aprinde focul s-a restrâns numai la cremenea şi iasca purtate de oricine în şărpar¹³ (Şărparul era o fâşie de piele lată cam de 20 cm., care îndoită forma un brâu lat cam de 10 cm şi cu care oamenii se încingeau ca un “buzunar” pe toată lungimea lui, unde se puneau diverse obiecte: punga cu tutun, amnarul, piatra de ascuţit coasa etc.). Apoi oţelul, obiectul preţios şi rar, şi-a arogat definitiv numele, devenind elementul principal faţă de banalele pietre. Puteau însă aceste obiecte să se numească “agnare”? Nu cred; ele au fost numai asociate la numele lui Agnar, când el a dispărut ele puteau fi numai amnare, pentru că ele erau mânuite de mâini profane, să zicem aşa.                                                                              

Cât priveşte incompatibilitatea dintre foc şi lemn, despre care vorbea Haşdeu, consider că reprezintă o scăpare din vedere a relaţiei dintre ele; focul şi lemnul nu sunt deloc exclusive, ci chiar legate prin procesul arderii; cândva, focul nu putea fi întreţinut decât cu lemn, fiind singurul combustibil în antichitate. Prin urmare, fiind un fel de hrană a duhului, devenea o componentă inseparabilă a procesului foc, de unde şi ign în numele lui.                                          Acum, deducând că obiectul derivă din procesul de cioplire a pietrei, i-am evaluat vârsta la peste un milion de ani şi de atunci a fost folosit de pre-traci, traci şi de descendenţii lor până prin zilele nostre. Astfel, oamenii care au populat aceste meleaguri au folosit fără întrerupere obiectul şi ni l-au adus şi ca nume, aşa că nu l-am luat din Limba Latină. Căci dacă l-am fi luat de la latini, n-ar fi fost amnar, ci igniarium-ar, manuale-ar, manuarium-ar, sau acciarino-ar, cum îl au italienii azi (am subliniat sufixul –ar, pe care trebuia să-l aibă obligatoriu în limba română). După cum vedem, nu este aşa, are chiar numele zeului şi al locului pe unde „a umblat el cândva”.                                       Ei bine, aceste exemple aduc mărturie pentru vechimea locuitorilor traco-daco-români, precum şi a continuităţii lor pe aceste locuri. Vedem cine putea păstra numele arhaicelor sate, cine a păstrat numele anticei Agnita şi pe al  imemorialului amnar; că cei de azi sunt aici de când Agni încă “umbla” printre oameni. Prin urmare, vedem că aceste vestigii „vii” nu puteau fi aduse în ultimele secole, căci cei veniţi nu le-au cunoscut niciodată, ei abia acum le “naţionalizează” prin traduceri.

În sfârşit, cred am lămurit cum e cu „petele albe” din istorie, cum e cu teoriile dispariţiilor; acum am înţeles de ce trebuia să dispară dacii, limba vorbită de ei, limba vorbită de hibrizii daco-romani (deţinea multe elemente lingvistice dace), precum şi limba „barbarilor” năvălitori Maramureşeni şi Moldoveni, care n-avea cum să fie latină. Acum să vedem concret cum „se dispare” limba română prin strădania unor “profesionişti” în ale limbilor.        Să presupunem că “veneticii români” din sud - cei care trebuiau să populeze România cu latini şi limbă latină, şi-au adus limba cu ei, dar nu merge nici aşa, deoarece, conform “specialiştilor” în limbi, românii veniţi au fost muţi, sau aveau un grai de tot rudimentar. N-o spun eu, ci “Dicţionarul Limbii Române Moderne”, hambarul lor cultural. Nu zâmbiţi, aceasta este realitatea; pare amuzantă dar de fapt este penibilă: răsfoindu-l, veţi vedea că noii românii au fost fără limbă, ca şi când “Generaţia Spontanee” s-ar mai fi produs o dată pe aici, pe meleagurile noastre.
Aşadar, dicţionarul cu pricina spune că românii vorbesc o limbă latină şi multe frânturi smulse de prin toate limbile vecinilor, în consecinţă este plină de achiziţii, numite împrumuturi, menite să le umple “petele albe”. Dacă e aşa sau nu vă las să verificaţi singuri, eu doar vă spun două exemple: primul fiindcă e primul cuvânt din dicţionar, iar pe celălalt ca divertisment.            

Primul cuvânt din dicţionar este aba şi defineşte un fel de postav din lână din care ţăranii români, arhaici crescători de oi, îşi făceau haine groase, cam de când e frig pe această paralelă. Ori, potrivit “doctului dicţionar”, cuvântul este furat (nu înţeleg de ce „împrumutat”, îl dau înapoi?) de români din Limba Turcă. Este adevărat că materialului i se mai spune şi pănură, cuvânt recunoscut de origine latină, dar în această formă este considerat regionalism, iar pretinsa arie mică de folosire ar fi impus necesitatea achiziţiei altuia din bogata Limbă Turcă. Prin urmare, ţăranii români s-au îmbrăcat cu „pănura latină” acolo unde se ştia de ea, iar ceilalţi i-au aşteptat în frig pe turci.                            Acum, celălalt exemplu: când eram copil, stăteam lângă bunica când mulgea vaca, fiindcă îmi plăcea să beau spuma ce se forma în vasul în care mulgea laptele. Bunica glumea spunând “ceaş bălaie în pârnaie”, iar cuvântul “ceaş” imita zgomotul făcut de laptele care ţâşnea din ţâţa vacii în respectivul vas, care se numea şiştar. Este evident că cuvintele: ceaş, ţâşneşte şi şiştar se înrudesc prin sunetul „ş” - poate şi onomatopeic, el fiind produs de şuvoaie care curg, care ţâşnesc şi e normal să credem că toate cuvintele care îl au şi-au dobândit înrudirea prin el. Sunt de acord că şi alte limbi au astfel de familii, numai că acolo pot suna puţin diferit; de exemplu, “dialogul” cu o uşă închisă la români sună cioc, cioc, la englezii knock, knock. Românii însă spun tot cioc şi pliscului păsărilor care fac acest zgomot, e firesc să credem că ambele s-au născut în limba română.
 Aşa ar fi logic, numai că în amintitul dicţionar se spune că şiştar este luat din slavă, şipot din bulgară, cişmea din turcă, ceaşcă din rusă, iar şuvoi din maghiară. E drept, cuvântului ţâşnitoare - prin care se înrudesc toate – nu i s-a găsit o origine, sau nu este trecută în dicţionar, ceea ce ne-ar încuraja să-l credem din latină, sau să-l punem lângă barză, mânz şi viezure. Ei bine, nu! pentru dicţionar ele nu se înrudesc nicicum. Nu credeţi? Zău¹⁴ (După cum observaţi, şi astăzi se foloseşte cuvântul “zău”, ca un jurământ în care se ia drept martor numele vechiului zeu, nu al lui Dumnezeu) că e aşa!  Uitaţi-vă în dicţionar şi vă veţi convinge. Oricum, concluzia la care pare a ne îmbrânci dicţionarul este că românii i-au aşteptat pe slavi, bulgari, turci şi maghiari ca să poată urina.                                                                                                     

Cer scuze pentru concluzia nu tocmai elegantă, dar, după cum am spus, nu sunt singurele exemple, dacă aş continua ar trebui să transcriu mult mai mult de jumătate din dicţionar. Dacă nu mă credeţi, vă las să verificaţi, iar dacă e aşa rugaţi-i şi domniile voastre pe “Domnii Profesori” să vă dumirească. Până să aflăm răspunsurile domniilor lor, am să continuu aducând încă o dovadă că limba română e mult veche decât „venirea împrumuturilor”.                                      Priviţi cartierele din unele oraşe italiene, întemeiate acum câteva milenii şi oraşele americane, construite acum câteva decenii. Că sunt deosebite nu mai încape îndoială, dar pe noi ne interesează cauzele care au impus deosebirile şi aş spune că “italiencele” s-au “născut singure”, în timp ce “americancele” au fost construite. Toate acele străduţe înguste şi întortocheate din oraşele italiene s-au născut cândva din necesităţi aproape individuale: oamenii pe acolo mergeau la izvor, la stână, iar casele ulterioare le-au aşezat lângă potecile devenite uliţe şi aşa au rămas, căci, din pricina înghesuielii, n-aveau unde se extinde.                        

La cele americane a fost altfel: terenul era gol, aşa că s-a luat sfoara, s-a măsurat, s-a trasat şi a ieşit New York-ul, cu străzi ordonate ce se întretaie perpendicular. Apoi s-au dezvoltat, străzile s-au suprapus, însă fără ca New York-ul să-şi piardă din originalitate. Roma însă n-ar fi putut face aşa ceva, nu s-ar fi putut sistematiza după modelul american, căci n-ar mai fi fost Roma; sistematizarea după regulile moderne ar desfiinţa-o ca Romă. Iată deci cum tradiţiile oraşelor, care înseamnă vechime, impun întortochelile străzilor.

La fel se întâmplă şi cu limbile; unele au o gramatică simplă, ordonată, în timp ce altele au multe legi particulare, o mulţime de sinonime, a învăţa o asemenea limbă înseamnă a învăţa o gramatică aproape la fel de mare. Ei bine, se ştie că limba română e “grea”; în ea particularităţile abundă, are multe reguli şi excepţii de la reguli (că aproape nu mai sunt reguli). Or toate aceste „întortocheli” sunt ca întortochelile străzilor: nişte tradiţii îndelungate le-au impus.                                                                                                                                   Am să apelez acum la alte realităţi, deloc luate în seamă, tot în legătură cu vechimea şi continuitatea. Că actuala limbă română, cu toate cele câteva achiziţii ulterioare, este forma evoluată a limbii dace, nu mai prezintă îndoieli pentru cei de bună credinţă; poate în detalii să nu se fi petrecut chiar aşa cum le-am descris, dar numai în delalii, căci numai aşa se poate explica existenţa limbii daco-­române în Maramureş şi în răsăritul extrem al Moldovei. Iată un element extrem de incitant şi deloc luat în seamă.
Toţi românii cunosc acele nume din tradiţionala nomenclatură a Moldovei: nume ca Aelenei, Amariei, Asaftei ş.a., parcă venite din arhaicul matriarhat^15.(Există şi nişte legende despre comunităţi exclusiv masculine prin peninsula Balcanică, dar se crede că ele ar fi fost nişte grupuri relativ mărunte de bărbaţi cu înclinaţii androgine.). E ciudată particularitatea şi ar trebui să ne întrebăm cum se poate explica această originalitate aici şi acum? Adică să fi supravieţuit prin Moldova o comunitate ce se coordona după reguli matriarhale?                                                                            

Aşa ar trebui să credem, de vreme ce copiii luau numele mamei, nu al tatălui şi nici al bunicului, cum se procedează în cazul tatălui necunoscut. Înseamnă că în aceste comunităţi copiii luau numele mamei nu pentru că tatăl ar fi fost necunoscut şi nici pentru că ar fi fost o naştere accidentală; îl luau pentru că descendenţa tatălui nu era importantă. Astfel, copiii preluau numele mic al mamei, iar pentru a se preciza apartenenţa, descendenţa, li se adăuga particula „a”. Astfel, ei se numesc Ion al-mamei-Elena, sau Gheorghe al-mamei-Maria, mai prescurtat Ion Aelenei, Gheorghe Amariei sau Nică al lui Ştefan Apetrei.             

Aşadar, particularitatea rezulta din raţiuni precise: copiii se numeau aşa pentru că aşa voiau mamele care i-au născut. Taţii existau, desigur, de vreme ce existau copiii, dar, după cum se vede, ei nu aveau nicio importanţă socială, nicio influenţă şi niciun drept asupra copiilor. Cu alte cuvinte, existau taţi, dar ei nu erau şi soţi, şi toată lumea accepta situaţia ca fiind normală.                                    Interesant, nu? Deci în Moldova există nume ca Aelenei, Amariei şi altele. La respectiva particularitate însă, se mai poate asocia ceva tot specific Moldovei. Cine le cunoaşte cât de cât pe moldovence nu poate să nu fi observat modul deosebit de categoric, autoritar al acestora; moldoveanca este o femeie drăguţă, delicată, cu multă graţie şi înţelegere, dar la o adică se schimbă radical, ia foc şi e jale. Există chiar câteva legende în acest sens, una chiar amuzantă.      
Se spune că moldovenii au plecat la război şi că, pe acolo pe unde au umblat, i-au învins şi pe turci şi pe tătari şi cine or mai fi fost, dar la întoarcere i-au bătut moldovencele, pentru că: “Unde aţi stat atât?!”.                        
Mai există o legendă în aceeaşi orbită, dar cu altă semnificaţie. Se spune că o mamă moldoveancă nu-şi primeşte acasă fiul rănit în război, fiindcă e învins, nu învingător. Legenda spune că mama se numea Oltea, că fiul ei se numea Ştefan Bogdan, că fiind rănit şi învins în luptele cu turcii, ar fi vrut să se adăpostească în propria casă. Dar n-a fost primit: „Să vii învingător, sau...” i-ar fi spus mama acestui Ştefan, căruia i se mai spunea şi Cel Mare, căci era Domnul Moldovei. („Muma lui Ştefan cel Mare“, de Dimitrie Bolintineanu).         Iată ce voiam să aduc în atenţie cu aceste legende; vă amintiţi de o altă legendă care spune că prin nordul Mării Negre ar fi existat cândva o lume a amazoanelor? Ei bine, legenda spune că amazoanele erau nişte femei foarte autoritare, care i-ar fi scos pe bărbaţi din „ţara” lor şi pace bună. Îi mai primeau uneori în vizită, dar numai când voiau ele, după care valea. Legenda mai spune şi că ele au participat la Războiul Troian - de partea Troiei - şi că regina lor, Pentesileea, a fost omorâtă de Ahile¹⁶ („Eneida“, Vergiliu, Cartea a XI-a, „Amazoanele Traciei ce bat ţărmurile Termodonului”). Acum să ne întrebăm: ce zor ar fi avut această „legendă cu amazoane”, această Pentesileea, să lupte alături de traco/troieni, dacă nu avea nimic în comun cu ei? Nu cumva moldoveanca Pentesileea şi celelalte îşi ajutau taţii, fraţii, soţii şi fiii aflaţi printre troieni? Păi dacă ne gândim că potrivit lui Herodot, în această întinsă zonă trăia mulţimea tracă, ipoteza devine verosimilă, iar participarea la conflict a amazoanelor devine logică; astfel, legenda coboară din neant şi totodată am înţelege ceva şi din exclusivismul feminin al amazoanelor.                                                Ceva, desigur, nu tot, căci nu ştim cât de exclusiviste erau; ceea ce putem şti este că o comunitate exclusiv feminină nu poate dăinui şi nici una exclusiv masculină. Dacă, totuşi, din misterioase motive existau, obligatoriu trebuia s-o aibă alături pe cea complementară, căci altfel n-ar fi existat şi nici legendele despre ele. Prin urmare, au existat ambele - în apropiere, fiecare contribuind specific la umplere şi dăinuire: într-una se află mamele, „soţiile”, surorile, fiicele, iar în cealaltă taţii, „soţii”, fraţii, fiii.   Cât priveşte legendele despre sânul tăiat şi băieţii omorâţi, cred că sunt nişte bazaconii de extracţie masculină, despre aceste poveşti femeile încă nu s-au pronunţat.                                 Important pentru noi e că legenda amazoanelor se armonizează cu realităţile din Moldova contemporană, relaţionează logic cu acele nume „matriarhale”, legitimează fermitatea moldovencelor şi mai dovedeşte lunga şi continua unitate în întinsa Moldovă din „pustiul traco-daco-român”.

                                                          *       

Faptul că daco-românii şi limba lor au o îndelungată unitate şi continuitate pe teritoriul României se poate demonstra şi prin anumite diferenţe foarte importante dintre ei şi popoarele dimprejur; dovezile despre trecutul diferit fiind furnizate chiar de cei care-i contestă continuitatea. De pildă, vecinii le spun românilor mămăligari, cu tentă de dispreţ atât pentru ei, cât şi pentru alimentul respectiv; văzând cum a apărut respectivul dispreţ, le vom înţelege şi atitudinea, aşa că să facem o scurtă istorie a mămăligii.                                                        Vă amintiţi că dezmembrarea Daciei şi alungarea romanilor a permis pătrunderea pe teritoriul acesteia a unor populaţii mai mult sau mai puţin aliate.  Ele au tot venit, ba vin şi în zilele noastre şi ne tot eliberează ba de romani, ba de turci ş.a.m.d. Cei veniţi mai la început, când erau oarecum prieteni, au spus ţăranilor să nu se sperie, că nu le fac niciun rău: „Ieşiţi, araţi, semănaţi, noi vom veni doar la cules să ne luăm partea ce ni se cuvine”. De ce li se cuvenea, e o chestiune, iar cât li se cuvenea, era alta.
În sfârşit, s-au ţinut de cuvânt şi în fiecare toamnă veneau cu sacul la cules. Şi au tot venit, au tot venit, din ce în ce mai mulţi, până într-o zi când s-a întâmplat ceva foarte neplăcut pentru ei. Pentru că după astfel de vizită/cules  ţăranii rămâneau cu cămara goală, fără grâu - adică fără pâine, aceştia au fost nevoiţi să mănânce mei. Din mei însă nu se poate face pâine, ci un alt fel de mâncare, total neatrăgător pentru „partenerii” de cules - cam inutil pentru ei, aşa că ţăranii au început să cultive meiul, care le rămânea, în locul grâului care pleca.  

Potrivit lui B. P. Haşdeu, mâncarea din mei se numea mămăligă, iar ţăranii daco-români au început să se hrănească predilect cu ea. Iată cum auria mămăligă a devenit un aliment strategic pentru ţăranii daco-români, cum i-a scăpat de la moarte prin înfometare.
În bună tradiţie, mămăliga a devenit aliment de bază pentru români; consecinţa a fost dezagreabilă pentru cotrobăitorii prin hambare, pentru că din mei - şi mai târziu din porumb - nu se putea face decât mămăligă, aliment bun şi hrănitor, dar exasperant de incomod pentru ei.  Întâi pentru că dacă mămăliga era făcută individual, presupunea ca viteazul să aibă atârnat la oblânc, pe lângă arc şi suliţă, şi un ceaun cu făcăleţ, echipament cam inestetic. Pe urmă, pâinea putea fi comestibilă în mai multe etape de campanie, pe când mămăliga nu prea: ea mai putea fi mâncată mâine, dar poimâine nu, căci se acrea, aşa că cei cu vămuiala au redescoperit confortul foamei.
 Şi am ajuns la concluzie: faptul că toţi vecinii românilor o dispreţuiesc, nu face altceva decât să arate diferenţa dintre hoinarul ce-şi căuta gloria în praful drumului şi ţăranul daco-român sedentar, legat milenar de ogorul său; să arate şi de ce românii au devenit nişte mămăligari nesuferiţi şi cât de adânc a fost afrontul, dacă nemulţumirea a rămas în tradiţiile lor naţionale după sute de ani de atunci. Unii din ei au ajuns să consume mămăligă, fără să-i oblige nimeni, dar dispreţul faţă de mămăligari nu a dispărut nici în zilele noastre.              Că ceilalţi o dispreţuiesc e treaba lor, dar românii ar trebui să ridice un monument în onoarea acestei Mame Naţionale, un fel de Mama Dochia, să instituie chiar o Zi a Mămăligii, o sărbătoare naţională, un fel de zi a recunoştinţei, căci ea i-a scăpat de moartea prin înfometare.                                       Aceasta ar fi o deosebire, dar am să vă mai ofer una, de această dată legată de morală: este vorba de balada „Mioriţa”, simbolul moralităţii româneşti.          

După cum se ştie, baladele sunt creaţii populare, produse folclorice care simbolizează de fapt virtuţile creatorilor. Balada „Mioriţa” este tocmai aşa ceva şi există peste tot unde există români; având în vedere că există în cel puţin o mie de variante, că peste tot este rostită, declamată, cântată în limba daco-română, spune ceva. Despre aceasta, însă, am vorbit, acum spun că în timp ce daco-românii preţuiesc mesajul transmis de baladă, ceilalţi îl dispreţuiesc: ei consideră că atitudinea pasivă, fără vlagă a Ciobanului Mioritic ar fi un viciu specific mămăligarilor români. „Mămăliga nu explodează”, spun ei, vrând să se înţeleagă prin aceasta că românii, precum ciobanul din baladă, sunt fără replică, adică laşi, complexaţi, marcaţi de mentalităţi subordonate ş.a.m.d.                     

De tot hazul e că părerile sunt rostite tocmai de aceia care se consideră victimele ferocităţii românilor năvăliţi din sud ca să-i extermine, scăpându-le mesajul contrar. Dar diferenţele de mentalitate sunt oarecum fireşti, căci într-un fel arată obiceiurile dobândite prin convieţuirea îndelungată cu plante divinizate şi animale fetişizate, care împreună scot ritualic hrana tuturor din trupul Gaiei şi altfel a acelora ale căror virtuţi sunt înrobirea şi capturarea hranei altora. Diferenţa dintre ţăranii traco-daco-români şi ceilalţi e preocuparea milenară a acestora pentru legile naturii, ritmurile ei legate de agricultură, în timp ce preocuparea celorlalţi e să cucerească, să înrobească, să fure.                    

Sigur că există explicaţii, în timp ce daco-românii trăiau deja în mentalităţi creştine din primele secole, ceilalţi au fost creştinaţi abia pe la anul 1000. Dar nu din cine ştie ce porniri interne, ci pentru negocieri conjuncturale cu Papa ca să obţină preţioasa lui binecuvântare. Adică să transforme pe şef în rege şi gloata în monarhie, printr-o simplă pupare de “mână sfântă”. Popoarele însă, ce să mai spun; şi în zilele noastre se roagă pentru binecuvântarea cuţitelor şi mitralierelor. Aşadar, cum să înţeleagă umanismul profund al moralei creştine, cum să înţeleagă umanismul structural al ciobanului, discreţia sacrificiului, discreţie necesară pentru a bara dezvoltarea răului? Înţeleg ei că mama ciobanului nu trebuia să-i ştie moartea, ca nu cumva o eventuală răzbunare „Vitoriană”¹⁷ (Referinţă la romanul „Baltagul”, de Mihail Sadoveanu. Dorinţa de răzbunare marchează viaţa eroinei romanului, Vitoria Lipan, care îl urmăreşte cu tenacitate pe ucigaşul (Calistrat Bogza) soţului ei (Nechifor Lipan), pentru a răzbuna moartea acestuia.) să strice echilibrul universului moral?                                                                                     

Deci ciobanul „Mioriţei” este simbolul celui ce se sacrifică pentru semeni, este sacrificiul sacru, cristalul pur al umanismului. Găsim mesajul şi în Biblie, numai că în ea mesajul transpare dintr-o operă elaborată, operă de cărturari; în „Mioriţa” îl găsim într-un crez popular, că te întrebi cine pe cine a inspirat. În concluzie, profundul umanism transmis de „Mioriţa” nu se poate cristaliza la o populaţie care extermină altele ca să le ia hrana, „pământul şi apa”; la aceştia morala creştină este ineficientă.
Trebuie adăugat aici ceva: din “ferocitatea năvălitorilor români sud dunăreni” mai explodează o absurditate: cum se explică faptul că după ce românii au venit din sud şi i-au exterminat pe „paşnicii băştinaşi” au ajuns totuşi robii lor?! Altfel spus, cum de au reuşit să devină robii nimănui?! Uite că au reuşit, de vreme ce îi găsim robi până prin secolul trecut; robi pe latifundiile ce nu puteau exista, dar existau, la stăpâni care nu puteau exista, dar existau.  
S-o lăsăm pe Clio să se mire nestingherită şi să revenim.                                   În fapt pervertirea, alterarea umanismului trebuie să legitimeze „marşul spre vest” al flămânzilor, plecaţi cândva de undeva, având ca scop să ocupe pământurile pieilor albe vest europene; un alt fel de Western. Spre „cinstea umanităţii”, „marşul” continuă şi în zilele noastre şi nu numai într-un singur loc, ci în mai multe, dar am să mă rezum la cel legat de daco-români.                             De pildă, începând cu anul 1812, continuând cu 1940 şi sfârşind cu 1944, se tot încearcă să se taie o felie din teritoriul României, ca să intre la digerat în generosul Imperiu Sovietic sub numele de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Faptul că a devenit mai recent independentă sub denumirea de Republica Moldova nu schimbă cine ştie ce realitatea, căci prin griji înalte ea a rămas remorcată la vechile structuri, aşa că până una alta există o Românie de Est şi o Românie de Vest.
  Chestiunea se complică însă; apariţia unui nou popor, moldovean în cazul nostru, trebuie să fie însoţită de apariţia unei limbi naţionale, nu? Şi chiar a apărut: este Limba Moldovenească. E drept că toată lumea politică ştie, chiar absolut toată, că „poporul moldovenesc” şi limba moldovenească sunt falsuri de cancelarii, că faptic ei sunt tot poporul daco-român şi limba daco-română. Dar ce importanţă are? Republica Moldova, mare cât trei stâne, cum foarte plastic spunea o poetă¹⁸ (Leonida Lari, poetă daco-română din Basarabia), bună cunoscătoare a locului, trebuia să devină stat şi a devenit.

Numai că abia a pornit maşina de fabricat state, că s-au mai prezentat nişte amatori, deocamdată doi: unul este „importanta” regiune locuită de etnici turci (care nu se ştie cum de au supravieţuit între sângeroşii români) şi care vor să-şi declare satul Stat independent şi suveran cu numele de Găgăuzia, iar un altul, tot cam aşa, care să se numească Transnistria, pentru că e peste Nistru.               
După cum alunecă treburile, nu-i exclus ca aspiraţiile să li se îndeplinească;  îşi vor stabili şi limbi naţionale, căci există „Domni Profesori” special pregătiţi pentru astfel de chestiuni; vor găsi în istorie chiar temeiuri pentru aşa ceva. Le-am putea anticipa: plini de morgă, vor spune că „limba transnistreană” e veche de pe timpul lui Homo Sapiens de Viişoara şi că sunetul trans a fost mormăit prima oară când s-a traversat Nistrul. Apoi vor spune că sunetul a intrat ca nume în limba turcă, căci erau aproape; că a trecut prin limba asiriană - deşi nu s-a stabilit exact când, aceştia fiind ceva mai departe; că a intrat şi ieşit prin egipteană, de unde au luat-o latinii. De la ei au preluat-o ungurii şi prin intermediul lor a intrat în limba română, când cu chestia Transilvaniei. Sau vor spune altfel. Aş adăuga o remarcă: „în istorie singurul adevăr obiectiv este C14” şi poate părea exagerată, răutăcioasă, la adresa istoricilor.               

Trist e că e mai mult decât atât. Din moment ce istoria este ideologie, adică doctrină, iar istoricii, poeţii-scriitori sunt angajaţi să fasoneze evenimentele, pentru idealul etnic, lingvistic, militar, naţional, moral, teritorial şcl, de ce nu s-ar “angaja” şi savanţi la aşa ceva. Şi fizicienii trebuie să-şi câştige pâinea, iar dacă are şi stafide, precum şi tracţiune 4x4, cu atât mai bine, dacă ţinem seama de faptul că “aşa ceva nu se poate refuza”.                                    

În sfârşit, am ajuns la capăt; nu ştiu dacă am reuşit să-mi precizez nedumeririle în minuscula mea lucrare, dar după ce am parcurs succesiunea evenimentelor, după ce am revelat mesajele lor, cred că a devenit evident că ele au fost minimalizate, ignorate, deturnate. Aş dori să trezesc interesul cititorului pentru “imposibilii români” şi pentru “imposibila Limbă Română”; să-l conving că istoria României e alta; că “spaţiile goale” n-au fost niciodată goale, ci pline cu populaţiile din bătătura lui Homer şi Herodot; că unele localităţi au nume pomenite chiar de ei acum multe veacuri; şi în final că tracii-dacii-românii n-au migrat, nici imigrat, nici remigrat, că sunt tot acolo unde au fost dintotdeauna şi că vorbesc milenara lor limbă. Aş fi la fel de mulţumit şi dacă cititorul, contrariat de cele citite, s-ar uita în cele câteva lucrări trecute în note, dar şi altele; şi oricum îi mulţumesc că m-a urmat până aici.                                         
În ce-i priveşte pe “Domnii Profesori”, am să le spun numai atât: Venerabili ai mei domni învăţători, care m-aţi învăţat că gloria fără cinste e o ruşine, de ce lăsaţi atâtea spaţii goale în ştiinţa învăţăceilor, de ce îi lăsaţi pe răuvoitori să le umple cu bazaconii? Regret, învăţăceii nu vă vor fi niciodată recunoscători.

SFÂRŞIT.

Au mai apărut de acelaşi autor:

Unde s-au scurs apele Potopului? Vol. 2 al prezentei;

Marea Conspiraţie din 2189, roman parodie SF;

Cam pe când sfârşitul lumii, vol. I - Fizis.

Vor apărea de acelaşi autor:

Cam pe când sfârşitul lumii, vol. II - Bios;

Cam pe când sfârşitul lumii, vol. III - Socio.